vineri, 31 august 2012

Pavel şi mami în maşinuţa-buburuză

eu i-am citit lui o pagină, apoi el mie o pagină, până am terminat "Dănilă Prepeleac". vocile noastre erau una, deşi, desigur, citeam pe rând. şi după ce-am isprăvit noi de citit, eu i-am dăruit lui o floare. mă aşteptam din clipă în clipă să-şi ia zborul şi să se odihnească în inima lui. care este şi a mea. pentru că a bătut în mine, prin sângele meu, timp de 9 luni. apoi el mi-a făcut o surpriză: a legat floarea-inima mea de dorinţa lui fierbinte. ca să nu i-o ia vântul, iar el să nu o mai găsească. şi a echipat-o cu de toate, cât să putem trăi împreună în ea, oriunde ne-am afla:

"PAVEL şi Mami  locuiesc în maşinuţa-buburuză trăgând floarea după ei ca să ajungă acasă la Coşoveni s-o planteze
24.10.2011"

avea 10 ani şi o lună...

marți, 28 august 2012

băsişti, "pucişti" şi... restul neglijabil

Cât de infect sau, cu un termen tehnic, transparent poate fi un simbriaş în ale diversiunii? Cam cât Cartianu - un soi de Silviu Brucan rasist al prezentului continuu. Căci el nu produce literatură, ci, chipurile, jurnalism:


"Ştiţi cum acţionează balaoacheşii: se agaţă de tine, îţi cer bani, insistă, devin agresivi, te înjură, te scuipă, îşi sfâşie cămaşa, îşi ridică fustele, îţi fură portofelul. Fac focul în faţă la Nôtre-Dame şi pun pirostriile pe Champs-Elysées. Iar dacă încearcă să intervină vreun poliţist, este stropit cu un jet de lapte ţâşnit din ţâţă de pirandă.

Recunoaşteţi scenele? Exact aşa au procedat puciştii lui Antonescu-Ponta-Voiculescu în aceste două luni de groază. Sau, cel puţin, aşa au apărut în ochii lumii civilizate."
Integral, aici: http://www.adevarul.ro/grigore_cartianu/Puciul_tiganesc_7_763193678.html


sâmbătă, 25 august 2012

Ziua Independenţei Rep. Moldova la Paris

Duminică 26 august 2012 va fi celebrată la Paris Ziua Independenței Republicii Moldova.
Se va organiza un mic concert și în același timp se va protesta contra ocupării de către armata rusă a părții de est a Republicii Moldova («Transnistria»).

Manifestarea va avea loc duminică 26 august 2012 la ora 16:00 la
Trocadero, pe Parvis des Droits de l'Homme (piața ce dă către Turnul Eiffel). Metrou liniile 6,9 Trocadero.

Evenimentul este autorizat de către poliția franceză și este organizat de membrii din Paris al Partidului Liberal din Republica Moldova (Clubul Liberal Paris) cu suportul Consiliul Coordonator al Diasporei Republicii Moldova în Franța (CCDRMF).

Anunțați și alți concetățeni din anturajul Dvs.

Cu respect,
Vasile Calmațui
Clubul Liberal Paris, președinte

joi, 23 august 2012

un deţinut politic: "Securitatea este Răul absolut."


PAUL GOMA

14 august 1995

Răul absolut


Am mai spus: mă aşteptam ca artileria MAI să-şi concentreze toate gurile de foc asupră-mi. Ştiam şi cum: discreditarea (este) mama-Securităţii, ultraverificată în Săptămîna, prin Barbu, V.C. Tudor, Mirescu, Chiuzbaian, Ciachir, Dan Zamfirescu, C. I. Drăgan, în Luceafărul Târnăcop, zis Artur şi mai zis Silvestri, precum şi alţi slujnicari. Aveam în memoria viscerelor „demascarea” lui Ben. Corlaciu (datoriile la Fond, scandalurile...); a lui Caraion (în care pentru întâia oară scârbavnicul organ se folosea de hârtii confiscate în timpul unor percheziţii ori scrise în birourile de tortură ale Securităţii); strivirea lui Negoiţescu, în ‘77, prin publicarea în România literară a unei declaraţii zmulse la anchetă, după multe... strădanii (în perfectă complicitate cu prietenii şi colegii săi, scriitorii: Doinaş, Gelu Ionescu), avînd ca urmare tentativa de sinucidere. Nu mă temeam – iată de ce:
Unu: făcusem publice arestarea şi ancheta din 1977 încă din 1978, în limba română; traducerea franceză a mărturiei, sub titlul Le Tremblement des Hommes ’77, apăruse în martie 1979, iar acolo, în ultimul capitol, arătasem negru-pe-alb cu ce mijloace ştiinţifice, din domeniul chimiei (sic!) apăra Organul cuceririli de agresiunile externe. Adevărat, abia în Franţa, în 1982 am avut ne-plăcerea de a-l avea dinaintea ochilor pe securistul Haiducu-Hirsch-Forrestier, cel trimis să ne asasineze pe Virgil Tănase şi pe mine, pentru a afla (de la francezi) cum se numeşte „baza” pe care se reazemă chimiştii-securiştii în nobila lor acţiune de chimizare a adversarului: aconitină. În 1977 mi se administrase, în scopul de a mă preface în legumă, soluţie din această substanţă; în 1982 Securitatea îmi trimisese, prin Haiducu, întru lichidare, esenţă de aconitină;
Doi: nu mă temeam, pentru că orice încercare de a produce „scrìsuri” era anulată prin Testamentul din 21 martie 1976 (redundant, însă necesar pentru Românii insensibili la cronologie: redactat cu peste un an înainte de arestarea din ’77); publicat în mai multe limbi, în chiar timpul arestării, re-apărut în ediţia franceză de la Seuil a Cutremurului oamenilor ‘77, pp. 297-298; în cea neerlandeză (Elsevier) la p. 256; în ed. Humanitas, pp. 335-336; în ediţia de la Familia, Oradea pp. 350-351 – şi, ca să nu fie vreo urmă de îndoială, Testamentul a fost publicat şi în recent-apărutul volum Scrisori întredeschise (pp. 68-69), tot la Familia apărut – însă, ciudat, nici apărătorii mei nu au băgat de seamă amănuntul. Citez din Testament:
„(...) 5. Dacă după arestarea mea (...) organele de represiune ori persoane particulare vor spune, vor scrie că m-am supus anchetei, că am recunoscut, că m-am declarat vinovat etc..., să se ştie că «mărturiile» sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite;
6. În cazul în care organele de represiune sau persoane particulare vor produce, în sprijinul acuzaţiilor, «probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, semnătura mea sau declaraţii «autografe»), să se ştie să sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite;
7. Dacă voi muri în detenţie (...) să se ştie că autorii sunt membrii aparatului de represiune;
(...) 9. În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opţiunile literare, politice, etice, ale mele de până azi, 21 martie 1976, să se ştie că sunt minciuni.”

