joi, 24 decembrie 2015

Goma. Îndreptarul meu

(text apărut în revista „Confesiuni”, decembrie 2015)
PAUL GOMA 80

 

 

Mișcarea pentru drepturile omului 77 – turnesolul nemulțumirilor sociale

 

Anul Goma 80, care nu este un an declarat oficial, ci doar unul în care noua serie de autor de la Ratio et Revelatio, începută în 2014, a intrat în forţă în conştiinţa editorială, un an în care Editura R&R din Oradea, IICCMER, Academia de Științe a Moldovei (nu a României!), Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița (Năsăud) şi câţiva oameni care încă mai rezistă în a-l citi, publica, susține pe scriitorul refugiat politic la Paris au încercat să onoreze și să fixeze mai bine prezenţa scriitorului Paul Goma în lumea românească de pe ambele maluri, fie literară sau „doar” normală. Am tot așteptat în 2015 ca românitatea constituită din zeci de milioane, acasă și aiurea, de-a dreapta și de-a stânga Prutului, în cele două țări care au ca limbă oficială limba maternă a lui Goma, limba în care îi place să fie citit, să fie impresionată de evenimente și demersuri oficiale, pentru ca măcar în al 26-lea ceas al devenirii noastre postcomuniste să putem spune că, în sfârșit, instituțiile statului de drept, oamenii care le dau substanța și direcția, demonstrează că arată respect față de simbolurile naționale. Pentru că, simbol al demnității naționale trebuie să fie recunoscut Goma. Însă, cum să ai așteptări de la autorități, când şi aceia care doar bifează o „activitate” nepopularizată în agenda lor editorială sau culturală nu îndrăznesc să vorbească despre Goma. Nu intenționez la final de an Goma 80 un text polemic, așadar, nu dau nume.

Îmi spun (ce ne-am face fără retorică, pe unde am scoate cămaşa!?) că a devenit obositor, redundant, inutil să ne plângem (unii dintre noi) că Goma nu e citit/ cumpărat, atât timp cât nu facem nimic pentru a-i promova cărțile, ba, parcă, dimpotrivă. Cine a vrut să dea „tunuri” editoriale trebuia să o facă la începutul anilor 1990, acum n-ar fi avut decât să câștige un ban muncit din tiraje constante. Dar nu a fost să fie. Publicat în ultimii doi ani de editori conștienți că este nevoie de cărțile lui, în ciuda realității că nu aduc și bani, Paul Goma îşi trăieşte la 80 de ani re-debutul în lumea românească, după o viaţă de scris şi consecvenţă etică. Este un caz atipic de celebritate, depăşind mult graniţele complexatei literaturi române, care își dă silința să îl rejecteze tocmai în virtutea centrilor nervoşi (sau nevralgici?) pe care fanii rezistenţei-prin-cultură şi apologeţii estetismului îi ocolesc cu proiect, în vreme ce Goma îi acţionează prin simpla sa existenţă (operă), fie şi de la distanţă, fie şi peste 100 de ani. Tinerii exegeţi vin, tot mai dezbăraţi de timiditate, din urmă.

Nu Goma este responsabil că nu-i sunt căutate cărțile, așa cum sunt căutate ale altora (popularizați pe toți pereții, pe toate... monitoarele), ci noi, noi cei care îl edităm, care îl minimalizăm, marginalizăm, ascundem sub tejghea. Mă introduc în plural, pentru că nu sunt niciodată mulțumită de ceea ce reușesc să fac pentru ca Goma să fie prezent cum (i) se cuvine în conștiința literară și istorică de la noi. Și dacă sunt nemulțumită de mine, sunt și de voi. Și dacă într-o zi aș simți că nemulțumirea mea față de voi s-a mai domolit, ar însemna că este momentul să mă autoflagelez mai puțin.

Pentru cârcotași&vânătorii de Goma: Nu, Goma nu este orice fel de scriitor! Așa cum nu a fost orice fel de român, înainte de 1989! Nu este ca mine, nu este ca voi. Când vă scoteați cărțile (auto)cenzurate habar n-aveați ce și cum scrie Goma, pentru că ale lui erau publicate numai în traduceri, pentru că el – repet, spre deosebire de noi – a refuzat și cenzura, și autocenzura, și paraliteratura! Goma a preferat să fie liber.

