Este un soi de reeducare cu ștaif intelectual, pe alocuri emițătorii ei fiind persoane care au citit „munți de cărți” – vorba unui fost deținut politic (care a înfundat pușcăria comunistă pentru că nu i-a plăcut borhotul cu apă rece, servit cu linguroiul limbii de lemn, motiv pentru care, în timp, a orbit complet, bătut fiind „în cap!, în cap!, în cap!”, la Jilava). Secretul (lui Polichinelle) este că nu trebuie să fii enciclopedist ca să ai șira spinării dreaptă. Și nici scriitor, nobelizabil sau nu. Și nici tatăl acestui scriitor: criticul literar sau editorul sau președintele țării sau șeful Securității. Etc.
Dar...
...se pare că trebuie să fi fost o secătură umană, ca să mă exprim cât se
poate de elegant în context, ca să fii omagiat la centenar de către instituțiile
publice. Tocmai citeam că se pregătește centenarul Nina Cassian la ICR Londra. Cunosc
placa tocită cu „contează opera” și cu separarea vieții autorului de operă etc.
Bla-bla! Ce surpriză, nu mă interesează opera literară a Ninei Cassian, așa cum
nu mă interesează nici opera literară a lui Eugen Barbu! De peste 20 de ani, nu
mai citesc decât romanele prietenilor, pentru că am o datorie morală față de
ei. Și poezie de foarte bună calitate (care se poate să existe și în
portofoliul Ninuței noastre dragi de partid și de stat, dar-însă-totuși, când
am chef de poezie, am rafturi pline, nu mai zic de poezia carcerală, „scrisă”
sub teroare de oameni drepți în cuget ca bradul, în vreme ce poeta o ninăia în
pași de tango cu partidul. Poți s-o ții langa cu autonomia esteticului, până-ți
arată obrazul unii ca Șalamov, și oricât n-ai vrea să recunoști, literatura nu
mai este ce-a fost. Omenirea se transformă cu totul, până și pe la teoriile
literare mai trebuie umblat. Îi și aud pe marii consumatori de romane („asta-i
o incultă!”), care, vrând-nevrând, n-au zece vieți, tot una, ca mine, ca tine,
ca noi toți. Eu citesc memorii, jurnale, studii, „munți” de arhive, monșer, am
citit tone de „literatură de dragul
literaturii” când eram adolescentă și tânără, nu trebuie să citesc toate
romanele ca să știu ce este aceea. Ah, da, mai citesc romane precum „Păsările”,
ai ghicit!, pentru a vedea cu ochii mei de ce credeau analiștii în anii 1970 (nu
cei arondați la Uniunea Scriitorilor!) că nu este nici pe departe de calitatea
romanului „Ostinato”. Comparând romanele, ei comparau automat autorii, adică pe
Ivasiuc-Goma. Ei, lasă, cunoscătorii (chiar dacă nu le dă mâna „diplomației” să
recunoască) știu de ce! Așa revin la „cestiune”: creatorii din orice domeniu
sunt oameni, iar opera le reflectă, mai mult sau mai puțin transparent,
calitățile omenești, preocupările, „darurile”. Restul este... critică literară,
s-avem pardon. Nu, nu criticii literari în fac pe scriitori cu mâna lor și tot
ei îi omoară/îngroapă (în cenușa istoriei literare). Scriitorii sunt sau nu
sunt. Unii sunt „făcuți” – cu ajutorul neprecupețit al unor critici/presiuni
editoriale/partid etc. Pe mine, ca istoric al trecutului recent, mă interesează
modurile și mecanismele prin care acești scriitori/creatori au fost influențați
și au influențat istoria și viața, destinele altor oameni, în speță, altor
scriitori. Aproape că-mi vine să-i dau o bilă albă unui scriitor care n-a
deranjat regimul comunist nici cu o floare și care a declarat în anii 2000 că a
făcut „disidență mentală”, „opoziție intrinsecă și structurantă”. Nu am treabă nici
cu opera lui literară. Mă pune pe gânduri prăpastia teoretică și metodologică
dintre teoria literară și discursul istoriografic. Coordonez un amplu proiect
editorial, o lucrare colectivă cu peste 50 de autori care transpiră într-un
ocean de surse primare și secundare pentru a scoate la lumină cele mai
relevante cazuri de „rezistență, opoziție, disidență – anticomunistă”. Iată
diferența fundamentală dintre literatură și istorie: este, frust spus,
diferența dintre ficțiune și realitate. Căci nu puteai să te împotrivești
regimului ori să-l critici „mental”, nu, asta ține de domeniul metafizicii; rezistența-opoziția-disidența
= transparență, gestică deschisă, expunere&asumare publică, consecințe grave
pentru cel expus și familia lui. Să ți se pară (din ipostaza de cititor) că un
poet a ascuns nu știu ce bombă într-o metaforă este ca și cum ai spune că ești
victimă a Securității doar pentru că ai descoperit după 50 de ani că există un
dosar de urmărire informativă pe numele tău, despre care înainte de 1989 habar
n-aveai (da, „Dragul meu turnător”!, mai ales când alte documente arată cât de
laș ai fost și chitit doar pe „facerea operei”).
Preacurvia mentală îi menține de 80 de ani (din care aproape 35 scurși din
1989 încoace) pe unii dintre noi la butoanele establishmentului cultural, este
un tip de mentalitate reeducat, cum spuneam, cu eficiență, în timpul regimului
comunist. Unii dintre reprezentanții acestui „curent” au reușit să treacă cu
brio dintr-o ipostază călduță pe vremea Marelui Împușcat (sau: Cel Mai
Împușcat Fiu al Țării) în una de invidiat: afaceri neașteptate (sau poate că nu
atât de neașteptate!) în mediul cultural, directorate și mandate fără număr
etc., la pachet cu o politică de scriere din mers a unei false (auto)istorii a
„rezistenței”, „opoziției”, „disidenței”. Una dintre cele mai false povești
este aceea a „rezistenței prin cultură”, transformată după 1990 într-o adevărată
ideologie. Or, un popor nu se trezește din amnezia istorică dacă este mereu
îndemnat, pe toate canalele, să citească „ficție”, și nici dacă i se bagă pe
gât și subliminal false modele etice.
Noul
Testament, pe care luptătorul anticomunist Nicolae Ciurică îl purta mereu
asupră-i, găurit de gloanțele Securității, și care i-a salvat viața. Imaginea a
apărut în volumul Nunta partizanului cu
moartea (Mărturia lui Nicolae Ciurică despre
rezistența armată anticomunistă din Munții Banatului și ai Mehedințiului), autori Răzvan Gheorghe,
Nicolae Ciurică, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2024.
