joi, 29 decembrie 2022

AIUD: Amintiri din Camera 354

 (text primit de la fostul deținut politic N. Dima)

Amintiri din Camera 354

 

Era spre sfarsitul anului 1957 pe Sectia I-a a inchisorii din Aiud. Intr-o camera de frontieristi tineri si nesupusi incercam sa ne facem viata mai usoara. Odata, cand ne-a scos la plimbarea zilnica de 10-15 minute intr-o curte interioara adiacenta fostei biserici, acum transformata in magazine, am vazut printr-o fereastra deschisa un sac gol de hartie. L-am luat cu noi si cand ne-am intors in camera l-am taiat in bucati, am cusut bucatile cu ata desirata din paturi si l-am transformat in caiete de scris. Apoi, unul dintre noi a sustras o sticluta goala de la cabinetul medical. Am umplut-o cu foi verzi aduse din curtea de plimbare, le-am presat si le-am prefacut in cerneala. Cateva betigase le-am transformat in pene de scris. A urmat o activitate intelectuala intensa. Eram vreo 20 de detinuti si fiecare incerca sa invete cate ceva. In acea camera eram cumva privilegiati pentru ca prin vizeta nu se putea vedea decat jumatate din incapere. Eu imi alesesem un loc strategic in patul de jos de langa zidul opus usii, unde nu se putea vedea prin vizeta.

E greu de imaginat cata activitate avea loc in camera 354 de pe Scurta, asa se numea coridorul scurt al cladirii in care ne gaseam si care era situata intre Celular si Zarca, cele doua cladiri de cumplita amintire ale inchisorii din Aiud. Practic, nu aveam voie sa facem mai nimic: sa vorbim tare, sa comunicam cu celelalte camere, sa stam in dreptul fereastei, care oricum era acoperita cu un oblon, sa scriem scrijelind peretii... Nici vorba de scris sau de citit, pentru ca erau interzise. Si totusi, din unele oase gasite in mancare ori din cuie gasite in curte unii dintre noi au confectionat ace de cusut si mici crosete. Apoi, cineva a desirat fire de lana din paturi si si-a crosetat o vesta.

Piesele de sah le confectionam din mamaliga si tabla de sah o desenam cu funingine pe saltea ori pe paturi. Fundul negru al gamelei il prefaceam in tablita. Il udam cu apa si putin sapun si suflam pe el praf de var de pe pereti. Cand se usca scriam pe fundul gamelei cu orice obiect usor ascutit. In aceeasi celula erau si doi tineri sași si de la ei invatam germana. O parte din caietele confectionate le-am transmis altor camere. Le lasam ascunse langa vreo tufa din curte si prin fereastra le spuneam discret celor din alte camere scosi la plimbare unde sa le gaseasca. Un profesor de limba franceza dintr-o alta camera a completat un asemenea caiet si ni l-a trimis inapoi. Desigur, uneori eram prinsi si eram pedepsiti cu izolare severa la beciul Celularului, dar nu ne mai speria. In general, izolarea consta in pedepse de sapte zile cu mancare odata la trei zile. Imi aduc aminte cu un fel de nostalgie cum dupa o asemenea pedeapsa colegii m-au asteptat cu o gamela plina de fasole. Fasolea era cea mai buna mancare servita in inchisoare. A fost o seara pe cinste. Si azi mi-o amintesc. Toate lucrurile bune au insa si un sfarsit…

Intr-o zi, Velixar, cu vreo cinci ani mai in varsta decat noi, s-a luat la cearta cu Bors, care era fricos, se purta suspect si uneori ne ameninta. Cearta s-a deteriorat si Velixar l-a luat la pumni. Bors s-a repezit la usă urland dupa ajutor. Au venit mai multi gardieni. Bors le-a spus ca suntem niste banditi care ne pregatim sa evadam si am vrut sa-l omorim pentru ca el nu a fost de acord cu noi. A mai strigat in gura mare ca eu sunt seful banditilor. Au venit atunci in graba si adjunctul inchisorii, capitanul Ioanițescu, si loctiitorul politic, unul pe care il chema Bădilă. Ioanițescu, un individ mare si negricios, dar sincer sa fiu nu s-a purtat brutal cu noi, tocmai pusese mana pe mine cand Bădilă a intervenit. Lasati-l tovarase capitan ca am dosarul lui Dima pe birou. Si apoi, adresandu-se mie, mi-a spus: Niculăiță, de aici te trimit direct la Călmățui. Am aflat mai tarziu ca la Călmățui, in Baragan, erau trimisi in domiciu fortat detinutii refractari carora le expira pedeapsa. (Nu am avut acel noroc. Dupa expirarea pedepsei am fost trimis la munca obligatorie in unitatile militare de pedeapsa DGSM). Atunci insa, in 1957, la varsta de 21 de ani, am fost trimis automat la izolare in beciul Celularului pentru o pedeapsa de 14 zile… Era prin decembrie si m-am gandit ironic ca oricum in familia noastra inainte de Craciun se tinea post. De data aceasta era aproape post negru…

S-a facut totusi o ancheta si Velixar a fost consider vinovat pentru scandalul produs. I s-a intentat un simulacru de proces care a avut loc chiar in penitenciar. Cand s-a intors de la acel proces care a durat mai putin de o ora, Velixar, care era deja condamnat la cinci ani, ne-a spus radiind: Mi-a mai dat sase luni pentru bataie. Cam o luna pentru fiecare pumn pe care i l-am dat lui Bors. Sase luni le fac dormind… Mai important e insa ca am aflat ca vine o mare amnistie si vom fi eliberati…

Eu am fost eliberat anul urmator si trimis la DGSM. M-am intors acasa dupa trei ani si sase luni. In ce priveste amnistia mult asteptata, aceasta a survenit intr-adevar, dar dupa alte schingiuri si alti ani de detentie. Ultimii detinuti politici au fost pusi in libertate in 1964. Atunci a revenit acasa si fratele meu Ion, dupa zece ani…


Nicolae Dima, Arizona, USA, Decembrie 2022



 

 

miercuri, 28 decembrie 2022

„Dumnezeule! Atâta bunătate în toată ura asta!”

O cronică mai veche, publicată la vremea ei, pe care o reiau aici, în spiritul introspecțiilor pe care unora dintre noi ni le alimentează Crăciunul și restul sărbătorilor „de sezon”.

„Nu-i suficient să-i păzești, trebuie să-i și urăști!”[1]

 

Mihai Godó, Iezuit. Nu câinele comuniștilor! (Surâsul nedeținutului), trad. din limba maghiară de Claudia Budău, Prefață de Iulian Budău SJ, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 192 p.

 


Am ezitat multă vreme să scriu despre această carte, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Ca atunci când nu vezi pădurea din cauza copacului, așa nu-mi veneau primele cuvinte (cel mai greu de găsit, întotdeauna). Cu un titlu parcă prea lung (în plus, având și subtitlu), cu un punct în interior și cu semnul exclamației la final,  abia în timp ce scriu îmi dau seama care este ritmul pe care l-am simțit de la început. Titlul este în linia versurilor ce-au cântat libertatea în Piața Universității, în 1990, prin Imnul golanilor („Mai bine haimana decât trădător/ Mai bine huligan decât dictator/ Mai bine golan decât activist/ Mai bine mort decât comunist!”). La o lectură grăbită, Godó nu pare să se identifice prea mult și cu latura sa românească, deși nu rare sunt momentele în care evocă empatic diverse persoane sau situații. Și totuși, versurile Pieței Universității se topesc mai mult decât poate fi evident la o privire sumară în spiritul universal, care nu cunoaște limitări etnice, și care l-a stăpânit pe memorialist întreaga viață: libertatea, apărarea dreptului la adevăr și la individualitate.