Nu încetez să mă surprind uimită în fața celor care au tupeul astăzi să repete – la adăpostul alibiurilor Securității: Goma nu are talent, față de cei care admit cu superioritate, sub pulpana unor foști critici literari: Goma e un memorialist fără talent literar. Când, e clar că aceștia nici măcar nu i-au citit cărțile. Până în 1989, pentru că nu le-au avut în românește (volumul de debut, apărut în 1968, a fost în vreo doi ani mătrășit de pe piață, din biblioteci, și, oricum, ce să faci cu un volumaș de proze scurte, despre care au scris, totuși, de bine, Lucian Raicu și Valeriu Cristea... Omul poate că promitea, dar, viața e tristă (nu-i așa?), de-acum publica pe alte meleaguri, nu ajungea la publicul-țintă, cititor de limba română, feed-back-ul era asigurat de vocile Securității: prin informatori/ colportori, prin Uniunea Scriitorilor, prin „Săptămîna” etc.); după 1990, părea că situația lui Goma intră în normalitate, câtă se prefigura ea a fi. A fost, într-adevăr, o părere. Nu voi relua detaliile poveștilor editoriale. Cert este că scriitorul a fost editat pe apucate, în tiraje mici (unele confidențiale, altele topite), cărțile sale nu au fost cu adevărat distribuite. Merita chiar un regim de personalitate care a marcat istoria celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea. De o atare lipsă de respect din partea congenerilor, cobreslașilor și establishmentului politic și cultural de la București și Chișinău nu este responsabilă excesiv-menționata lipsă de talent, ci postura de conștiință morală, cultivată de tot mai puțini dintre noi. Un scriitor netalentat „moare” de la sine, oricâți zei ai momentului l-ar discrimina pozitiv, un scriitor adevărat rămâne, așa cum rămâne Goma, prin acea calitate ce îi scoate din minți pe hăitașii care i-au luat urma: opera lui s-a născut din aceeași rădăcină cu istoria, în care scriitorul este parte.

Numele lui Goma era viu în timpanele tuturor celor care ascultau postul de radio Europa Liberă în 1977 și în anii următori, și el a rămas acolo, de unde, în 1990, ar fi putut fi pronunțat public, ridicat pe scut, drept modelul nostru, îndrumătorul nostru moral. Pentru noi, nu pentru sine. Paul Goma nu vrea preamăriri, ci normalitate, sunt sigură că se va supăra citind rândurile mele. Pericolul Goma a fost identificat de către noii beneficiari ai democrației de tranziție, școliți, crescuți mai ales în ultimul deceniu comunist să devină lideri ai construcției politice și culturale a României liberate de teroare. Unii antrenați de Servicii, alții de indivizi frustrați, care au făcut ciocul mic și joc de gleznă cu Partidul&Securitatea pentru a-și hrăni în vremea ciumei (roșii) visele de strategi. De aceea, prima ediție a Culorii curcubeului a trebuit să fie retrasă, topită (deși ar fi trebuit să se vândă în tiraje de sute de mii de exemplare la începutul anilor 1990, pentru că lumea știa cine este Goma, acel nebun care nu doar le vorbise românilor despre libertate, ci și suferise pentru libertatea lor!). Recitită astăzi, cartea-document Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor) este... cutremurătoare. Te zguduie, te revoltă. Doar dacă ești un om simplu, indiferent de vârstă (așa cum au fost majoritatea semnatarilor Scrisorii Goma în 1977!) sau foarte tânăr și nefiloxerat de școlile vedetelor care-și împart profitul de imagine și câștigurile financiare. Cărțile lui Goma nu sunt pur și simplu actuale (ce loc comun, nu-i așa?!), ci te lovesc în moalele capului.

Noua putere adusă pe valul civic (de o mie de ori sic!) și politic avea nevoie de un răgaz ca să preia pârghiile, să-și monteze mecanismele. Una ar fi fost să citești în 1990 un text precum Cenzură, autocenzură și para-literatură (scris în România comunistă, în 1972, și publicat în același an în Germania democratică, în „Die Welt”, în plină funcționare cu toate motoarele a Tezelor din iulie 1971!) și alta producții jurnalistice ad-hoc, scrise la „temperatura” intereselor și/sau confuziilor&manipulărilor din decembrie 1989, și ulterioare, prin care autorii lor își legitimau noile funcții publice și culturale. Teama noilor Puternici a fost ca nu cumva opinia publică să devină una reactivă, de revigorare a conștiinței demnității, citind cărțile lui Goma! Drept urmare, scriitorul a fost mușamalizat, împins spre periferii, în anii 2000 diabolizat prin antisemitizare – ultima și cea mai performantă armă de distrugere a unei voci libere în epoca retorismului drepturilor și libertăților. Lovitura de grație. Când nu ai argumente, tragi o bâtă în creștet, egal cu a pune o etichetă având efectele unei condamnări la moarte civilă.