Şi totuşi, „campania de vară ‘95” (cine şi-a dat osteneala să răsfoiască volumul Scrisori întredeschise a constatat că există o strânsă legătură între vară şi campaniile Securităţii – a se vedea cea din 1969, de pildă), totuşi, m-a surprins. Nu pentru că Securitatea, prin „pana” angajaţilor MAI, m-a demascat, arătînd naţiei, vorba unei poete creierale, adevărata faţă a mea, trădător de patrie socialistă, duşman al securismului etc. etc. N-are să mă mire nici „probarea” altor crime faţă de bieţii secureţii (cu care trebuie să ne pupăm în Piaţa Endependenţi, după recomandarea demisionarului de profesie Pleşu). N-are să mă mire-îndurereze nici dacă mâine Săptămîniştii de la Adevărul Scînteii literare vor dezvălui opiniei publice româneşti că sânt vinovat şi de alte nemernicìi faţă de mama mea – cum scria colegul meu de celulă, prietenul meu, Al. Ivasiuc... Aici am vrut să ajung:
A trecut mai bine de un sfert de veac de la ruptura definitivă dintre el şi mine; din aprilie 1970 „resentimentul” – cum numeau, acuzator, scriitorii Români încercarea mea de a scrie adevărul despre ce ni se întâmplase nouă, în 1977 – a avut şapte ani încheiaţi ca să se alimenteze mereu şi mereu: fostul prieten şi coleg de celulă Ivasiuc nu rămăsese la ceea ce, la urma urmei, putea fi pus pe seama instabilităţii sale psihice, iar „decodificarea” unei cărţi pe care n-o citise (dar o... turnase) să fie trecută la rubrica ivasiucisme accidentale. Chiar dacă până în aprilie 1977 nu am putut avea proba faptei amicului, i se vedea, ca la iceberg, partea vizibilă, neîndoielnică pentru foştii puşcăriaşi: cutare călătorie la München, cutare voiaj la Paris, cutare vorbă scăpată (în legătură cu, desigur, talentul meu inexistent...). După liberare (6 mai ’77), un singur scriitor (Mazilescu) a crezut când i-am spus că în dosarul meu se afla o notă informativă-caracterizare redactată-semnată de Ivasiuc, ceilalţi m-au privit în cel mai bun caz condescendent: abia ieşisem de la răcoare, arătam ca dracul, umflat la obraz, cu pupilele lărgite, respiram ca o focă, veneam de parcă m-aş fi dus...
Aşadar, Al. Ivasiuc mi-a făcut mie, prieten şi coleg de puşcărie, tot răul pe care-l putea face: el a precipitat interzicerea mea din 1970 (şi interzicerea de a publica traduceri aplicată nu doar soţiei, ci şi socrului), el a determinat statutul curat-original de scriitor-inexistent al meu – desigur, ultimul cuvânt aparţinînd Securităţii, care asta aştepta: condamnarea unui scriitor de către un scriitor fost coleg de puşcărie politică...
Pentru că nu sânt din acelaşi aluat cu Ivasiuc, m-am apărat cu mijloacele mele: L-am scris! (el mă „scrisese” pentru uzul Securităţii, eu l-am scris pentru uzul... cititorilor). Mulţi mi-au reproşat („Nu se face să loveşti într-un mort...”), m-au acuzat, pe mine, de... delaţiune-publică, iar cei mai culturali au invocat resentimentul.
Nu regret că l-am „turnat” pe turnătorul Ivasiuc.
Ceea ce m-a surprins în canonada campaniei-de-vară:
Organul, fără jenă, s-a arătat în public.
Chiar dacă ultimul răcan cu epoleţi albaştri îşi dispreţuieşte victima (cea alcătuită din carne şi din sânge şi din sudoare), nu merge până la a-şi deconspira informatorii (sub tortură, bietul om, cel din carne-sânge-sudoare etc., semna orice – despre sine, despre alţii). Pentru că Securitatea avea/ are nevoie de serviciile ei/ lui. Să însemne că Ivasiuc, mort acum optsprezece ani, a devenit dintr-o dată şi „ars”, în limbaj poliţienesc? Deci şi nefolosibil?
Securişti de grad înalt au afirmat, vor mai afirma că, în România, „toţi cetăţenii erau informatori”; cunoscuţi intelectuali (un fel de a zice: nu este intelectual oricine posedă o diplomă universitară – nici chiar cinci volume publicate) ţin şi ei hangul: „Am colaborat şi eu” (subl. mea, P.G.), alţii nuanţează: „Toţi (subl. mea) am colaborat – mai mult sau mai puţin” – pentru ca Pleşu să tragă concluzia: „Dacă toţi sântem vinovaţi, înseamnă că sântem nevinovaţi cu toţii”.
Şi iată cum am ajuns, fulgerător, şi deştepţi şi curaţi...
Am spus de fiecare dată când am avut prilejul – repet:
Nu este adevărat. Este o calomnie afirmaţia generalului securist Vlad; un neadevăr şi o calomnie ce lasă să-i scape romancierul Breban, secondat de regizorul Pintilie (cu o precizare: el, Pintilie, a colaborat dar nu ca alţii, cum îl acuzasem eu, pe nedrept, că ar fi afirmat – ci a colaborat ca sine, ca nimeni altul); nu este adevărat ceea ce rezumă (altfel, cu multă frişcă) Pleşu, minimalistul moralnic de la Dilema Organului temător de dreaptă-răsplată, bine susţinut de Buzura, Maramureşanul cu „Fără violenţă!” (împotriva securiştilor...).
Nu este adevărat că toţi „cetăţenii” ar fi fost informatori ai Securităţii.
În primul rând, pentru că asta o spune un (cretan) securist;
În al doilea rând: poate fi socotit informator (turnător) cineva care, în urma nenumăratelor, inimaginabilelor torturi directe, ale presiunilor asupra familiei, ale anturajului – a acceptat să semneze un proces-verbal redactat de un troglodit de securist anchetator (infinit mai îndemânatic în mânuirea ciomagului decât în a stiloului), în care sunt „recunoaşteri”, „regrete”, ba chiar şi... „informaţii” despre alţii?
La această întrebare generalul Vlad şi ai săi de la Săptămîna-Adevărului-Securităţii vor răspunde (în cor) afirmativ. Vor scoate de la murat alte „documente”, le vor toaletà, voicanizà, le vor publica în organul Organului Casei Scînteii (metodă binecunoscută de Nicolae Manolescu, doar la sfârşitul anului 1990 i-a oferit cinci pagini în România literară pentru a-şi prezenta „dosarul-de-Securitate” lui... Voican-Sturdza, supraministru al Securităţii!).
Numai că atunci când Securitatea afirmă că toţi cetăţenii erau-sunt informatori ai ei, se... exclude (pe sine-se) – or:
a. dacă şi securiştii sunt turnători – ceea ce nu-i de mirare: asta le este meseria, vocaţia – intră şi ei în categoria „cetăţenilor României”;
b. dacă nu sunt şi ei informatori-turnători (ci doar manipulanţi de... materiale); în care caz nu sunt cetăţeni ai României – ci potrivit logicii: ai Rusiei, nu?
Desigur, trebuiesc pedepsiţi acei securişti care au bătut, torturat, ucis, dar nu trebuie cu nici un chip pierduţi din vedere explicătorii („n-am dat nici măcar o palmă”), acei securişti care şi-au făcut un ideal din a distruge viaţa semenilor, oameni nevinovaţi al căror păcat unic: nu erau şi ei securişti! Nu trebuie sub nici o formă uitaţi – cu atât mai puţin iertaţi-creştineşte – acele fiinţe cu epoleţi albaştri care, pentru bani, pentru avantaje materiale, pentru a-şi satisface visele lor înalte de viermi, de putori, de incapabili au hăituit semeni (fireşte, din ordin dar toată lumea ştie cum nu se execută un ordin al Securităţii: neintrînd în Securitate, simplu!), au terorizat oameni nevinovaţi, cu familii cu tot, au exercitat presiuni asupra lor, ameninţîndu-i, şantajîndu-i mai puţin pentru a-i pune să culeagă informaţii (ce fel de informaţii interesînd Securitatea Statului puteau culege nişte bieţi muncitori, funcţionari, pensionari?), ci pentru a-i distruge; pentru a nimici omul din oameni; pentru a-i aduce, prin frică, până la a le fi greaţă de ei înşişi.
La Piteşti, din 6 decembrie 1949 a început „reeducarea”. Acum (în 1995) se cunosc multe despre infernul prin care au trecut studenţii deţinuţi: întâi torturile trupeşti şi abia când rezistenţa era frântă veneau şi cele sufleteşti, de pe urma cărora victima spunea, scria orice, chiar mai mult decât orice – pentru a scăpa de tortură.
Prin vârstă, am fost scutit de reeducare (Slăvit să fie Domnul!). Am aflat de această monstruozitate la Jilava, în vara anului 1957. Mi-am promis că voi scrie ce am aflat – şi am scris, în 1978, cartea Patimile după Piteşti. Atâta câtă este reuşita (literară şi de adevăr) se datorează mai cu seamă arestării din aprilie-mai 1977. Ultimul capitol din Culoarea Curcubeului, intitulat „Vineri 6 mai”, este edificator: în faţa Maşinii Infernale, dinaintea Monstrului numit Securitate omul trebuia să devină, întâi: cârpă; apoi: aluat din care brutarii cu epoleţi albaştri urmau să frământe, să coacă noua-pâine: omul nou, cel visat de generalii eternei Securităţi, de la Nikolski la Vlad.
Nu am fost la Piteşti, dar am trăit ani, decenii, cu Piteştiul (chiar după ce am scris Patimile...), ştiu: cei trecuţi prin reeducare povestesc ce li s-a făcut lor – dar nu vor povesti –, fiindcă nu vor putea, ce au făcut ei colegilor, prietenilor, camarazilor dar oare ei îi torturaseră?
Păstrînd proporţiile, aşa se întâmplă şi cu Piteştiul-la-scară-naţională pus în aplicare după decretul de amistie din 1964: victimele nu pot povesti (în multe cazuri au uitat, pentru a se proteja) răul făcut colegilor de lanţ. Cel ce va izbuti să înfrângă spaima-ruşinea din el şi va povesti cum anume l-au prefăcut securiştii din om în ne-om, va fi, sânt convins, nu doar un martor de încredere, nu doar un scriitor de seamă – ci un re-om, în acest peisaj dezumanizat de Securitate.
Paul Goma, dosar penitenciar, 1958 (eliberare)