Drama umanității, a omului prins în capcanele istoriei, este surprinsă, poate cel mai bine, în acest paragraf: „A fost o trăire atât de puternică, încât nu voi putea niciodată în viața mea s-o exprim în cuvinte. Doar cel care a trăit-o o poate simți. Au venit dimineața. Întâi a venit avangarda. Satu Mare era un oraș unguresc, cu reformați, unitarieni și catolici. A venit și Horty la Satu Mare. (...) atunci m-a cuprins o durere. Am ieșit în afara orașului, la români. Cei mai mulți trecuseră din Ardeal în sudul Ardealului sau în Moldova. Am trăit durerea lor sufletească. Aici toată lumea jubila, iar dincolo sufereau cu toții. S-au destrămat familii, mulți au plecat în sudul Ardealului sau în Regat după Dictatul de la Viena. Îi consolam și asta le-a făcut tare bine oamenilor acelora! Mai târziu, când lucrurile și-au revenit la starea de la început, au fost recunoscători, nu față de mine, ci față de Ordin: ne-au ajutat peste tot pe unde au putut, pe la autorități. Noi suntem niște «cosmopoliți», noi avem în vedere omul, la noi nu există naționalism sau șovinism, dar suntem unguri, și cred că unguri cinstiți, dar sufletul nostru simte și suferința altuia.”

Dacă prima parte a neuzualului titlu este o declarație de credință, în care nu încape echivocul: Iezuit., a doua parte este un strigăt, o asumare etică a condiției de iezuit, negația stabilizând totodată echilibrul pentru un profil moral de neclintit în raport cu ideologicul. Mai dificil de decriptat este subtitlul. Supraviețuind aproape 8 ani de zile singur prin diverse celule, deținutul Godó a găsit ca soluție pentru a nu se rupe total de realitate, o formă de defulare similară puseelor de nebunie: râsul, ca profilaxie a problemelor de sănătate. Ca mască a salvării, iezuitul/ deținutul nedeținut Godó a adoptat surâsul. Pentru a putea păstra ceva (libertatea interioară), trebuie să eliberezi altceva. În ciuda detenției și a tuturor hărțuielilor, după cum foarte nimerit constată prefațatorul pr. Iulian Budău: „surâsul lui a rămas al unui om plin de Dumnezeu, un deținut nedeținut și de nedeținut”. Surâsul nedeținutului se poate constitui într-un studiu de semasiologie aplicată unui domeniu sensibil precum cel al reeducării în sistemul concentraționar comunist, în ansamblul lui. De altfel, „nebunia” (vindecarea inimii prin râs) este confirmată de dosarul penal (citat de prefațator): „vorbea singur și râdea făcând gesturi din mâini și pe urmă iarăș /sic!/ râdea și după ace/e/a se închina și se plimba prin celulă răzănd /sic/”, a consemnat în raport gardianul de serviciu din ziua de 9 mai 1957.   

„Eu sunt iezuit, doamnă, nu câinele comuniștilor!”, a strigat deținutul în instanță, către judecătoare. Numai un om demn, stăpân pe sine, este capabil de o atare atitudine, indiferent de condiții și cu atât mai mult trecând printr-un proces instrumentat de comuniști.

Primele 112 pagini cuprind rememorarea copilăriei, a școlarizării și a începuturilor muncii apostolice, ultimul subcapitol (Organizez rezistența împotriva preoților „luptători pentru pace”) făcând trecerea la a doua parte a cărții (mai redusă ca întindere), dedicată detenției politice. Această parte ne interesează în mod deosebit.

Născut la 25 septembrie 1913 în com. Dorobanți, regiunea Arad, în familia lui Andrei și a Mariei, după un traseu cu mai multe licee („Emanuil Gojdu” din Oradea, Liceul reformat din Satu Mare, un altul din Alba Iulia), Mihai Godó studiază teologie și filosofie la Cracovia (1935-1938), își ia licența în teologie și ajunge profesor la Seminarul romano-catolic din Iași (1938-1939), ulterior studiază teologia la Seminarul diecezan din Oradea (1939-1940), la Satu Mare, ca scolastic, și la Seghedin, în Ungaria (1940-1944). Pentru un an predă religia în Ungaria, apoi religie, psihologie și pedagogie la Satu Mare (1945-1946). În 1948 devine profesor de religie și preot al bisericii Calviria din localitate.

Prima reținere de către autorități se produce la 14 decembrie 1950, când este ridicat și dus în domiciliu obligatoriu la Gherla. Ce nu aflăm din „Reperele biografice” redactate de îngrijitorul ediției, aflăm din fișele matricole penale completate în penitenciarele Jilava și Pitești (pot fi consultate pe site-ul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc): necăsătorit, nu a făcut armata, la „originea socială” este încadrat ca „moșier” (în altă fișă figurează ca „burghez”), din cauza celor 20 de iugăre de pământ pe care le deținea familia („în trecut 65 de iugăre pământ”, probabil înainte de ultima reformă agrară, din 1945), apolitic, studii: Bacalaureat. Este un bărbat înalt, măsurând 1,85 m. Nu are antecedente penale.

La 18 noiembrie 1952 este arestat, iar în 24 octombrie 1953 condamnat pentru „complot la crimă de înaltă trădare” la 10 ani de muncă silnică. În timpul scurs de la arestare până la judecată a trecut prin anchetă, la sediul Securității din Uranus (București). Într-o altă fișă, în rubrica „descrierea pe scurt a faptului” apare: „a transmis unele știri Preot. Menghes despre sit. Biserici /sic/ din România care acesta /sic/ avea legături cu Vaticanu /sic/”. A fost eliberat la termen, adică după expirarea celor 10 ani de pedeapsă, la 15 noiembrie 1962. Mai exact: „elib. la termen cu D.O. Plasat în câmpul muncii în GHERLA reg. Cluj”. Domiciliul obligatoriu a fost stabilit prin Decizia E/16555/1962. În fapt, a primit două condamnări, a doua la 6 ani de închisoare corecțională pentru „delictul de răspândire de publicații interzise”. S-a decis executarea primei pedepse. Din fișele matricole reies și penitenciarele de executare a pedepsei: Cluj, Pitești, Jilava, Oradea, Râmnicu Sărat, Văcărești. Mai aflăm dintr-o fișă matricolă penală că, în ciuda unui ordin (nr. 99106/27 oct. 1962) de a fi transferat înapoi la Rm. Sărat, „tov. col. Spirescu (?) a comunicat telefonic penit. Văcărești să-l țină pe loc până la liberare”.

A respectat iezuitul Godó promisiunile ascultării, castității și sărăciei? Avem motive să credem că da, citind cartea, dar și file din dosarul de Securitate.

 

atenție!! ridicat[2]

STRICT SECRET

Exempl. Nr. 1

Col. Doicaru D. I[3]

/MINISTERUL AFA/CERILOR INTERNE

/DIRECȚIA GENERALĂ/ A PENIT. ȘI COL. DE MUNCĂ

Secretariat

S/110

/??/ 03. 1957

Către,

ȘEFUL SERVICIULUI EVIDENȚĂ

Tov. Maior Spirescu P.