Radicalizate de prezența lui Goma, frustrările din ultimele două decenii ale epocii Ceaușescu ar fi schimbat fața politică și moral-civică a României, s-ar fi transformat în curent majoritar de opinie. România ar fi avut, în sfârșit, societate civilă, nu figuranții de azi care se perindă prin bărcile Puterii. Ceea ce nu s-a întâmplat, formatorii de opinie, directorii de conștiință erau deja înscăunați. Și au putut pretinde după o vreme, tot acumulând putere, că neamul lor a fost lipsit de șanse, de noroc, pentru că nu am avut și noi parte de un Havel, pentru că nu am avut și noi o „disidență”, așa, ca-n Rusia, sau măcar ca-n Cehoslovacia și Polonia... motiv pentru care nu am avut nici Haveli, nici societate civilă, nici niște amărâte de samizdate (pentru că nu a fost nevoie, la noi s-a publicat tot ce a fost de valoare), nici nimic, am rezistat și noi cum am putut: prin cenzură, prin autocenzură, prin paraliteratură, prin conformism de toate nuanțele, prin plecăciune, prin minciună, prin pupincurism, prin nepotism, prin delațiune, prin trafic de influență – adică, prin coruperea și a ultimelor rămășițe de comportament, de atitudine, de mentalitate normale. Nu putem fi toți eroi, ca Goma, au mai zis ei și ele. Și multe au mai zis și au mai scris, și au semnat, cu mâna dreaptă, adunând scamele de pe un președinte, de pe al doilea, de pe al treilea, și au închis legea lustrației într-o butelcă de whisky și i-au dat drumul într-un canal; în vreme ce cu stânga condamnau comunismul din vârful peniței și îl împingeau pe Goma la colț, și îl puneau pe coji de nuci, și spuneau Adio, domnule Goma!

 

 

joi, 17 decembrie 2015

despre cum trecem oamenii la index în democrație

Nu aș vrea să se încheie anul 2015 fără să spun câteva cuvinte despre o carte și un autor care, nu se știe exact din ce raționamente și interese, au fost puși (carte&autor) la index.

„sindromul tragic al neseriozității colective”

Radu Portocală, Un președinte împotriva României (Blogograme), Editura Cartier, Chișinău, 2015, 150 p.