Oricât de oribile ar fi fost faptele celor din „echipa Ţurcanu” – şi au fost, vai, cu excepţia lui Eugen Ţurcanu însuşi, aceştia au făcut rău din constrângere, sub ameninţare – adevăraţii şi singurii vinovaţi fiind securiştii. Oricât ar vrea ei, orice ar spune, nu toţi „cetăţenii” au devenit informatori. Chiar şi cei ce până la urmă au făcut treabă murdară de turnători, ca Ivasiuc – au fost, mai întâi, victime. Torţionarii de ieri, cei care au zmuls declaraţii prin violenţă, prin tortură, acum pozează în justiţiari, în „curaţi” – că, dragă-doamne, ei ar fi singurii ce nu au scris asemenea „lingeri ale cizmelor lui Ceauşescu”, cum pretinde C. T. Popescu. Ba au scris – prin taţii lor, epoletaţii: securiştii au scris, asudînd (e grea limba română, pentru un bou abia zmuls de la coada vacii); apoi, asudînd, i-au rupt în bătaie pe anchetaţi; apoi, asudînd, i-au „convins” pe cei aflaţi între labele lor să semneze.
De curând am reîntâlnit o persoană cunoscută în urmă cu decenii. Mi-a cerut Programul, am discutat despre el; la un moment dat a spus:
„Propui să fie pedepsiţi toţi securiştii (nu propusesem pedepsirea tuturor securiştilor – nota mea), adineauri ai afirmat că Securitatea este Răul absolut... Nu sânt de acord – uite, tata a fost în Securitate: cum poţi spune că tatăl meu a făcut parte din... Răul absolut?”
Am rămas fără glas. Nu la aflarea „amănuntului”: tatăl unei persoane cu totul simpatice fusese securist (nu ştiam, însă eu nu fac legătură de la... părinte la copil), ci pentru că dialogul nu mai era posibil. Şi n-a mai fost: de atunci nu ne-am căutat, deşi suntem vecini.
Mărturisesc: nu ştiu ce aş fi făcut cu viaţa mea dacă aş fi fost fiu de securist. Dar ştiu: n-aş fi raţionat precum cunoştinţa din vecinătate. Probabil aş fi uzat de un artificiu: „De acord”, aş fi spus, „Securitatea este o instituţie rea, odioasă, condamnabilă, însă crede-mă: tata era un om minunat!” – deci nu aş fi negat caracterul Securităţii doar pentru că tata era om bun – ci aş fi încercat să vorbesc de calităţile tatei, în ciuda faptului că era „în Securitate”.
Sânt însă ceea ce sânt, nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi „cetăţeni”, vorba generalului sovietic Vlad(ov) [ciudat: justificat, deci apărat, de un bun prieten al meu, şi el victimă, nu doar a Securităţii, ci chiar a numitului Vlad]; am cunoscut NKVD-ul pe pielea mea, eu şi ai mei până la a noua spiţă, de la vârsta de (sub) cinci ani, din iunie 1940, iar din ianuarie 1949 am gustat, cu ce mai rămăsese din familia noastră (mama-tata-eu), mereu şi mereu din binefacerile Noului Organ, în fapt, prelungirea Ohranei, a Cekăi, a NKVD-ului: Securitatea.
Aşadar, în deplină cunoştinţă de cauză spun ce am mai spus:
Securitatea este Răul absolut.
Iar pe un asemenea rău nu-l combaţi cu ceaiuri de sunătoare, cu „dialoguri ca între intelectuali”. Şi în nici un caz cu prişniţe dilemice.
Răul absolut se distruge. Răul absolut se zmulge până la ultima rădăcină şi se arde, iar cenuşa se îngroapă la cât mai mare adâncime: să nu se întoarcă, noaptea, în uniformă de securist.



marți, 21 august 2012

românitatea struţocămilească

Ce conştiinţă poate avea o struţocămilă? 
Arătarea aceea care şade cu un picior înfipt pe malul stâng, cu altul pe malul drept al Prutului. Puii ei de la Bucureşti nu sunt nici mai morali şi nici mai dibaci decât puii ei de la Chişinău.
Unii sunt reeducaţi de comunismul stalinisto-neaoş, ceilalţi de ţaristo-leninisto-stalinism. Dar inima ei, inima acestei fiinţe neverosimile, dar totuşi, autodistructive? În ce limbă suferă ea şi plânge? În româno-moldovenească? Se pare că da. Doar e struţocămilă. Poate că încăperile inimii ei nu comunică. Dar creierul o fi integru?
Aşteptând un răspuns - dacă! - la aceste întrebări, până una-alta să concluzionăm că deşi folosim aceeaşi limbă, oricât de struţocămilă am fi noi, românii-de-ambe-maluri, avem şi interese. Nu ştiu cum se face că ajungem mereu să ţinem cont mai degrabă de interesele altora. Asta pentru că, oricât de frumos, deştept, talentat şi inimos ai fi, fără conştiinţă nu eşti nimic.
Să ne rugăm pentru Nicolae Timofti să îl ajute Dumnezeu să înmoaie inima Fiarei, poate aşa ajunge în scorbura în care s-a ascuns conştiinţa ei.
Paul Goma trebuie să aibă cetăţenia ambelor teritorii ale Struţocămilei, pentru că este român basarabean. Născut în Basarabia românească. Şi-a făcut puşcăriile în România. 
Paul Goma rămâne Paul Goma oricât l-am umili noi. Sau tocmai de aceea. 
Dacă vom reuşi să arătăm că avem un fir subţire de demnitate naţională o facem pentru noi, nu pentru Paul Goma. Pentru scriitorul nostru oropsit de ai lui nu am făcut cu adevărat nimic.
Fără voinţă politică nu vom reuşi niciodată să arătăm că ne pasă cu adevărat.
După cum înţeleg eu situaţia, cele două aspecte importante subliniate de scurtul şi consistentul comentariu al dlui Constantin Tănase sunt:
1. "Prima întrebare care apare în legătură cu aceasta e următoarea: cine la Chişinău se teme de Paul Goma?"
2. "Repunerea lui Paul Goma în drepturile lui cetăţeneşti fireşti - or, problema trebuie pusă anume în acest mod! - nu mai e o chestiune de legislaţie, ci de morală. Să condamni simbolurile şi crimele comunismului, dar să nu-i acorzi lui Paul Goma cetăţenia pe care a pierdut-o din cauza comunismului, înseamnă că în R. Moldova se întâmplă ceva extrem de grav."

sâmbătă, 18 august 2012

mă întreb...