– Personal –

Locțiitorul Directorului General, Colonel Bădică Ilie a ordonat ca de la primirea prezentei, orice transfer sau anchetă ce se va solicita din partea oricărui organ, în legătură cu deținutul GODO MIHAI din penit. Rm. Sărat, să fie făcută numai cu aprobarea specială a tov. Colonel Lixandru V. sau Colonel Bădică I.

Rugăm a lua măsuri pentru executarea întocmai a ordinului respectiv.

D.O.

ȘEFUL SECȚIEI SECRETARIAT

Locot. Major,

Bogățeanu I.”[4]

 

Iezuitul Godó era un intransigent, un „element periculos”, nereeducabil, nu degeaba a fost ținut în izolare ani în șir, încât „obosisem de atâta singurătate”. Când a ajuns la Rm. Sărat erau șapte deținuți în închisoare, păziți de 51 de gardieni. Ulterior, „Toată lumea a primit un coleg! Eu n-am primit. N-a primit nici bătrânul Mihalache”. Și i-a fost atât de rău în închisoarea de la Rm. Sărat, încât a fost la un pas de moarte și nici nu și-a dat seama. Atunci și-a amintit de opera unui iezuit din secolul al XVII-lea – Divertentium artium și a decis să urmeze cura de râs. Un umor viguros a contribuit, credem, în egală măsură la supraviețuirea sa: „Într-o noapte mi s-a făcut rău. Eu nu știam că mi-e rău. Gardianul bate în ușă: «Culcă-te!» La ora cinci! Am crezut că au venit americanii. M-am culcat, nu știam de ce. La ora unsprezece, a venit un medic evreu, un nene foarte simpatic, mi-a făcut cu ochiul, să nu ne speriem, vom fi liberi. Era un medic mărunțel și foarte simpatic. A început să mă întrebe dacă știu că aproape am murit noaptea trecută. Iarna, geamul era deschis. «Păi, zic, cum așa?» Cică am avut o problemă la inimă. Îi zic: «N-am mai avut așa ceva niciodată». Inima mă durea de parcă ar fi fost strânsă între gheare. Mi-a spus că a dat deja dispoziție să mi se facă zilnic o injecție. Îmi făceau injecția, dar n-avea nici un efect.”

„Tratamentul” cu regim de detenție prin înfometare, fără încălzirea celulelor pe timp de iarnă, mai mult, cu ferestrele deschise, specific închisorilor de exterminare, s-a aplicat și la Rm. Sărat. Fostul comandant al penitenciarului între 1956-1963, Alexandru Vișinescu declară că a respectat regulamentul și ordinele. El este aflat în prezent într-un proces, în care, potrivit acuzațiilor formulate de procurori, este acuzat de „exterminarea unor grupuri de oameni pe criterii politice”. Prea târziu și aproape lipsit de noimă.

Din cauza regimului și condițiilor de detenție, în penitenciarul Rm. Sărat Godó este diagnosticat chiar de medicul oficial cu „bronșectazie”, „pleurită adezivă” determinată de o congestie pulmonară, motiv pentru care a avut hemoptizii de-a lungul anilor, de baciloză „din care cauză bolnavul merge spre distrofie”. Tocmai în asemenea condiții, lipsite de speranță pentru privitorul/cititorul secolului al XXI-lea, deținutul politic a supraviețuit, negându-ne parcă orice urmă de defetism.

Mihai Godó a fost eliberat din închisoarea-spital Văcărești, unde a fost transferat de la Rm. Sărat în luna august 1962 pentru a fi operat. La 15 noiembrie a fost eliberat, cu ordinul de a se stabili cu domiciliu obligatoriu la Gherla. Aventura comunistă nu se sfârșește aici. La 11 septembrie 1979 este rearestat și condamnat la 3 ani pentru „speculă” și la 6 ani pentru „delapidare”, deoarece vânduse cruciulițe („înșelasem statul”) și moștenise 100 000 de lei din America, pe care îi păstra „ca să zidesc cu ei o biserică la Topleț”. Cei interogați în legătură cu persoana pârâtului „au fost cu precădere românii. Mi se făcuse rușine, aveau o părere atât de bună despre mine! Cea mai mare problemă n-a fost vânzarea cruciulițelor, ci predicile mele...”. În pușcăria lui Ceaușescu, printre hoți și criminali adevărați, pr. Godó face muncă pastorală, cu mare succes, are o adevărată revelație: „E ca atunci când, într-o mină, cineva găsește un filon cu bucăți uriașe de aur: asta simțeam eu. Așa era în lumea sufletelor. Am fost atât de zguduit, încât am cerut audiență.” I-a fost respinsă cererea de a rămâne în închisoare după eliberare („pentru că la noi este ateism”), spre a se dedica vindecării sufletelor chinuite.

Fiecare pagină te pune pe gânduri, mai bine spus, te face să te întrebi de ce mult-invocatul proces al comunismului nu a fost o opțiune viabilă în România. De ce ne-am împotmolit în retorică. Godó (și pentru că este iezuit) nu emite judecăți, dar parcă arată mereu cu degetul, nu cumva să trecem cu vederea. Stilul său este lipsit de efuziuni gratuite, tocmai de aceea aprecierile pozitive sunt atât de importante, ca și cele negative, de altfel.

În 1979 (după o Mișcare pentru drepturile omului, după o Grevă a minerilor, după Conferința de la Belgrad!! etc.), poliția politică a regimului comunist își schimbase doar stilul, nu scopul. La proces, Mihai Godó face un adevărat rechizitoriu regimului ideologic și conducătorului suprem:

„E drept că m-am pronunțat foarte aspru împotriva lui Ceaușescu. Acest discurs există! Un tânăr preot curajos a venit cu un magnetofon și a înregistrat discursul meu în baza dreptului la ultimul cuvânt. L-am pregătit și am prezentat fără milă tot comunismul, ateismul și faptul că Ceaușescu vrea să-l stârpească din rădăcini și pe Dumnezeu din sufletul poporului. Că nu de aceea l-a ales /sic/ poporul și și-a pus încrederea în el ca să declare că va lupta împotriva misticismului. Misticismul era credința creștină! Această acuzație este ideologie în terminologia lor, creștinismul este un sistem ideologic îmbătrânit, necinstit și mincinos. Am accentuat aceste lucruri, le-am atacat fără milă. Episcopul era acolo. Vicarul era acolo. Voiau să fiu achitat; episcopul era foarte supărat. Oamenii înghețaseră de spaimă, așa am vorbit. O lună mă pregătisem pentru discursul acesta. (...) Mă scoseseră din fântână, dar eu, cu discursul meu de apărare, mă dusesem la fund! Și am primit șase ani.” Din fericire, dacă avem dreptul să spunem astfel, nu a executat întreaga pedeapsă, a fost eliberat după doi ani de detenție.

Godó a fost fericit printre criminali și hoți de drept comun, pentru că menirea lui era să sufere pentru adevăr. Acolo a vrut să-și împlinească această menire, slujind la ușurarea sufletelor și conștiințelor acelora care au produs, cu bună știință, pagube și suferință societății. Ideologia ateistă nu i-a îngăduit, iar Godó s-a întors în închisoarea mare, din afara zidurilor penitenciarului, unde a continuat să își practice credința. Am lăsat intenționat în seama cititorilor detaliile rememorate cu o inteligență vie, sprințară, când spumoase, când mai ales dramatice ale vieții de pușcăriaș.