...Cartea care a provocat la ultimul Gaudeamus fierea unui personaj masculin, aflat în standul editurii. Nu știu cine este, știu doar că editura nu s-a delimitat până acum de el, dimpotrivă, a continuat să jignească fiecare cumpărător care a întrebat de carte. Cu mine a avut un „dialog” mai amplu. Mă duc la stand, mă uit pe mese, pe pereți, nu văd nicăieri vreo copertă cu numele lui Radu Portocală. Firesc, întreb: Fiți amabil, cartea lui RP? Îmi răspunde întâi printr-o privire directă și oarecum uimită, se uită spre altcineva, care se uită înspre sub-o masă. Asta era vineri (20 noiembrie 2015), cu o zi înainte se petrecuse ceva asemănător cu Dna Ana Țuțuianu. Dimineața mă rugase o prietenă de la Paris să caut cartea pentru că se aude (deja!) că nu e la vedere și este sabotată de editură. Exact așa era! Domnul X îmi întinde în scârbă un exemplar, întreb cât costă și mai întreb: De ce nu o expuneți? Puteam să trec fără să o cumpăr, după ce am căutat-o din priviri? Moment în care (de-abia aștepta!) începe să ridice tonul: Dar ce doamnă, eu vă spun Dvs. ce să faceți, fac ce vreau, afișez ce vreau. Îi spun că nu are nicio cădere să îmi spună ce să fac, de vreme ce el vinde cărți, nu eu, deci datoria lui de editor (sau de ce este) îi impune să se poarte frumos cu clienții. Urmează un torent de invective: Dar, ce, ăsta e scriitor! Ăsta e evenimentul zilei, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici... Numele astea două le-a pronunțat. Eu nu afișez cozi de topor. „Si dă-i si luptă”... Stupefiată, îi răspund (e un fel de a spune, el controla tot, iar colegii de stand tăceau mâlc, parcă se înălța în timp ce vitupera): Domnule, dar nu pricep de ce l-ați publicat (repet, credeam că e editor), dacă e răul pe pământ! Răspuns de o sută de puncte: Păi, dacă și-a plătit cartea... Nici acum nu știu situația exactă. Dar i-am spus: I-ați luat banii și acum îl îngropați!? Cum vă permiteți să vorbiți astfel despre Radu Portocală, un om integru, un om cult, rasat. Eram oripilată de ceea ce mi se întâmpla. I-am întins 25 de lei (nu vreau să trec peste acest detaliu: cartea – de format mic şi cu pagini puţine – are un preţ oripilant de piperat!), mi-a dat rest 2 lei. L-am întrebat: Dar cartea nu este 22 de lei? Se uita la mine tâmp. Atunci, dați-mi restul corect: 3 lei! M-am adresat de foarte departe (așa simțeam) Dlui Galaicu-Păun (care chiar nu mă cunoștea? să admitem că nu, poate că nu am o figură demnă de reținut, mai ales în contextul „baricadei Goma”, pe care credeam că este și Dsa, măcar cu un deget):
– Domnule Galaicu-Păun, îmi permiteți să mă prezint... și m-am prezentat. A fost un soi de gest de frondă de-a-ndoaselea, în stilul meu: să nu se creadă că sunt fraieră, chiar dacă așa mă cred unii.  Pe Galaicu-Păun nu te poți supăra, are o figură de Isus. Dar revolta rămâne. Că nu a găsit de cuviință să spună nimic, în calitate de lector al cărții.
I-am mai spus personajului, repet – crezând că este membru al echipei Cartier (nu mai știu cine a spus că de fapt era distribuitorul, că este băsist!!???, și? asta presupune că el impune politica Editurii???): Domnule, aici, în dreapta Prutului, unora dintre noi încă ne mai pasă de libertatea de expresie.
Până la finalul târgului de carte, mai mulți cunoscuți mi-au spus că au întâmpinat același tip de piedică, unora li s-a oferit un răspuns în doi peri: că s-a epuizat, deși, în funcție de cine era la vânzare în clipa respectivă, cartea tot apărea de sub tejghea. Cât am stat „de vorbă” cu respectivul s-au vândut 4 exemplare, în afară de al meu. Oamenii veneau, întrebau, cartea era scoasă de sub obroc, plătită. Încât i-am comunicat indigestului ins: Dacă v-ați cunoaște interesul comercial, ați pune cartea pe masă. De când stau eu aici s-au vândut 5 exemplare din cartea lui Portocală și nici măcar un exemplar din alt titlu!