Din păcate, V. Tismăneanu nu este credibil în ipostaza de om care trage semnalul de alarmă.
Ştim noi toţi de ce...
Că locul lui Antonescu nu este în politică, fiind o paiaţă deseori sărită de pe fix, că Ponta e un plagiator (care ar fi rămas nedescoperit de nu l-ar fi călcat pe Băsescu pe bătături), astea sunt aspecte pe care le poate dibui orice român (fie el şi trăitor în România - domnule Tismăneanu, căci, domnia voastră, să fim serioşi, nu prea ştiţi cum se trăieşte "profund" în ţărişoară, nici măcar atunci când mai întârziaţi pe meleaguri, pentru una, pentru alta). Dar să susţii ritos că Antonescu este prietenul lui Iliescu, că fac împreună şi desfac, în timp ce îi atragi părinteşte atenţia tânărului Ponta (să nu uităm: pesedist, pupil al lui Iliescu) că încă nu e prea târziu să se dezică de Antonescu, să ia distanţă şi să-l dea dracului, nu cumva să se scufunde odată cu el, cam pute... Pute straşnic a schimbarea gărzii.
Ce fac aripile FSN-ului de 23 de ani? Păi, ce să facă, reuşesc cu brio să distrugă ceea ce ar trebui să fie adevărata opoziţie politică. Şi cum reuşesc? Ei, asta-i! 
Domnilor liberali, a mai rămas domnilor cineva cu capul pe umeri în partidul domniilor voastre? Chiar nu vă pute? Vă mai amintiţi pe ce doctrină ar trebui să vă fundamentaţi existenţa partinică, de la ce şi de la cine vă revendicaţi istoric?
Şi-apoi, domnul Tismăneanu, susţinător nedezminţit, simpatizant necondiţionat şi beneficiar privilegiat al prieteniei cu Băsescu ar trebui să ştie că e de ajuns să fi trăit suficient de mult în România cât să ai căderea de a-l critica pe debarcatul preşedinte, iar pentru asta nu e nevoie de ură. Încă nu suntem fundamentalişti (aşa cum sunt susţinătorii atinşi de delirium tremens, cu sau fără sinecuri, ai lui Băsescu, unii au luat-o atât de rău pe arătură încât trebuie evitaţi), încă mai putem face distincţia între ce (rahat) am mâncat anul trecut, acum doi-trei...-zece-25-50 de ani...
Nu toţi cei peste 7 milioane au votat de două ori şi nu toţi sunt morţi... Şi cu atât mai puţin nu sunt (toţi) antonesco-pontişti doar pentru că s-au săturat de Băsescu. 
Mai avem voie să gândim, să exprimăm opinii, să fim critici în ţara asta ori s-a dat voie numai la două nuanţe ale aceleiaşi culori?
 

vineri, 17 august 2012

texte vechi: "Crima perfectă a comunismului"

(martie 2010)

Crima perfectă a comunismului

„Omor cu NUP“, prin politologizare

Autor: Flori BĂLĂNESCU | Categoria: | 2 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Certamente, România este o ţară în care cîinii latră şi urşii trec, îşi văd de planurile lor. Aş adnota zicerea: latră pentru că sînt legaţi. Românul generic este deştept peste media europeană, descurcăreţ, primitor, altruist, credincios etc. Românul-recent (pentru a-l parafraza pe dl H.-R. Patapievici) este şi corect politic.
Cu cîteva zile în urmă, am dat peste o discuţie aprinsă, la un post de televiziune. Erau invitaţi dl Dinu Zamfirescu – proaspătul debarcat de la şefia tocmai dispărutului INMER (topit, comasat, unit cu forţa, cam pe formula PCR+PSD din 1948, cu fostul IICCR) – şi dl Mihail Neamţu – un susţinător vehement al aripii tismăneano-băsesciene a originalei noastre democraţii. CV-ul dlui Neamţu este impresionant şi ne aşteptăm să ne fie închisă gura cu el, de vreun mentor al domniei sale. Spun asta pentru că însuşi dl Neamţu i-a „închis“ indirect gura lui Marius Oprea cu CV-ul lui Vla-dimir Tismăneanu. Ideea era că V. Tismăneanu are cărţi adevărate, iar atunci cînd rosteşti „comunism românesc“ oriunde pe planeta Pămînt, toată lumea se gîndeşte la Vladimir Tismăneanu, care este, susţinea admiratorul domniei sale, autoritatea nr. 1 în materie de studiu al comunismului (vorba românului de la 1900, este casaţie!). Dl Neamţu, al cărui CV s-a înnobilat recent cu funcţia de director ştiinţific al instituţiei struţocămileşti IICCMER, produce o mare diversiune. Aici este vorba despre „investigarea crimelor comunismului“, de „probatoriu“, şi nu despre politologie. Marius Oprea nu este mai prejos decît Vladimir Tismăneanu, doar pentru că cel din urmă a avut mai multe şanse în viaţă (între ele, nu a fost hărţuit de Securitate şi nici arestat, ba, dimpotrivă) şi este mai umblat prin lume. Au competenţe diferite. Insist: vorbim despre investigarea crimelor comunismului!, de care se ocupă foarte bine Marius Oprea, ca şi mulţi alţi cercetători români. Iar faptul că în România există/existau INST, Memorialul Sighet, IICCR, INMER n-ar fi trebuit să ne dezbine, ci să ne apropie întru aceeaşi cauză.

Să nu punem carul înaintea boilor

Ştirea Mediafax: „Boc i-a demis pe Marius Oprea şi Dinu Zamfirescu, înlocuiţi cu Ioan Stanomir şi Vladimir Tismăneanu“ sună ca o inacceptabilă ironie. Acelaşi Boc care (scuze!) ne-a diminuat salariile două luni la rînd, care a slăbit pînă la rupere nervii românilor, sub acoperirea unei politici guvernamentale de criză ce ne va scoate la liman? Dar nu este o ironie, ci o revanşă politică. În sfîrşit, „oamenii lui Băsescu“ strîng rîndurile sub, iată, „acoperirea“ condamnării comunismului, pe care s-au gîndit să îl şi investigheze în stilul lor (după ce l-au condamnat). Este condamnarea perfectă, care nu lasă urme.
Sub o altă acoperire – aceea a alinierii la lumea civilizată, prin numirea unui preşedinte ştiinţific de „renume mondial“ –, se încearcă eliminarea componentei de „investigare“ a fostului institut. Nu mi-l imaginez pe dl Tismăneanu cutreierînd România pentru a dezgropa morţi. Nu are nici competenţa potrivită şi nici o atare preocupare.
Este la îndemînă să observăm şi reglarea conturilor politice cu PNL ale redenumitului partid popular al dlui preşedinte, dar şi cu PSD, dacă ne gîndim că IICCR a fost înfiinţat sub Călin Popescu-Tăriceanu, iar INMER, sub Adrian Năstase. Totodată, dl Traian Băsescu îşi mai plăteşte din datorii, oferindu-i lui Vladimir Tismăneanu o jucărie strălucitoare, menită să-i crească prestigiul în lume şi să-i permită continuarea studiilor politologice. Oricum am da-o, este o sinistră slujbă de înmormîntare. S-ar putea replica şi că numirea dlui Tismăneanu aduce România în atenţia lumii occidentale. Dar să nu punem carul înaintea boilor şi să nu ne credem cenuşărese: avem mult de lucru aici, în România, chiar trebuie să săpăm, în gropile comune şi în arhive, să-i identificăm pe tot mai puţinii supravieţuitori ai represiunii.
 
Oricît de obiectivi şi de corecţi politic am încerca să fim, trebuie să subliniem cîteva aspecte de bun-simţ: 1. În România au fost oameni care au suferit (unii neînchipuit de mult) şi au fost unii care au produs suferinţă. Condamnarea, de ochii lumii, a comunismului, rostită sub luminile reflectoarelor, nu ne rezolvă datoriile de conştiinţă; 2. Dacă şi Raportul Tismăneanu a căzut de acord că regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal, trebuie lăsaţi oamenii de meserie să îşi facă treaba, pentru că o crimă dovedită împotriva unei părţi imense a poporului (dar şi crima morală) nu poate fi soluţionată prin „neurmărire penală“, pe motiv că fapta s-ar fi prescris; 3. Istoricii din România sînt primii chemaţi pentru recuperarea memoriei comunismului românesc.
Marius Oprea a făcut cel puţin o greşeală atunci cînd a acceptat să intre în hora politică a Comisiei Tismăneanu. Revolta sa este cam tîrzie, însă, în cele din urmă, unii dintre noi înţeleg marile lucrături strategico-diplomatice ale planificării unui scenariu de succes. Comunismul „trebuia“ condamnat „oficial“, cădelniţat în presă o vreme, pînă creştea capitalul de imagine al puterii, apoi lăsat să zacă în gropile sale necunoscute şi comune... Dar Marius Oprea s-a apucat să dezgroape cadavrele comunismului, iar de aceste asasinate trebuie să răspundă cineva, fie şi după 50-60 de ani. De data asta, morţii nu mai sînt pe hîrtie sau în amintirile martorilor, sînt în saci, cu oasele lor, cu craniile lor, cu nasturii, gloanţele, cu tot ce nu a putut înghiţi pămîntul. Imaginea unei crime este mult mai impresionantă decît consemnarea ei într-un dosar. Găselniţa cu „neurmărirea penală“ este tragere de timp şi o aruncare în derizoriu a suferinţei provocate de comunism. Regimul comunist a fost ilegitim şi criminal, trebuie acceptat că a făcut crime împotriva umanităţii. Iar crimele împotriva umanităţii nu se prescriu.