Mulțumită convingerilor și tăriei de caracter, azi, la un sfert de secol după marea liberare națională din decembrie 1989, putem citi mărturia impresionantă a iezuitului Mihai Godó, o răsplată simbolică pentru ura de partid și de stat împotriva oamenilor, pe care memorialistul a simțit-o ca pe un univers în sine: „Ura aceasta era o întreagă lume”. Și corolarul ei este binele, pentru că în universul Răului a întâlnit și oameni adevărați, datorită cărora a putut să reziste moral: „Dumnezeule! Atâta bunătate în toată ura asta!”

 

 

 



[1] Expresie din folclorul penitenciar unguresc, citată de autor.

[2] Adăugat cu stiloul pe centrul filei-sus.

[3] Adăugat cu creionul sub coloana de text din dreapta-sus.

[4] http://5.2.132.65/fisapenala.php?file=f%3A%5Cweb%5CFise+matricole+penale+-+detinuti+politici%5CG%5CG+05.+Gnandt+-+Grezer%5CGodo+Mihai%2FP1670485.JPG (accesată la 5 mai 2015).


sâmbătă, 5 noiembrie 2022

jurnal din alte vieți

 Jurnal de pandemoniu

(fragment)


5 noiembrie 2016

Nu m-am simțit niciodată confortabil în preajma oamenilor nepăsători la micile disconforturi ale altora. Mici ne par nouă, de cele mai multe ori ele sunt expresia timidă a unei stări cronice. Așa cum nu mă simt bine în pielea mea în preajma cunoscuților, mai prieteni sau doar căuzași de idei, cu bani. N-am ce să mai inventez, așa că repet ce vor fi spus atâția oameni, de prin toate părțile lumii: dacă nepăsătorii fac parte din toate categoriile (neamul prost, zgârciomanul, cinicul nu au frontiere), oamenii cu bani, probabil fără să-și dea seama, te fac la un moment dat să te simți ca un copil orfan primit la masă, care trebuie să fie veșnic recunoscător, care oricât de mult ar mulțumi tot „nerecunoscător” rămâne. Sunt și excepții, desigur, abia datorită lor ne mai putem ridica în genunchi ca să nu murim striviți de ridicolul demnității noastre. De când e lumea lume – am aflat și eu „alaltăieri”, știusem, dar nu voiam să cred – tot ce contează (pentru cei care contează) se echivalează în bani. Aaa, ai făcut și tu multe pentru mulți? (zile, nopți, luni, ani de străduințe pentru alții, consum de energie și sănătate ambalat în lupta pentru tot soiul de cauze, ai ajutat pe toată lumea care ți-a cerut ajutorul pentru un text, o revistă, o carte, o dizertație, un doctorat etc.?, așa, pentru binele patriei?) (ah, că în tot acest timp puteai să-ți vezi de cărțile tale, de studiul tău? și, ce? doar nu ai cheltuit bani...)

E o amăreală care mușcă din tine, zilnic, fără să fii conștient(ă) de asta mereu, altfel ai înnebuni, nu te-ai mai putea revolta ca să faci ce ai făcut mereu. Să ajuți pe alții, fără să lași să se vadă asta. Pentru că, de cele mai multe ori, o fac cu bucurie – atunci când nu o fac pur și simplu dintr-o datorie pe care mi-am fixat-o singură, o datorie pe care o numesc morală. Mă autoflagelez, fiind convinsă că cine nu muncește benevol în folosul obștei nu este un adevărat om de caracter. M-am lăsat pe mine (și de când sunt bolnavă nu și-a mai amintit nimeni de mine, cu rare excepțiuni care nu înfloresc primăveri, dar oblojesc toamne). Încă o expresie comună: dacă ai fost o singură dată în imposibilitatea de a te arunca în fântână pentru cineva, asta îți anulează toate gesturile anterioare – dacă n-ai putut o dată, n-ai putut niciodată. Dacă te oferi prea mult, oamenii se obișnuiesc cu disponibilitatea ta, vor ajunge să nu te mai respecte deloc. Oferindu-te altora, nu te mai respecți pe tine. Dacă tu nu te mai respecți, ei de ce te-ar respecta? Un om dependent e ca un drogat. Când vrea să scape de droguri, le elimină din consum. Te elimină pe tine, cu totul. Tu, cea/cel care crease dependență. 

Altceva voisem să las aici. Mi-am amintit că vinerea trecută, cu o săptămână în urmă, în Gara de Nord, la coadă la casa de bilete, în fața mea a fost un băiat de 19–20 de ani. Student. Știu asta pentru că a cerut bilet de student, cu reducere. Ce mi-a atras atenția: a cerut fără loc. Până la Focșani. Nu îi tremura mâna când a scos ultimii bani din portmoneu (când i-a luat pentru a plăti, nu mai era nimic în buzunarul portmoneului), dar eu am simțit momentul cu un tremurat de inimă. M-am simțit ca și când lui i-ar fi tremurat mâna, ca prelungire a cordului. Și m-a durut. M-a durut toată amintirea adolescenței, studenției mele, tinereții în lipsuri. M-a durut cu atât mai mult, privindu-l, așa înalt și slab, pentru că m-am gândit la băiatul meu. A fost o stare ca atâtea altele care mă macină în fiecare zi. A trecut, am luat bilet. M-am oprit la una dintre covrigăriile-patiserii din gară, să iau câte ceva pentru rudele de la țară. Și, în fața mea, la coadă, era studentul. Care ținea în mână exact restul primit de la biletul pentru tren. În astfel de momente, mintea mea procesează cu o viteză atât de mare, încât parcă paralizează, o simt levitând în fața ochilor. Să-l întreb?, să nu-l întreb?, dacă mă crede nebună, dacă face vreo scenă... Milioane de întrebări și senzații într-un minut interminabil și totodată cât secunda, înainte ca persoana din fața lui să ajungă în fața vânzătoarei. Și, într-o zvâcnire, mi-am zis, în definitiv, am primit atâtea lovituri și injurii în viața mea, că nu contează, nu am decât intenții bune, nu mă lasă inima să nu încerc. Și l-am întrebat dacă îmi permite să îi plătesc eu ce voia el să-și cumpere de mâncare, pentru că am și eu un băiat, mai mic decât el, dar înțeleg cum e să fii student. Cred că am spus-o mai bine decât o scriu acum. S-a uitat cu o față senină la mine și privirea lui nu spunea ce-ai femeie, ești nebună?, cum întrebi oamenii așa, aiurea...? Dimpotrivă, ochii lui sclipeau de o bucurie uimită: doamne, femeie, cred că nu ești de pe planeta asta! Vreți Dvs. să îmi luați mie...? Da, ce îți place ție. Uite, băiatului meu îi plac batoanele alea cu șuncă și cașcaval. Ție ce îți place? Păăăăi, și eu tot din alea voiam să iau. Două. Bravo!, păi, ia-ți și ceva dulce, că drumul e destul pân-la Focșani... Vreți Dvs.? Da, vreau. Atunci, un ștrudel cu mere. Vânzătoarea, o tânără, zâmbea. Băiatul a comandat și am spus: puneți două ștrudele, într-o pungă separat, că el pleacă înainte, pierde trenul, plătesc eu tot după ce comand. Se uită întrebătoare la mine și îi spun: e în regulă, e băiatul meu! Zâmbește complice și zice: da, știu! A mulțumit, s-a uitat scurt la mine, și-a așezat bine geanta cu laptopul pe umăr, a înhățat trolerul și a fugit spre tren. Și asta a fost.