Să vedem: De ce este boicotat Radu Portocală? Simplu: pentru că oricâte texte de atitudine ai scrie și le-ai publica prin diverse locuri, efectul este aproape zero. Când le strângi între două coperte ele devin armă, împreună spun o poveste articulată, despre ceva sau cineva. Despre un individ, un grup de interese, despre o epocă. Strânse laolaltă pot fi citite și citate, dând seama nu doar de relevanța tematic-ideologică, dar și de rectitudinea autorului. Prin această carte, Radu Portocală devine persona non grata pentru comunitatea de interese și presiune care joacă, veghează și vânează la polul corectitudinii politice din România și nu numai. 
Vrei să îi găsești nod în papură, să exclami: Stai domne, că nu e el buricul pământului, că nu e chiar așa!? N-ai decât. Constituția e mama noastră a tuturor, de ce să fie pentru unii bună, pentru alții vitregă. Securismo-comunismul de tranziție a împărțit românii în trei categorii „politice” mai vizibile: 1. pesediști; 2. băsiști; 3. (ăia puțini) nici-pesediști, nici-băsiști. Cea de a treia categorie este respinsă cu vehemență de primele două, pentru care nu există decât alb sau negru, mă rog: roșu ori portocaliu. Manihesimul carpato-danubiano-marxist-leninist urlă prin toți plămânii în campaniile electorale: Votați răul cel mai mic! Or, vine unul ca Radu P. și spune (dându-și foc la valiză): Fraților, răul e rău și trebuie rupt! Și eu am spus asta și m-am umplut de bube, am devenit ciumată. Veți spune, stai domle, că mai sunt și liberalii, de exemplu. Sunt, la număr. Cele trei categorii, pe care le-am denumit simplificând, reprezintă tipuri de apucături (elegant spus: mentalități sau curente ideologice).
Ce deranjează cu adevărat din ce scrie RP în această carte? Nu sunt noutăți absolute, au mai scris și alții, inclusiv eu (motiv pentru care mă și regăsesc solidară cu Dsa), dar, insist, spusele sale concentrate într-o carte dobândesc greutate și vizibilitate.
Să vedem câteva exemple despre „Paradoxul Băsescu”:
„Îndoielnica lustrație”: „Lucrurile au mers atît de departe încât, când au fost făcute primele dezvăluiri, când au fost puse sub ochii publicului primele biografii scandaloase, reacția a fost pe măsura confuziei în care ne bălăceam: o clipă de indignare, apoi înțelegerea, iertarea și uitarea. În cele din urmă, o nouă respectabilitate a fost acordată celor cărora ar fi trebuit măcar să le fie întors spatele. România e mărinimoasă cu gunoaiele ei. După 20 de ani de imoralitate ridicată la rangul de sistem socio-politic, pare-se că va fi votată o lege edulcorată a lustrației. Firește, vestea stârnește entuziasmul, când, de fapt, n-ar trebui să provoace decât o întrebare: la ce bun după atâta vreme? Răul e făcut. Răul a cuprins societatea, care, chiar dacă mai discerne, nu mai reacționează. Orice revelație o lasă indiferentă pentru că s-a obișnuit cu lipsa de consecințe a revelațiilor. Lustrația – dacă va avea loc! – se va petrece în indiferența generală.”
Dar ea nu a avut loc, nu-i așa? Nici măcar cât să ne fie suflat un văl de praf în ochi!
„Dacă nu el, cine?...”:
„Această nenorocită întrebare, formulată cu o voce în care tremură lacrimile resemnării angoasate, s-a instalat de 15 ani în centrul așa-ziselor dezbateri politice românești. Și face ravagii. (...) ea subînțelege situația cea mai nedemocratică în care se poate găsi o țară: aceea de a nu avea niciodată alternative. (...) Dacă în lumea noastră politică varietatea specimenelor ar fi fost mai mare, dl Băsescu n-ar fi devenit niciodată președinte, iar adepții săi n-ar mai putea să șantajeze o țară întreagă cu încercarea de a-i demonstra unicitatea binefăcătoare. Asurzit de vocile care, împrejurul lui, scandează obsesional acest neadevăr, dl Băsescu a sfârșit prin a se lua drept Mesia. Confuzie jenantă, firește, dacă-i cercetăm bilanțul. Dar din care, la vremea cuvenită, se va ieși abil cu ajutorul altui slogan tocit: «A încercat, ar fi putut să reușească, dar nu l-au lăsat».”
Păi, nu? Păi, cam da! Și oare de cine amintește ipostaza de salvator al neamului? Nu de Ion Iliescu, apărându-ne de pericolul (inexistent) al extremei drepte (prin răposatul Vadim)?