Securiştii pensionari

Dacă demersul condamnării comunismului ar fi fost ceea ce se aştepta, iniţiatorii săi ar fi trebuit să ştie că naziştii au fost urmăriţi, după Procesul de la Nürnberg, zeci de ani prin toată lumea, prin toate găurile de şarpe, şi încă mai sînt căutaţi. Vendeta antinazistă a fost şi este atît de drastică, încît urmaşii rudelor lui Hitler au fost nevoiţi să emigreze, să îşi schimbe identitatea şi să facă un legămînt: acela de a nu avea urmaşi, lăsînd neamul să se „stingă“. Ce vedem dincoace? Generali şi ofiţeri de Securitate, înalţi tovarăşi de partid îmbuibaţi, criminali care se sting „creştineşte“ în paturile lor, de bătrîneţe, cu venituri mai mult decît decente pentru o ţară în care guvernul „popular“ diminuează indecent salariile bugetarilor (inclusiv pe ale cercetătorilor comunismului, probabil şi pentru a plăti pensiile imense ale securiştilor). Mai vedem supravieţuitori ai represiunii comuniste care trăiesc în lipsuri, umiliţi şi de instituţiile statului şi de mulţi concetăţeni, (re)educaţi de ce văd şi aud în unele medii, trezindu-se înjurînd: „ce mai vor şi ăştia, cer întruna din 1990 încoace! Noi nu am suferit? Au făcut ei ceva, altfel nu îi arestau comuniştii degeaba!“.

„Să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor“

Aceiaşi iniţiatori ar fi trebuit să ştie că există o dezbatere între istorici, despre punerea în oglindă a comunismului cu nazismul. Trăitorii în comunism (ce ironie, la şcoală învăţau cît de odios a fost regimul nazist, după manualele făcute de ideologii comunişti, nu mai puţin odioşi!) n-ar trebui să uite atît de repede cum a fost. Or, exact asta vor „judecătorii“ şi „procurorii“ comunismului românesc să facem: gata, l-am condamnat, acum să uităm! (Aceeaşi frică de adevăr exprimase Adrian Năstase cîndva, îmi amintesc: „să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor“.)
Aruncînd o privire asupra listei membrilor Comisiei Tismăneanu, este imposibil, ca om de bun-simţ, să nu te întrebi ce caută unii dintre cei numiţi acolo. S-a vorbit mult despre acest lucru. Formulez o singură nedumerire. Dacă tot a vrut dl Tismăneanu un specialist străin în echipă, de ce nu l-a cooptat, de exemplu, pe Stéphane Courtois? Istoricul francez al comunismului este competent pe această temă, spre deosebire de unii dintre prietenii lui V. Tismăneanu.
Nu mă miră reacţia lui Marius Oprea: „Eu nu am făcut teorie, eu nu am stat în bibliotecă, eu am căutat morţii prin munţi. Acum nu că-i îngropăm a doua oară, dar turnăm şi beton peste ei. Ceea ce i s-a întîmplat lui Ceauşescu, care nici acum nu se ştie unde este îngropat, iar familiei sale i se refuză accesul la rămăşiţe, li se întîmplă şi morţilor comuniştilor. Dacă nu mai sîntem lăsaţi să facem investigaţii pe urmele criminalilor, asta anulează orice efort de condamnare a comunismului. Nici un ofiţer de Securitate nu a plătit pentru asta. Mi-e ruşine că am făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Condamnarea Crimelor Comunismului. Nu a reuşit să schimbe nimic“. Aş spune, cu optimism: e bine să te trezeşti chiar şi mai tîrziu decît niciodată.
 
Este deja un loc comun asupra căruia Paul Goma, unul dintre puţinii opozanţi credibili ai comunismului românesc, a atras atenţia, dar n-a fost luat în seamă: cu Securitatea nu dialoghezi, pentru că te înghite. Fiara abia aşteaptă să îi dai un deget, că te înhaţă cu totul. Morţii dezgropaţi prin munţii României ştiau bine acest lucru. Mulţi au murit cu arma în mînă, fără să se predea, fără să dialogheze. Unii dintre cei care nu au „colaborat cu ancheta“ au fost împuşcaţi hoţeşte în ceafă... de către securişti care aveau copii acasă, familii, erau oameni „normali“. Normal sînt trataţi şi astăzi de către statul de drept, care ar trebui să-şi aplece îngrijorarea asupra victimelor acestor criminali.
În emisiunea de care aminteam, dl Neamţu a încercat să „desfiinţeze“ şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, dar timpul expirase. Cam prea mult aplomb pentru cineva care vrea să pară obiectiv şi îngrijorat de imaginea ţării (în timp ce se pregăteşte să preia scaunul de director ştiinţific). INST este, slavă Domnului!, institut al Academiei Române (şi nu al lui Ion Iliescu, aşa cum clevetesc unii, doar pentru că a fost înfiinţat în 1993! Ar trebui să se desfiinţeze tot ce s-a înfiinţat după 1990 ori măcar să se comaseze, unească, redenumească şi să înceapă numărătoarea istoriei cu era Băsescu!). Puţinii cercetători de la INST au scris, documentat şi editat cîţiva metri liniari de volume de documente, mărturii, studii etc. despre totalitarism. INST are şi o revistă – Arhivele Totalitarismului (numai colecţia revistei, dacă ar fi fost consultată, şi ar fi fost suficiente dovezi pentru condamnarea comunismului, încă din anii 1990). Cărţile INST sînt citate în multe lucrări de referinţă, chiar în lucrările editate de IICCR. Directorul INST – istoricul Radu Ciuceanu (pe care mulţi au încercat să îl transforme în personaj controversat, din pricina activităţii sale politice postdecembriste) are în CV-ul său 15 ani de temniţă grea comunistă (1948-1963) şi doi ani de domiciliu forţat, de moarte civilă, doi ani în care nu a avut buletin de identitate, neputînd nici să muncească. A făcut parte din biroul executiv al grupării de rezistenţă armată din Oltenia (MNRO – Mişcarea Naţională de Rezistenţă Oltenia), condusă de generalii (fraţi) Iancu şi Dumitru Carlaonţ, a fost anchetat şi de NKVD şi de Securitate, trecînd prin tot ce a avut mai cumplit sistemul concentraţionar din România. Avea, în momentul arestării, 22 de ani.

De ce a durat atîta...

În definitiv, comunismul trebuia condamnat „din oficiu“ chiar în decembrie 1989, dacă ar fi existat „voinţă politică“, pentru că istoricii şi-au făcut treaba, de cele mai multe ori, în ciuda piedicilor politice. Să ne întrebăm în cor de ce a durat atîta... şi să o cităm pe Herta Müller: „Înlăturarea sa (a lui Marius Oprea) de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc nu o pot considera decît încă o bătălie cîştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului“.
În citata emisiune de televiziune, dl Dinu Zamfirescu a făcut, din păcate, o notă extrem de negativă, care a culminat cu afirmaţia (la o întrebare a moderatorilor) că ar fi onorat să lucreze alături de Vladimir Tismăneanu, dacă acesta l-ar interpela. După ce a fost demis, „fără motiv“? Ba, chiar a afirmat în aceeaşi emisiune că demiterea sa este politică!
 