Asta a fost întâmplarea fericită a drumului meu spre Coșoveni. Peste două zile, pe drumul de întoarcere, era să mor sufocată și strivită (fiind eu și cardiacă) în trenul Craiova-București. N-aș fi fost decât o victimă colaterală a crimei împotriva națiunii care se practică de 27 de ani de către toate guvernările României așa-numite democratice. (...)

5 noiembrie 2018

Mă atenționează facebook despre o „dispută” din 5 nov. 2012 cu Claude Karnoouh (nu mai este în lista mea), care, oripilat de preocupările mele „morbide” (studiul represiunii comuniste), mă povățuia autoritar să mă aplec și asupra frumosului, nu doar asupra urâtului, să mai văd și de-un Baroc, de-o operă clasică acolo, de inventarea protecției sociale sau de nașterea loisirului... suntem siguri că mărturiile supraviețuitorilor pușcăriilor politice ale comunismului sunt doar despre urât, pur și simplu...? Tocmai discutam azi cu medicul de familie, care știe cu ce trebi „morbide” mă ocup, despre supraviețuitori, despre femeile și bărbații care au trăit până la 85-90-95 de ani, după 5-10-15-20-25 de ani de pușcărie politică, despre ce i-a ținut în viață pe acei bărbați care au intrat în carceră ca brazii și au ieșit micșorați fizic, la jumătate din greutatea lor corporală, cu boli grele, majoritatea zdrobiți psihic, umiliți. Cred cu tărie că redresarea lor fizică și morală se datorează frumosului din ei, nu urâtului care a încercat să-i anihileze... (...)

5 noiembrie 2020

Vorba ceea, a lui Goma: „Din vremuri milenare, poporul nostru n-are!” În sfârșit, m-a mai lovit o mare revelație în legătură cu „lipsa” de talent a lui Goma! Când ai citit tone de documente și opera scriitorului (mare, da!), nu trebuie să eviți amintirile „de epocă” ale celorlalți scriitori. Am citit printre rânduri scabroase că Goma nu avea talent pentru că nu se scălda în troaca bețivănelilor scriitorilor consacrați sau doar băieți de mingi ai celor dintâi! Da, dom'le, Goma nu a fost bețivan! Nimeni nu e perfect! Goma n-a fost băiat de gașcă, dar a avut principii, a avut vână etică, pe lângă talent (pe care și cățeii îl pot avea, nu doar scriitorii români aflați sub vremi), acesta fiind și principalul motiv al denigrării sale! Băieții veseli nu au putut înghiți un asemenea afront, au preferat să fie de acord cu Securitatea și cu tovarășii vigilenți! Ar fi nostim (chiar este, pe alocuri), de n-ar fi atât de revoltător de scârbos.

sâmbătă, 20 august 2022

Paul Goma, „adaptarea la teren, la istorie”

 

fragment din cartea în curs de apariție: Paul Goma – conștiință istorică și conștiință literară


 

 „El s-a închis în sine, s-a îndepărtat de noi, părinții lui fiind hărțuiți de Securitate, până la Mediaș și înapoi, de trei ori pe săptămână, existența lui a depins

de mila cetățenilor din acest sat, Buia.”[1]

 

Paul Goma, 1956. Sursa: ACNSAS.
Copilul suferă o maturizare precoce. În ianuarie 1949 părinții săi sunt arestați și Paul Goma cunoaște indirect Securitatea. Contextul ideologic transformă o coincidență ironică sau chiar o provocare într-o secvență absurdă de film: în timp ce în școala generală din satul Buia se țin cursuri de alfabetizare pentru adulți, în/sub fereastra școlii a explodat o grenadă. Învățătorii Eufimie și Maria Goma, preotul Octavian Banu, Iosif Dani, mai mulți localnici, oameni simpli, țărani (Tatu, Irom, David, Botnar, Miclea, Frățilă, Weber, Müller etc.) sunt socotiți suspecți, ridicați, transportați la Securitatea din Mediaș. Copilul de 13 ani rămâne singur și își caută părinții la sediile Securității din Sibiu, Alba Iulia și Sighișoara. Îi găsește după multe căutări la Mediaș. Doarme pe unde apucă, inclusiv la poarta Securității. Mama a fost eliberată în luna mai, după simularea în anchetă a unui viol colectiv, iar tatăl, ultimul din lot, în august. „A fost un bun coleg, un bun camarad – își amintește învățătorul Petru Banu –, până în data de 19 [13?] ianuarie 1949, când ceva, pe neașteptate, a intervenit în viața lui”[2]. Se întâmpla că Paul Goma redevenea „fugar” în calea istoriei, simțindu-se de data aceasta orfan de amândoi părinții. Încă din primii ani de viață, cei trei au fost nevoiți la „adaptarea la teren, la istorie”, după cum se exprimă el însuși. Au fost nevoiți să-și schimbe mereu nu doar locul, ci și lucrurile la „starea de vagabondaj”[3].

Până în ianuarie 1949 copilul familiei Goma trecuse prin multe traume, șocuri și lipsuri – război, dispariția tatălui, refugiere, vânătoarea de refugiați și spaima de Siberia, însă, nimic nu l-a marcat mai mult decât dispariția ambilor părinți deodată. Copilul a îmbătrânit brusc, așa s-a profilat veșnicul (scriitorul însuși ar fi spus: mereul) refugiat/dislocat/desțărat. Unul dintre martorii care l-au cunoscut atunci exprimă frust transformarea peste noapte a copilului: „Din momentul acela Paul Goma și-a schimbat comportamentul total. Din copilul acela comunicativ și sociabil, a devenit un copil care era foarte izolat, gânditor, a fost demoralizat, decepționat complet. Nici nu mai stătea de vorbă cu noi, când suna clopoțelul de ieșire pleca de la ultima oră și nu îl mai vedeam până a doua zi”.[4] Din ianuarie 1949 a intrat în stare de veghe permanentă și de circumspecție-izolare. Soliditatea libertății interioare a viitorului scriitor se va fi datorat traumelor, revoltelor asumate. În martie 2005, așa cum ne reamintește o epistolă electronică, pe care a transmis-o unui grup restrâns, scriitorul rememorează una dintre întâmplările anului 1949, când

 „la Securitatea din Mediaş, mi-a fost pângărită mama, prin simularea, punerea în scenă a unui viol în grup. Sub conducerea maiorului Ion Buzescu şi a căpitanului Paszty, după ce a fost bătută, a fost dezbrăcată, întinsă pe o masă, toţi cei vreo şapte securişti au scuipat-o, pe rând, ca într-un scenariu bine învățat, între picioare, înjurând-o, tratând-o de curvă, amenințând-o că o vor face poştă − dacă… Acestea nu le-am aflat din gura mamei, ci le-am auzit, nopți la rând, spuse de ea, în şoaptă, tatei. Tata o consola cum putea, aducându-i aminte că fusese doar «teatru»… La un moment dat, mama a țipat, spunând că, dacă ar fi fost violată cu adevărat, nu s-ar fi simțit atât de umilită, atât de murdărită”.[5]