„Periculoasa tăcere a arhivelor”:
„Adevărații conducători ai României sunt deținătorii memoriei. Aceia care, după 1990, au fărâmițat Securitatea în 9 servicii secrete (lamentabilul nostru record!), și-au împărțit arhivele și le-au pus sub obroc. Paznicii dosarelor. Cerberii trecutului.”
Or fi aceiași care în februarie 1989 îl supravegheau operativ pe autorul cărții de față, postați în fața blocului în care locuia, la... Paris!?
„Tot ei, în funcție de faptele pe care vor să le ascundă, stabilesc și limitele siguranței naționale, adică limitele neștiinței noastre”.
„Întâiul ignorant al țării”:
„La începutul lui 2005, aflându-se în vizită la Washington, dl Băsescu a lăcrimat în timp ce străbătea sălile Memorialului Victimelor Holocaustului. Era cam în perioada când nici nu se gândea să condamne comunismul (între altele, tocmai declarase că el personal o dusese bine pe vremea lui Ceaușescu!), și cerea fie cu inconștiență, fie cu neobrăzare să-i fie făcută proba nocivității acestui sistem suportabil pentru tagma din care el însuși provenea. Tot atunci, declarațiile pe care le-a făcut cu diverse ocazii îl arătau mai degrabă hotărât să condamne ceea ce fusese deja condamnat, adică dictatura antonesciană. (...) În realitate, cred că se poate spune că dlui Băsescu puțin îi pasă de toți cei pe care diverșii călăi ai secolului trecut – comuniști sau naziști – i-au torturat sau omorât. El a lăcrimat la Memorialul de la Washington tot așa cum a lăcrimat când s-a retras Stolojan din cursa electorală”.
„Referendum pentru ùmbrele președintelui”:
„Există anumite disocieri care nu pot fi făcute decât cu prețul unei contorsiuni morale numite în mod curent necinste. Dl Băsescu nu este o apariție spontană, singuratecă și fără genealogie în peisajul politic românesc. El are un trecut contestabil, s-a afirmat public în împrejurări contestabile și e înconjurat de prieteni contestabili. Își asumă oare cei care-l sprijină «necondiționat» întregul său parcurs și toate relațiile sale cunoscute și necunoscute? Toți se feresc s-o afirme. (...) Dar toți, în declarațiile lor înflăcărate, lasă să se întrevadă un raționament fals: Traian Băsescu în versiunea 2007 nu are nicio legătură cu Traian Băsescu din perioada pre-89, nici cu cel din anii 1990-2000. Orbită de mirajul portocaliu, prezumția lor e simplă: Traian Băsescu a evoluat, s-a schimbat, a devenit «de-al nostru». Se prea poate. Dar atunci, un dram de onestitate ar trebui să-i împingă să aplice şi altora această prezumţie de metamorfoză benefică (...) în apeluri și manifestații, dl Băsescu e scos din contextul inevitabilelor sale anexe umbros-politice: Theodor Stolojan, Ioan Talpeș, Elena Udrea etc. etc. Dl Băsescu nu se poate lipsi de ei, iar votul în favoarea sa la referendum va fi, explicit, un vot și în favoarea lor. Iată ce evită intelectualii mobilizați să mărturisească celor ce îi urmează cu încredere”.
Și un articol care îmi place în mod deosebit:
„Poporul bun și poporul rău”:
„Toată agitația din ultimele săptămâni a intelectualilor peri-politicieni pornește de la un postulat aberant: ei afirmă subliminal că președintele ales de popor este mai legitim decât Parlamentul ales de același popor. Pornind de aici, concluzia pe care o impun ei este că președintele are dreptul moral – și ar trebui să aibă dezlegarea constituțională – de a dizolva Parlamentul, dar că, în schimb, Parlamentul a acționat totodată imoral și anticonstituțional suspendându-l pe președinte.
Construcția e nu numai juridic inacceptabilă, ci și complet lipsită de onestitate, din moment ce putem fi siguri că, în circumstanțe diferite, promotorii ei n-ar ezita să inverseze termenii ecuației. Or o regulă juridică nu poate fi nici variabilă, nici negociabilă în funcție de inconvenientele sau de interesele politice ale unei conjuncturi date. (...)”
Dar, mai bine citiți întregul text, pe care l-am fotografiat. Ar fi păcat să îi ciuntesc tensiunea logică și argumentativă prin citare.