Să sperăm că revolta lui Marius Oprea nu va fi subminată de vreun scenariu compensatoriu şi că va face exact ce a anunţat: „va duce atîţia morţi la preşedinţie, Guvern şi Parchet, de nu-şi imaginează nimeni“. „Îi deranjează că eu reuşesc încet-încet să aduc dovezi privind condamnarea comunismului. Duc procurorilor morţi în saci de rafie, iar ei îmi dau NUP-uri. Că zic că s-a prescris. Ştii cum era? Omul era luat de acasă, împuşcat în pădure. Familia risipită la Canal. Ce e ecuaţia asta? Omor cu NUP.“
Diferenţa dintre istorie şi politologie este că cercetătorii istoriei recente lucrează în preajma morţii; ei trebuie să merite încrederea de a fi părtaşii unor imagini şi rememorări cumplite, să promită mărturisitorilor că vor fi atenţi cu memoria lor, că vor putea să exprime cuviincios experimentele neverosimile pe care le-au avut de îndurat deţinuţii politici.

vineri, 3 august 2012

MURDĂRIA NOASTRĂ MORALĂ STRUCTURALĂ

Aici este cheia înţelegerii situaţiei din România: 
"A doua cea mai săracă ţară din Europa, România a aderat la UE împreună cu Bulgaria în 2007. Niciunul dintre cele două state nu era suficient de pregătit pentru aderare, dar admiterea în cadrul Uniunii Europene a fost percepută drept o manevră geopolitică inteligentă în competiţia pentru influenţa în Balcani cu Rusia lui Vladimir Putin", explică The Guardian." 

Ne-am grăbit la trufandale (integrare), deşi nu eram capabili să ne mai producem pâinea. Ne-am grăbit să urcăm muntele spre crestele înflorite, fără să tăiem buruienile de la poalele muntelui. O ţară bolnavă şi sărăcită economic, cultural, moral, ce s-a repezit să devină  "europeană" şi "atlantică". De aproape 23 de ani ne străduim să împingem gunoiul sub preş, construind deasupra lui forme frumoase, precum cele occidentale, însă goale. Iar azi aruncăm vina pe "popor" că are mentalitate comunistă, după ce a fost împins să voteze de formă principii pe care nu le putea digera, pentru că nu avea structura potrivită, nu a avut educaţia potrivită. Cine trebuia să educe acest popor, privit ca o turmă? Iar ne spălăm pe mâini, "noi, intelectualii", cu sau fără papioane, pro- sau antibăsişti? La ce să ne aşteptăm când defilăm prin lume cu câteva excepţii, iar acasă ne prefacem că nu vedem MURDĂRIA MORALĂ STRUCTURALĂ ŞI SĂRĂCIA? Am fost coordonaţi să reacţionăm numai la triumfalisme, de genul: echipa de gimnastică face carieră internaţională, câţiva copii sunt olimpici la matematică, ICR a tradus câţiva scriitori etc. etc. Gunoiul nu mai are loc sub preş. Am făcut câteva piruete, minţindu-ne că suntem democraţi, că am condamnat comunismul, că suntem talentaţi (inclusiv în a minţi, în a acoperi murdăria morală a securismului şi colaborării) şi că asta e tot ce contează. Dar pe ei, pe europenii din grupa mare nu i-am păcălit, au ştiut mereu cum stă treaba. Marea lor vină este că au încercat să ne manipuleze, ştiind că ne mint, că nu au strop de încredere în noi. Aveau şi au câteva interese majore aici. Dar asta nu era o surpriză, nu-i aşa? Ne-au minţit şi manipulat şi altă dată. Ne-au minţit să-i aşteptăm şi au venit. După 45 de ani. Pentru ei, totul se reduce la securizarea frontierei cu Moscova. De aceea, azi când ne trag atât de urechi nu sunt cu adevărat oneşti, pentru că aproape nu mai avem resurse naţionale - le-am vândut cu ştirea şi acordul şi concursul lor, justiţia este un eufemism pentru o cloacă în care uneori, accidental, se mai întâmplă şi mărunta dreptate, sistemul educaţional este la pământ, iar românul este o marionetă buimăcită de maşinăria diversiunilor din toate părţile. Şi asta pentru că nu mai poate avea încredere cu adevărat în nimeni. Pentru că fusese obişnuit să nu aibă încredere în nimeni, înainte de 1989. Falsa revoluţie l-a dezorientat de tot. S-a aruncat cu toată energia pe care o acumulase, stând pe burtă sau capră, în democraţia de tranziţie. Fiecare a priceput ce a putut din neaşteptata libertate de exprimare. Partidul comunist s-a concentrat în FSN, apoi s-a redirecţionat în PSD şi PDL, "partidele istorice" - PNŢCD şi PNL au fost infiltrate de Securitate, primul sfârşind lamentabil. Al doilea pare să-şi dea obştescul sfârşit politic zilele astea, dacă oamenii cu mai multă minte din conducerea lui nu-şi dau seama cât au (de)căzut. 
Facţiunile securiste, precum PMR, nici nu le iau în calcul.
La ora adevărului maxim - care nici măcar acum nu este acceptat! - gunoiul s-a revărsat de sub preş şi riscă să ne sufoce. Nu l-am aruncat când trebuia. Nu am vrut să separăm apa de mâzgă. Punctul 8 de la Timişoara nu le-a priit multor luptători de azi pe baricadele europenismului, ce să mai spun de indivizi ca Iliescu şi găştile lui... Partidul Naţional Ţărănesc a murit, dar nici liberalii să nu realizeze marea cumpănă în care suntem? Dacă tot le place să se revendice de la Brătieni... Ionel Brătianu a fost un om şcolit şi cu demnitate, cu viziune politică şi cu o mare capacitate de a lua pulsul clipei istorice. Dincolo de clişeele întreţinute de adversarii politici şi de istoriografia comunistă, Brătienii au făcut istorie. Istoria la care ne referim ţanţoşi, când ne convine. Crin Antonescu nu este nici măcar şoferul vreunui Brătianu, iar alianţa cu PSD este o crimă împotriva interesului românităţii şi a intereselor naţionale, dacă nu se dezmeticesc la timp. Avem nevoie de o adevărată mişcare liberală în România, despărţită de pesedism, de discursurile fals naţionale. Trebuie să ne distanţăm de falsul discurs apocaliptic pedelist şi de răcnetul tovarăşilor de drum tineri, de ochii ieşiţi din orbite ai procurorilor de pe vremuri, deveniţi azi apărători ai democraţiei, de ateii înrăiţi care azi cad în genunchi pupând icoanele, cu lumânări în mână. Nici unii, nici alţii nu au căderea morală de a aiuri minţile românilor, transformaţi în masă de manevră pentru interese pe care numai beneficiarii din diversele minorităţi partinice sau transpartice le cunosc.  

Punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara: "Legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al Romaniei ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot in acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar intaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere in cunostinta de cauza, cu cartile pe fata."

joi, 2 august 2012

frânturi de însemnări, 2009





(iunie)
Revenirea lui Dan Petrescu, de prin scorburile în care-o fi zăcut până acum. Fiecare om cât de cât normal într-o lume chircită în metastazele anormalităţii are dreptul să se retragă pentru a-şi reface ţesutul fizic şi mintal, în interiorul integrităţii sale morale. Se pare că îi apare o carte la Polirom. Se anunţă ceva rău, ceva în egală măsură căutat şi liber fără pudori. O labă scârbită peste botul intelighenţiei. Textul din Suplimentul de cultură are ca motto un rând din Fără speranţă. Din cartea acestei femei atât de încercate şi inteligente care a fost Nadejda Mandelştam. Deşi, de la o vreme mă tot gândesc că ar trebui să ne începem discursurile cu citate din români, unii nu mai sunt printre noi, alţii mai sunt, ca şi când nu ar fi. Este cert că dacă suntem atât de nemulţumiţi, asta nu este o scuză să ne luăm ca martori numai străini. Am avut şi noi comunismul nostru şi, oricâte bube ne-am găsi în cap, am avut şi oameni adevăraţi. Recitesc Jurnalul fericirii, o falie de lumină a sufletului şi cugetului într-un marasm de duşmănie şi miserupism general. Citesc Jurnalul… lui Sîrbu şi mă cutremur aflând, ceea ce de altfel ştiusem, după atâta deznădejde şi pustiu, că au trăit şi la noi oameni normali. Oameni cărora nu le era teamă să gândească. Citesc şi uneori angoasa mi se dizolvă în abur de încredere. Citesc şi constat că Goma nu are nevoie de confirmare. Goma este un om normal, care încă nu a obosit să repete că avem nevoie de normalitate. Steinhardt şi Sîrbu nu îl confirmă pe Goma, ci, într-o esenţială măsură, sunt consubstanţiali. Natura nu confirmă, este.