 Traumatizanta rememorare fusese prilejuită de injuriile la adresa soției sale, Ana-Maria Goma, exprimate de generalul de Securitate Nicolae Pleșiță la un post de televiziune în anii 2000, care, între altele, a recunoscut cu satisfacție și că în 1977 l-a bătut pe opozant. Memoria are în cazul lui Goma nu doar un covârșitor rol recuperator, ci este fundamentul literaturii sale. Mnemotehnica insistentă à la Goma este o trăsătură definitorie a operei sale literare și istorice. Exersarea obstinată a memoriei (trăsătură caracteristică deținuților politic) face posibilă în 2005 o astfel de asociație: între violul înscenat mamei (1949) și „pângărirea soției” (2005), pe care le resimte cu aceeași intensitate ca pe un viol al propriei intimități. Adultul din 2005 retrăiește spaimele, neputințele și frustrările copilului-adolescent din 1949: „Iată-mă, deci, în martie 2005, ca unul care, deşi am «experiență» (mai corect: având ştire de astfel de metode), mă aflu dezarmat: un securist a pângărit-o pe soția mea şi mamă a fiului meu − de astă dată în public şi nimeni de pe platoul de televiziune nu a protestat.”[6] Există aici și tema recurentă a singurătății (în fața istoriei), a lipsei de empatie și de solidarizare a celor din jur, care l-au urmărit toată viața.

În mai 1952, fiind elev în clasa a X-a, are primul contact direct cu Securitatea. Este reținut opt zile la Securitatea din Sibiu. Aborda în clasă subiecte tabu în epocă, precum partizanii anticomuniști. Ca o circumstanță agravantă, „ține un jurnal-intim... codificat”[7]. La vârsta adolescenței, Paul Goma rămâne un copil curios, uimit, nerăbdător, care se minunează și se întristează, se bucură, și se încruntă, repetând totul pentru a-și întreține memoria, mai ales memoria istorică. La 17 ani este deja, aparent paradoxal, un copil-adult capabil să înțeleagă și să descrie minuțios contextul unui eveniment istoric, invențiile lingvistice ale mamei ori să prezinte autorii „epurați” din biblioteca sibiană ASTRA, măsură ideologică a regimului comunist care a contribuit la formația sa de răzvrătit, de ins mereu în răspăr cu comandamentele politice întrunind cvasiconformismul majorității. O atare tinerețe a spiritului este surprinsă de un coleg de facultate informator și o va păstra toată viața, după cum avea să observe chiar Monica Lovinescu:

 „Sursa relatează următoarele despre studentul Goma Paul din anul II fac. de limba și lit. română: Sub ochelarii fumurii, Goma ascunde o inteligență ascuțită, amestecată cu o mare șiretenie îmbrăcată în naivități de copil. La prima vedere pare un copil mare între colegii lui”[8]. Ceea ce amintește de o replică, mult mai profundă a Monicăi Lovinescu, din ultimul său interviu: „Dar Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?”[9].

 Întors la liceu după vacanța de vară, în septembrie 1952 este informat că a fost exmatriculat fără posibilitatea de a se înscrie în nicio altă școală din țară. După o săptămână la liceul din Sighișoara, este depistat și dat afară. Nu este primit nici la Brașov. Cu greu, Eufimie Goma găsește un director dispus să-l primească la Liceul „Negru Vodă” din Făgăraș.

După încercarea eșuată de a intra la Institutul de Artă Cinematografică, pentru a-și câștiga existența, intră în învățământ, unde nu găsește decât post de „instructor superior de pionieri” la Şcoala elementară din comuna Dacia, raionul Rupea, apoi la liceu, în oraşul Rupea. Potrivit Carnetului de muncă[10], la rubrica studii scrie „Școala medie complect”, dovedită cu certificatul de absolvire nr. 166/30.07.1953. Angajarea la Școala de 8 ani din Dacia-Rupea a durat din 1 septembrie până în 31 decembrie 1953, apoi la Școala Medie Rupea din 16 ianuarie până la 31 august 1954, când întrerupe lucrul pentru a da examen de admitere la Facultatea de Filologie, Universitatea București, și, simultan, la noul Institut de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, „înlocuind fosta «Şcoală» cu acelaşi nume – zisă şi Fabrica de Scriitori”[11]. Este admis la amândouă și o alege pe a doua. Un an mai târziu, institutul devine secție a Facultății de Filologie.



[1] Mărturia profesorului Mitică Filip, în Memorialul durerii, loc. cit., p. 341.

[2] Ibidem.

[3] „...noi nu aveam paturi, pat, adică obiectul pat, care are niște picioare. Noi aveam niște lăzi, lăzi care se pliau, se prelungeau cu tot felul de balamale, care în cinci minute se strângeau, deveneau cufere și erau puse într-o căruță pentru următoarea plecare”, cf. ibidem.

[4] Petru Banu, învățător, în Memorialul durerii, p. 342.

[5] Textul a fost publicat în Paul Goma, Jurnal, 2005, Editura Anamarol, București, 2007, p. 113.

[6] Paul Goma, Jurnal, 2005, p. 114.

[7] Biobibliografie, loc. cit., p. 23; pentru atmosfera epocii și detalii legate de subiectele interzise, pe larg, în romanul Astra.

[8] ACNSAS, DUI 2 217, vol. 3, f. 27, sursa „Panait”, informare dată în Casa Steaua, primit: lt. maj. Achim Victor, pe 13.12.1966. Rândurile redate în italice sunt subliniate în original cu creion roșu.

[9] Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 2008.

[10] Carnet de muncă Seria T.m., nr. 210166, eliberat în data de 16 martie 1964 de către Întreprinderea Regională „Agrosem”, localitatea Brașov, pe numele Goma Paul, anul 1964 (Carnet de muncă Paul Goma, recuperat de noi în 2012 de la ultimul angajator: Biblioteca Națională a României – fosta Bibliotecă Centrală de Stat, unde Securitatea l-a angajat pe Paul Goma în 1977, după eliberarea din penitenciarul Rahova, cu scopul de a demonstra Occidentului că scriitorul este bine tratat în România – pe baza unei împuterniciri legale semnate de Paul Goma, în vederea constituirii dosarului de pensionare a scriitorului și de obținere a indemnizației de fost deținut politic.)