Să vedem și de ce era atât de revoltat domnul-de-la-stand, care consideră că icoanele culturale ale neamului nu pot fi atinse nici cu un cuvânt, darmite cu o carte. (Mi-am amintit brusc și de această replică a mea, provocată de strigătul său cu cozile de topor care-i critică pe cei mai străluciți dintre noi, nu-mi venea să cred că un om de la standul unei edituri țipă împotriva cumpărătorilor-cititori, așa că i-am întors-o: Pleșu sau Patapievici nu pot fi criticați? Dar și Isus a fost și este criticat!)
Câteva „spicuiri”: în articolul „Nedemnii văzuți prin lentilă”, RP analizează un paragraf dintr-un text public al lui HR-P, în care spune, pe scurt, că toți cei care îl critică sau luptă împotriva lui TB au interese oculte, în concluzie, „Singurul fapt cert este că toți cei care îl vor ieșit din joc sunt ei înșiși nedemni să ia parte la joc”. RP crede că HR-P „vrea să ne spună că toți cei care vor vota împotriva lui Băsescu sunt nedemni să voteze”. Și, încheie, cu un P.S. ironic (meritat): „Mă gândesc uneori că dl Patapievici – ca și dl Mihăieș – ar fi fericit și și-ar trăi în sfârșit împlinirea spirituală dacă l-ar avea, vreme de 20 de ani, pe Traian Băsescu drept singur interlocutor. Sau, poate, mă înșel. Poate ar fi pedeapsa pe care ar merita-o.”
Eu aș spune chiar mai mult: intelectualii care l-au cultivat asiduu pe Băsescu, după ce l-au pupat pe șapca bolșevică pe Iliescu, ar merita (așa, într-o buclă specială, spațio-temporală, numai pentru ei) 20 de ani de monolog al căpitanului, în care ei, figuranții, să se îmbete cu apa sărată de pe puntea vasului, spunându-și că sunt martorii unui Dialog cum nu s-a mai scris.
Ce l-a mai deranjat pe insul-de-la-ghișeu, poate articolul intitulat „Fecioarele politicii dâmbovițene”. Cine-s ele? „Dnii Liiceanu, Patapievici și Tismăneanu s-au plâns de tratamentul prost ce li se aplică de către presă și o parte din opinia publică – preț nejustificat, ni se dă să-nțelegem, pentru angajarea lor în tabăra Băsescu-PDL (...) Ceea ce însă mi se pare complet ridicol în această răbufnire de delicatețe ultragiată, este că autorii protestului – poate mai puțin dl Tismăneanu – nu se sfiesc, ei înșiși, să târască în noroi pe oricine nu e de acord cu ei, adică pe oricine nu-l venerează pe Traian Băsescu. Ridicol și, în special, profund necinstit. Logica lor e simplă: noi putem înjura pe oricine și e chiar de datoria noastră s-o facem; de noi însă n-are nimeni dreptul să se lege. Cam tot așa gândea și partidul comunist.”
Dar de ce domnilor? E politică de stat să nu te legi de oamenii președinților? În timp ce tații unora dintre ei au fost „savanți tăcuți”, ai altora – recte, tatăl lui RP, victimă a ideologiei susținute și practicate de „savanții tăcuți” – nu au dreptul la memorie? Ce deranjează atât de mult la această carte și la autorul ei? Întrevedem o explicație în textul „Când victimele își pierd utilitatea”. Pe scurt: „Se spune despre Băsescu: «O fi cum o fi, dar el e cel care a condamnat comunismul». Până în 1989 se spunea despre Ceaușescu: «O fi cum o fi, dar e bun român». Suntem în aceeași minciună: unul înșela iubirea de țară a românilor, celălalt le înșală memoria”.
RP marchează și disparițiile din motive de bătrânețe ale unor personaje precum criminalii Enoiu și Pleșiță, care au fost, nu-i așa, inocentizați de gargara anticomunistă a comunistului Băsescu (a se citi: a regimului Băse, incluzând aici pe toți susținătorii lui! Își mai amintește careva discursul inacceptabil în orice timp și regim politic pe care l-a avut Liiceanu când a fost decorat? Nu? Căutați pe internet!)
Dacă vreți detaliile, argumentele lui RP, n-aveți decât să-i citiți cartea! Dacă o găsiți! Autorul se teme că nu mai vrea nici un editor să aibă de a face cu dumnealui. Nu m-ar mira. Dar deloc.
Asta e țara în care intelectualitatea culturnică a zorilor noștri democratici îl sabotează cu nesaț pe Goma, de ce s-ar împiedica de alți critici acerbi...

miercuri, 2 decembrie 2015

ultimul cip... sucombă

A.F.E.

oasele marelui craniu plutesc albe în grota cu
supravieţuitorii din uniunea Antivirus Free Edition
prin ritualul fumului abia se mai dibuie firicelul de
foc. apă. pământ. 
Cuvânt.
înţepenit într-o firidă omul cu ochi unic citeşte
citeşte şi râde şi scuipă-n palme
citește grohăie întoarce pagina din 1984
până ce un nor caustic inundă crestele şi văile
iar ledurile din oase clipesc în dezordine
şi se face noapte şi se face de ziuă
din lumea neuroleptică se furişează
marea hăhăială sardonică
trece de zid în iluzia evadării.
când omul cu ochi unic latră la lună
pictura mai bate pasul pe loc o vreme
apoi se imprimă în stâncă
ziua se preschimbă în noapte
noaptea e linişte noaptea e pace noaptea e regatul nostru

ultimul cip sucombă