14 iulie
În dimineaţa asta nu am putere să încep cu lucrul la enciclopedie. Dar am chef să mă revigorez redactând nişte Scrisuri. Am observat că nu pot lucra două zile consecutiv la una dintre ele. Bine că am constatat, altfel mă lamentam consumând filonul subţiat de energie care mi-a mai rămas.
Deja peste 10 mesaje pe urma scrierii şi trimiterii noaptea trecută a textului despre Nuică. În oricare dintre scenarii (că a fost lucrat de agenţii lui Voronin, sau direct de KGB, ori chiar de către „oamenii preşedintelui” pentru a muta direcţia de atac a opiniei publice de pe cazul Ridzi…) individul e un bou. Un incompetent libidinos. Şi dacă, într-adevăr, e mâna românilor e cu atât mai grav. Asta arată că reprezentanţilor noştri le pasă numai de afacerile private, folosind România şi pe români precum păşunea pe care-şi pasc vitele. Iar serviciile de informaţii sunt plătite din banii noştri să îi servească pe ei. Ce Basarabia, ce diplomaţie românească, ce probleme importante? Noi suntem pârghia prin care ei se menţin la putere şi acumulează capital financiar şi simbolic. În ţara asta nu există nici un control al cetăţeanului asupra lăfăielilor şi fărădelegilor instituţiilor unui stat care se reprezintă pe sine, băgându-ne pe noi la înaintare.

16 iulie
A apărut textul despre libidinosul consul în Obscult. Ieri mi l-a cerut Igor M. pentru blogul lui. Tot ieri Gabriel S. [nici el nu mai este, să-l ierte Dumnezeu!] pentru revista lui… culmea, deşi trimisesem un mesaj pentru tot satul… se trezeşte el după două zile că vrea exclusivitate. Îmi rerăspunde să nu mai ocolesc data viitoare Originile… S-avem rezon, eu nu ocolesc. Cine vrea exclusivitate să o ceară şi să se comporte în consecinţă. Altfel, eu nu scriu decât pentru că vreau şi despre ce vreau şi public unde vreau. Săptămâna viitoare apare şi în NYM.

Uneori mă scoate chiar ea din pâcla sufocantă a grijilor mele, care au ajuns să se prelingă, s-au topit şi s-au amestecat, ca un cheag dureros… tocmai îmi spunea: tu scrii despre închisoare la închisoare. Hai să evadăm, Flori! Ne legăm cu picioarele de scaunul ăsta… şi îmi arată cadrul metalic. Fără el nu se poate susţine pe picioare. Cu alte cuvinte, ne legăm de el şi ne aruncăm de la balcon (poate avem noroc şi ne agăţăm în nucul ăla mare… îmi spusese tot ea… cu, totuşi, o dorinţă speriată de a mai zăbovi…). Sau poate s-a gândit că ne legăm de el şi reuşim să zburăm peste gratiile invizibile ale acestei cutiuţe dintr-un bloc deprimant de 9 etaje… N-ar fi un tablou neverosimil şi odihnitor? O bătrână şi o îmbătrânită plutind ca două demente pe care le doare-n cot de gura lumii pe deasupra încinsei noastre capitale? Mai zice, acum ar trebui să fii la „Pescăruşul”. Ridic ochii mirată din tastatură. Nu ştii ce e? Ştiu ce sunt pescăruşii… Nu, e cel mai grozav restaurant… Serios? Eu nu ştiu decât tarabele de la Piaţa Gorjului şi câteva alimentare… Daaa, să stai la masă, la răcoare, să te-ntrebe toţi ce doreşti… (Poate ai nevoie de poveşti… zic, şi zâmbesc. Râde cu râsul ei gutural, de fumătoare… daaa, sau la ştrand, s-ar face coadă după tine…). Mă vede concentrată, citind sau scriind, suferind. De căldură. Suferind de ale mele. Vorbeşte singură: Săracaaa  asta mi-a amintit brusc de Remus Radina, cum spunea el: Săraca doamna Bi… Toată gingăşia zicerii stând în oglinda răsturnată…Şi el şi dna Ben sunt cu piciorul în groapă [între timp, au plecat Dincolo, Dumnezeu să-i odihnească!]… La mine se potriveşte destul de bine. Remus R. rostea expresia asta cu consideraţie şi recunoştinţă pentru o femeie care se zbătea pentru alţii, încercând să îi ajute la Paris, pe unii români – dovediţi majoritatea nişte lepre şmechere şi bune de jucat teatru – cărora să le găsească un adăpost, haine, să îi hrănească.
(...)
27/ 28 iulie
S-au separat apele, convulsiv, s-au zdrumicat dar acum măcar mă pot considera mai înţeleaptă, şi înţelepciunea asta trebuie să mă aibă în primul rând pe mine destinatară. Vineri mă întorc la Coşoveni. I-am lăsat prea mult şi prea multă vreme pe alţii să mă consume. Parcă îmi lipseşte simţul de conservare, nu ştiu ce dracu am. Sunt furioasă pe mine. Ştiu: o să mor naivă.
De dimineaţă, doctora… deşi o ascult mereu cu un soi de detaşare superioară şi uimită, mintea mea lucrează în timp ce vorbeşte. Calm, plat, cu mici inflexiuni persuasive. Îşi spune lecţia ei de endocrinoloagă ieşită din tiparul clasic. Cum ar spune cinicii deştepţi: a dat-o pe gogleze de-alea despre aură şi fiinţă etc. Eu, fiind uimită şi tăcută în faţa ei, mă situez cumva la mijlocul drumului dintre creduli şi increduli.
Deci, prima „lecţie” a zilei de 27 iulie: suntem nişte maimuţe dacă nu ne-am dat seama că omul este o fiinţă energetică…
A doua „lecţie” a zilei de 27 iulie: scrie! în fiecare zi scrie, vorbeşte cu El, spune-i ce vrei să facă, spune-i ce aştepţi, apoi scrie cu litere de tipar: COMPLETEAZĂ TU CU RESTUL, CE CREZI CĂ MAI TREBUIE! Vei vedea roadele, dar nu scrie cu mintea – mintea este duşmanul tău – scrie cu intuiţia. Intuiţia te ajută!
A treia lecţie a zilei de 27 iulie: oamenii care-ţi vorbesc obsesiv despre reguli şi bani nu pot fi prietenii tăi. Au un simţ de conservare patologic, care exclude cu totul pe ceilalţi, păstrându-i aproape de ei, folosindu-i, contând doar la nivel formal. Strategie. Atât.
A patra lecţie a zilei de 27 iulie: cu cât eşti mai onest cu tine însuţi, cu atât oamenii te consideră mai necinstit faţă de ei. E paradoxal, ştiu.
A cincea lecţie a zilei de 27 iulie: învaţă-te să ai grijă de tine, ca să mai poţi fi util altora, ca să poţi suporta şi următoarea umilinţă.


miercuri, 1 august 2012

texte vechi şi (destul de) noi, parcă...


(text apărut în revista "Cultura", ianuarie 2008) 



Pe limba cui pieri...


Din punct de vedere politic, promovarea unei „limbi moldoveneşti” […] este un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decât genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci „numai” anularea identităţii şi memoriei lor istorice.