[11] Ibidem.

sâmbătă, 30 iulie 2022

Paul Goma - conștiință istorică și conștiință literară

Flori Bălănescu

 

PAUL GOMA

conștiință istorică și conștiință literară

(fragment din cartea în curs de apariție)

 

Paul Goma – 1956, sursa ACNSAS

(...) Nu întâmplător, subliniind relevanța celor care i-au făcut rău ireversibil, primul despre care scrie Goma în această addenda este Ivasiuc. În privința caracterului celui din urmă, confruntarea mărturiilor lui Goma cu tot ceea ce am aflat din diversele dosare de urmărire informativă și de Rețea studiate arată că dreptatea este de partea lui Goma, în ciuda tuturor nedreptăților care i s-au făcut. Într-adevăr, „decodificarea” pe seama romanului Ușa, confirmată de Breban în Confesiuni violente, a determinat respingerea manuscrisului la Cartea Românească și interdicția de semnătură pentru Goma, soția și socrul său (cei doi, traducători). Chiar și după ce viitorul autor interzis a aflat de la Geta Dimisianu, Țepeneag, Paleologu, Mircea Ciobanu despre pretinsa decodificare a personajelor principale din Ușa..., care ar fi făcut trimitere directă la tovarășii soți Ceaușescu, tot nu s-a supărat atât de tare pe Sașa. Îl cunoștea prea bine, abia mai târziu avea să înțeleagă adevărata dimensiune a catastrofei, „rezultatele politice și editoriale pe care puteau să le aibă cele câteva cuvinte iresponsabile aruncate de un notoriu iresponsabil”.[1]

Goma nu credea în gelozia scriitoricească a lui Ivasiuc, deși îl avertizaseră unii prieteni. „Ivasiuc era atât de pătruns de superioritatea lui asupra tuturor – spune Goma –, încât nu putea fi vorba de invidie; apoi el scria altfel decât mine, nu avea a se teme de concurență”[2]. Superioritatea lui Ivasiuc venea dintr-un complex. Oamenii complexați se taie la un moment dat în muchia ascuțită a propriului psihic: frustrările dau pe dinafară, arătând ceea ce nu doar cel vizat vede (să ne amintim crizele lui Ivasiuc împotriva Securității, care îl folosea, în detrimentul priorității scriitorului de a ajunge în Suedia), ci și cei care-l cultivă: unii îl folosesc pentru distrugerea indezirabililor (regimul), alții pentru a se autolegitima (prietenii din jurul lui). „Caracterul mitralieresc al gândirii sale îl zăpăcea, îl îmbăta, îi amețea pe spectatori-auditori (am fost tentat să spun: interlocutori, m-am tras la timp: Sașa era monologhistul prin excelență) – dar mai cu seamă oferea pe tavă, gata rumegate de mașina lui de rumegat orice: alibiurile teoretizate ale micilor slăbiciuni (și economii...) ale scriitorului la români – sub vremi...”.[3] Goma propune poate cea mai pertinentă descriere a lui Alexandru Ivasiuc. Ceea ce alții percepeau ca inteligență superioară este această vervă neostoită a unui om căruia i se terminase parcă timpul de așteptare pentru recunoașterea întâietății cu surle și trâmbițe. În discuțiile cu prietenii (între ei, Nicolae Manolescu și Dana Dumitriu) se expune, face amenințări, se bate cu pumnul în piept; pe alții îi ia, chipurile, sub aripa sa protectoare, cum procedează cu informatorul „Vasile”, un prieten vechi, pe care-l întâlnește în ianuarie 1974, și care era instruit să-l urmărească și să-l tragă de limbă. Sașa îi spune: „Lasă, dacă vei ajunge acolo, te scot eu... doar am relații mari la conducerea Ministerului de interne”.[4] Este zgomotos, lăudăros, afemeiat, „mi-a spus că întreține relații amoroase cu soțiile unor înalți demnitari, și că se bucură de multă trecere la Ambasada Americană, unde are mulți prieteni și prietene”.[5]

Nota lucrătorului Securității pe o notă informativă, din aceeași zi – 12 ianuarie 1974, aproape că ne îndrumă, la distanță de peste 48 de ani: „Coman” e un fost ziarist de dinainte și de după 23 august 1944, care a venit în contact cu Iuliu Maniu și cunoaște „o serie de amănunte în legătură cu evenimentele din acea perioadă”, iar acum vorbea cu Securitatea despre romanul Apa al prietenului său. În continuare, chiar la fila următoare, o sinteză a discuțiilor dintre Carandino și Ivasiuc, din 31 decembrie 1973 (nota e din 10 ianuarie 1974) ne spune că cei doi au vorbit despre romanul Apa, pentru care autorul a primit 140 000 lei, din care a plătit impozit 46%; cartea a fost apreciată pozitiv de cronicile lui Manolescu, Iorgulescu și Râpeanu. Însuși autorul spune despre ea că „este cartea cea mai acut politică care s-a scris în ultimul timp...”.[6] În ce măsură trecea de cenzură în anii 1970 o carte atât de „acut politică” se știe.

Prea multe surse îl indică pe Al. Ivasiuc altfel decât le place prietenilor săi, în speță scriitori și critici literari, să-l lase posterității. Informatoarea „Sanda”[7], tocmai întoarsă de „la o recepție pentru oameni «de artă»” dată de ambasadroul H. Barnes, la 19 decembrie 1974, unde i-a întâlnit, între mulți alții, pe Ivasiuc, Nina Cassian, Clody Bertola, Ion Caramitru, Ali – soțul Ninei Cassian, a stat de vorbă cu Ivasiuc despre scenariul după romanul Apa. Dar nu se simte tocmai confortabil: „Încerc să găsesc o comunicare cu acest scriitor, care în afară că nu îmi e simpatic (dar acest amănunt e neimportant, fiind personal) nu îl prețuiesc pe linie etică. O mare cantitate de meschinărie din articolele pe care le-am citit semnate de el mi se pare incompatibilă cu calitatea lui de scriitor (chiar cu cea de intelectual curat)”. Ofițerul a subliniat cu albastru tot acest paragraf. „Sanda” urma să aibă curând o expoziție în care se regăsea și o lucrare a ei după o poezie a Ninei Cassian, cu care se poate râde, „ceea ce mi se pare aproape un lux moral”.[8]

Acești oameni trăiau în aceeași lume: la suprafață erau prieteni sau făceau pe indiferenții, în subteranele universului cenușiu se turnau, se invidiau, se bârfeau, își „dădeau la gioale”. Nu era deloc lumea patriarhală a literelor dominată de un Marin Preda, secondat de un Ivasiuc și de alții, care-i provoacă suave amintiri unui Florin Pavlovici. Fostul deținut politic este dispus să admită colaborarea entuziastă cu Securitatea a lui A. E. Baconsky, „care se distra să-i terorizeze pe Lucian Blaga și pe membrii Cercului literar de la Sibiu” (Ștefan Aug. Doinaș, Ion D. Sîrbu, Nicolae Balotă, Ion Negoițescu)[9], dar nu este deloc dispus să recunoască partida de amor a lui Ivasiuc cu aceeași instituție a Răului. Ba, dimpotrivă, se obstinează să-l nedreptățească pe Goma, doar pentru că în amorul (pretins) intelectual se iartă orice, inclusiv colaborarea celor dragi cu represiunea. Mai sunt în viață foști deținuți politic, care i-au cunoscut bine pe cei implicați, iar unul dintre ei (A. M.) s-a întrebat și m-a întrebat de câteva ori în decursul lungilor noastre convorbiri telefonice nu cum de a putut colabora Ivasiuc cu Securitatea, ci cum de a putut Pavlovici să susțină până la moarte că Sașa este nevinovat: Florin Pavlovici era un om foarte onest, care avea simțul ridicolului, dar în privința lui Ivasiuc era intratabil[10].