Am citat din Eugeniu Coşeriu, via www.voceabasarabiei.com, convinsă fiind că noi, românii lăsăm să ne scape uneori: „asta-i istoria, suntem prea mici ca să ne putem împotrivi...”. O facem cu destulă uşurinţă, cu delăsare, sub alibiul că avem priorităţi – personale, de grup, naţionale, eurointegratoare şi planetare. Scriem din când în când şi despre ei prin revistele „de cultură şi atitudine” (să nu se spună că n-am făcut-o?). Dar ei nu sunt decât „a cincea roată la căruţă”? Ei, lasă, ar fi bine, nici măcar a cincea... Problema cea gravă e că ei nu sunt (ca) noi, nu sunt din noi, de vreme ce ne simţim superiori, nu ne place „light rumanian” – acu, că vorbim limba română de lemn a integrării pe cele mai înalte culmi ale... şi aşa mai departe, facem comentarii anonime şi verzi ca bradul la textele unor copii loviţi de soartă (a istoriei), care au curajul să semneze expresii (argumentate, desigur!) ca „Fuck You, România”! Ei, şi?, noi o fuchem mereu, dar avem mai multe drepturi, că suntem români adevăraţi, chiar dacă vorbim cu accent de Cluj, Olteniţa, Tg. Mureş, Iaşi ori Craiova!
Ce ne pasă nouă de politica lui Voronin şi a consilierilor săi? Noi îl avem pe Băsescu, noi am condamnat comunismul, noi aşa şi pe dincolo! Îmi spune băiatul meu, reţinut de atâtea ori anul ăsta de miliţia din Chişinău:
… (11/9/2007 9:27:15 AM): cand am trecut miercuri vama ea sta bine mersi
… (11/9/2007 9:27:39 AM): sarma nu a fost scoasa
Flower (11/9/2007 9:27:43 AM): dar mai este la ungheni?
… (11/9/2007 9:27:46 AM): si… guvernul tace
… (11/9/2007 9:27:57 AM): miercuri era
Flower (11/9/2007 9:28:41 AM): asa au anuntat
Flower (11/9/2007 9:28:44 AM): ca au scos sarma
… (11/9/2007 9:28:56 AM): ba nu!
Flower (11/9/2007 9:28:59 AM): doar s-au laudat?
Flower (11/9/2007 9:29:13 AM): consiliul local...
… (11/9/2007 9:29:21 AM): ei au votat scoaterea
… (11/9/2007 9:29:26 AM): dar nu ei o scot
… (11/9/2007 9:29:41 AM): mai pe scurt, sarma inca e acolo...
„Informatorul” meu trece Prutul la Ungheni… tot mai greu, de când cu vizele… deşi e român basarabean şi face şcoală românească, la Iaşi…
Sârma va fi acolo, încă şi încă, pentru că este, de fapt, în mintea noastră.
Despre literatura-ca-literatură să se exprime căruţaşii-şefi (iertată fie-mi cacofonia!), eu nu vreau să spun decât că sunt momente în viaţa unei naţiuni când literatura se hrăneşte hămesită din istorie, iar dacă moldoveana („moldoveneasca”) şi româna sunt două limbi diferite aştept cu nerăbdare primul dicţionar moldo-român, vreau neapărat să verific traducerea unor termeni: comunist, limbă (de lemn), spălat (pe creier), rezistenţă (prin stalinism), deznaţionalizare, deportare, refugiu, vânzare (de frate) etc. I-aş invita şi pe oficialii europeni care au dat dezlegare la „moldovenească” să caute înţelesul cuvintelor: nepăsare, drepturi (ale omului/ individului), identitate ş.a.m.d. E de înţeles că în condiţiile politicii de la Chişinău (numită de unii analişti „troţkistă”) primii vizaţi de efectele noului statut european al României sunt aceia care îşi câştigă existenţa (şi mai ales supravieţuirea) de pe urma cuvântului scris şi rostit liber. Chiar înainte de introducerea vizei, situaţia nu era cu mult diferită. Ştiu o mulţime de oameni şi situaţii în care vameşii moldoveni (le-)au făcut greutăţi, mai ales scriitorilor şi istoricilor de pe ambele maluri (recent, chiar o delegaţie oficială de la Bucureşti a avut probleme cu intrarea în Republica Moldova). Nemaivorbind de interdicţia (desigur, neoficială!) asupra introducerii tipăriturilor în limba română pe teritoriul Basarabiei. Cu toate acestea, la recentul Salon Internaţional de Carte de la Chişinău (31 august-10 septembrie), Marele Premiu „Coresi” a fost dat Editurilor „Gunivas” şi ARC pentru Dicţionarul explicativ al limbii române; este o întâmplare a cărei morală se citeşte fără efort, cred. Tot aci a fost premiat cu „Remember” marele nostru desţărat – Paul Goma, pentru ultimele trei volume ale Jurnalului său; dar şi Dumitru Crudu, Mihai Cimpoi (Opera Omnia), Constantin Ciopraga sau Mircea Snegur. Să nu se crispeze feţele simandicoase auzind numele din urmă, căci i-am văzut la „Gaudeamus”, greţos de bine băgaţi în seamă, pe de-alde Adrian Năstase, Gelu Voican-Voiculescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici (să continui?). Roia lumea bună în jurul lor!
Oare e cazul să ne mirăm că între două declaraţii diplomatico-imagistice ale preşedintelui Traian Băsescu (după cum se exprimă Alla Iazova, «unul dintre cei mai marcanţi specialişti ruşi în problema României: „Declaraţia lui Băsescu a fost un fel de balon de testare”…», citat pe blogul ziaristului Andrei Bădin, în fragmente din cotidianul rus „Politkom”: România Mare-light.) şi nenumăratele răbufniri tractoristo-bolşevice făcute de Voronin, basarabenii se luptă să rămână români, strecurându-se, după nevoi şi puteri, printre hăţişurile politicilor celor două regimuri: de la Bucureşti şi Chişinău? Voronin impune „limba moldovenească”, cetăţenia unică pentru a accede în funcţii publice, acuză România de agresiune, îşi trimite miliţienii să fure bradul instalat de primarul Chirtoacă în Piaţa Marii Adunări Naţionale…, reuşeşte să enerveze până şi Moscova… Băsescu reia pe 23 noiembrie în faţa studenţilor de la Universitatea „Dunărea de Jos” una din temele majore ale propagandei duplicitare: unitatea naţiunii române, sădind astfel speranţa unirii Basarabiei cu Patria-Mumă (legătura dintre fostul ministru de Externe Mihai-Răzvan Ungureanu şi actualul director al SIE să fie una „light”?).
Organizatorii Festivalului „Live. No Lies 2007” (3 noiembrie – Primul Festival de club cu formaţii de limba română la Chişinău) au anunţat că mai multe trupe din Basarabia nu au reuşit să primească în cursul acestui an vize pentru România, deşi aveau invitaţii la diverse manifestări (Festivalul „TOP T” Buzău, Festivalul dedicat Basarabiei la Bucureşti, Stufstock – Vama Veche ş.a.). De altfel, membrii „Hyde Park” se numără printre „privilegiaţii” autorităţilor de la Chişinău, de la o vreme fiind luaţi în vizor chiar de către cele române. Un tânăr istoric basarabean, care predă la Universitatea Liberă din Chişinău, a avut de furcă două luni de zile cu angajaţii Consulatului român, neprimind viza decât cu scandal şi fără explicaţii, deşi cei din grupul al cărui lider este au primit vizele imediat. Nici invitaţiile din partea Universităţii Bucureşti nu au constituit o garanţie.

„...Viitorul decent al Basarabiei este posibil numai prin intrarea în UE, numai sub acoperişul militar NATO, alături de fraţii noştri din România, împreună cu toată lumea civilizată” se spune în Comunicatul Consiliului Director al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, dat la Chişinău, la 14 octombrie 2007... Simt nevoia să îi (re)citesc pe Kogălniceanu, Hasdeu, Stere, Bezviconi, Halippa, Goma, Colesnic şi atâţia alţii... Altfel, n-am cum să înţeleg scriitura unui tânăr din zilele noastre, cum este Alexandru Vakulovski, dacă nu-i cunosc biografia (de vreme ce şi-a asumat părinţii, „taţii” şi bunicii, memoria lor devenind memoria lui), dacă n-am auzit de românii care şi-au salvat identitatea făcând cultură naţională cu devoţiune, dacă n-am auzit de Marea Revoluţie, de Marea Foamete, de Marea Teroare, de Marea... Siberie!
Dacă nu ai habar de toate astea, n-ai cum să pricepi gestul unei artiste ca Cesaria Evora, care, aflându-se în concert la Chişinău, a refuzat să-l întâlnească pe Voronin!
În 2008, aşteptăm cu încredere ca Voronin să renunţe la cetăţenia rusă, să-şi ia translator de limba română, iar lui Traian Băsescu să i se împlinească proorocirile diplomatice, nu de alta, dar ni s-a cam luat de tratamentul „light” la care suntem supuşi.