„Curajul lui Goma nu își permitea vacanță”, spune Pavlovici, iar despre Ostinato, „proza care, aducându-i lui Paul Goma notorietate literară în Germania, în Franța, în Olanda, nu-i va aduce în propria lui țară decât ura funcționarilor culturali. Era cea dintâi carte despre lumea închisorilor comuniste din România, dură, demascatoare, neconcesivă – strigăt de groază într-o peșteră a tăcerii”.[11] Ceea ce nu vedea Pavlovici era esențial pentru a înțelege cum de s-a stricat prietenia dintre Ivasiuc și Goma: nu doar ura funcționarilor culturali a distrus șansele scriitorului Goma de a fi publicat până după 1990 în limba în care scria, ci și scriitori și oameni de carte: Mihai Gafița, Al. Ivasiuc, Marin Preda, Ioanichie Olteanu, Nicolae Breban, Nicolae Carandino și mulți alții. Dintre toți, privind și din perspectiva prieteniei (ca foști „ungariști”, colegi de celulă, colegi de DO, împărtășind deseori amara salată de ridichi negre gătită de Tita Chiper – ce semn mai profund de prietenie dacă nu acesta?), Sașa a fost cel mai nociv, Sașa i-a pus cruce scriitorului Paul Goma, l-a băgat în gura Partidului-Securitate-Cenzură. Și ceilalți l-au urmat, l-au ascultat, l-au imitat, și-au găsit confirmare în egocentrismul lui frustrat. Să accedem că Pavlovici nu avea la îndemână detaliile întristătoare pe care le-am aflat între timp, dar avea altele, nemijlocite, din închisorae, din DO, din lumea săltăreață și atât de conformă a anilor 1970. Preluările lui de la Ivasiuc, în Frică și pândă, sunt invenții compulsive, care pot fi demontate cu ușurință. De exemplu, despre Ostinato spune chiar Ivasiuc că s-a opus publicării. Despre scenariul împotriva romanului Ușa depun mărturie alții aflați la fața locului. Să nu uităm notele din arhivele Securității. Iar în ce privește neîncrederea lui Pavlovici, fost deținut politic, mediul pușcăriașilor șușotea de prea mult timp despre colaboratorul Ivasiuc. În anii 1970 lumea literară și a foștilor deținuți cunoștea adevărul. Ovidiu Cotruș era revoltat că tinicheaua de pușcăriaș l-a împiedicat să obțină un post în 10 ani, în vreme ce Ivasiuc s-a angajat după eliberare la ambasada americană. Îi spune lui Lelu Giurgiu, într-o discuție interceptată la 6.XII.1975 de Securitate, că Ivasiuc este omul Securității, care „s-a lansat iute! Și după aia l-a lucrat pe Goma, colegul lui de detenție, el a făcut tot posibilul ca să nu apară «Ostinato» și motivația [pe] care a dat-o lui Marcel [Petrișor] a fost următoarea: «eu nu am făcut-o nici din codoșlâc, nici din nimic, ci pentru că am vrut să-mi rezerv mie dreptul de a fi primul care scriu despre aceste lucruri îngrozitoare, nu el»...”[12].

Goma a avut mereu dreptate că Ivasiuc s-a schimbat, chiar dacă Pavlovici consideră că explicațiile lui sunt „puerile” și se minunează: „e o enigmă cum pot ele locui într-un cap inteligent”[13], dar se înșela necrezând că Ivasiuc este gelos, invidios, pe scriitura lui. Această gelozie îi hrănea demonul superiorității, lăsându-l gol în fața noastră azi – i se vede atât de limpede complexul de inferioritate, dublat de conștiința vinovată a colaboraționismului. Scriitorii care contau în anii 1970 au fost deranjați de apariția lui Goma opozantul, scriitorul care i-a scos din confortul „conviețuirii pașnice” cu regimul, le-a stricat apele, provocându-i cumva să se situeze ori-ori. Unii dintre ei (Ivasiuc, Breban) și-au văzut amenințate șansele la Nobel de scriitura de excepție a lui Goma. Așa cum scria Goma nu a fost în stare nici unul dintre ei. Să ne amintim toate contrafacerile pe seama romanului Gherla, ale celor citați, și mai ales ale lui Ivasiuc, și să vedem ce spune un critic literar în anii 2000 despre acest roman și despre autorul lui. (...)

Neimplicându-se, nesolidarizându-se cu Goma, majoritatea scriitorilor care puteau propune o voce s-au văzut nevoiți să se situeze vocal sau tacit de partea Puterii. Căci și, mai ales, conformismul este un răspuns. Lăsându-l pe necunoscutulnetalentatul scriitor să se descurce singur cu Securitatea, cu tinicheaua de trădător de patrie. Mai târziu, în 1977, când au încercat alții, cu ceva vizibilitate, ca Negoițescu, să se solidarizeze cu Goma, s-au dezis și de acesta. Nu i-au luat apărarea, dimpotrivă, l-au bârfit pe la toate mesele și colțurile, și direct la Securitate, l-au lăsat să fie asasinat moral, demascat, demonizat, ars cu fierul roșu al mentalității impuse de minirevoluția culturală, mentalitate/atitudine practicată cu nesaț și prezentată astăzi ca rezistență.

 „În conștiința scriitorilor români din generația noastră și din cea următoare, «subiectul Ivasiuc» este sub regim de tabu. Am mai spus, acum repet: Ivasiuc constituie alibiul, justificarea celor ce, necolaborând pe față cu Puterea, pretind că i s-au opus (prin cultură), că i-au rezistat (prin literatură); și, din moment ce ei au făcut numai literatură, să fie socotiți nu doar buni literatori, ci și vajnici rezistenți.

În omul Ivasiuc s-au recunoscut (recunoscători...) toți scriitorii români ce, ca tot creștinul, au avut și ei mici-slăbiciuni etice, începând cu tăcerea în fața injustiției, continuând cu inerția în fața terorii, sfârșind cu acceptarea (mioritică) a inacceptabilului: analfabetizarea comunității românești și dezumanizarea ei – fără a mai vorbi de «micuța notiță informativă» dată Securității, ca gaj pentru o problematică «mică favoare» (apartament, pașaport, volum publicat, rubrică menținută, slujbă).

În textele lui Ivasiuc și le-au (re)cunoscut pe ale lor toți scriitorii ce s-au mințit singuri la oglindă – până au ajuns să chiar creadă în realitatea... cealaltă: «luptele» duse cu cenzura (când erau doar târguieli meschine – însă pe picior de inegalitate); ce s-au consolat cu «ecoul în rândurile cititorilor» pe care ei înșiși îi învățaseră să decodifice până la anulare fiecare poem, roman, pagină, strofă, vers”.[14]

 Nicio enigmă nu rămâne, în cele din urmă, nedeslușită. „Iuda” – numele de obiectiv al scriitorului Alexandru (Sașa, Alec) Ivasiuc, dat de Securitate în dosarul de urmărire informativă, este titlul unei cărți care așteaptă să fie scrisă. Cui mai folosește că Goma are dreptate? (…)

 

„Uitați în totalitarism, uitați în libertate.Tragicul uitării.”[15]

Securitatea administra în secret eforturile analitice și detectivistice ale colaboratorilor, în anii 1971–1977 DUI Goma strângând mii de pagini. Fixația de a-l anihila ca om și ca scriitor prin intermediul variantelor de discreditare și compromitere a supraviețuit Revoluției sub forma unor prejudecăți foarte rezistente. După cum am arătat, una dintre cele mai difuze este aceea a lipsei de talent și s-a bătătorit timp de decenii în absența scriitorului și a cărților sale în limba română. Pe fondul acesteia, s-a formulat o altă sintagmă, care o conține pe prima, menită, în fapt, să o întărească: O fi Goma cel mai mare opozant român, dar ca scriitor e lipsit de talent/e nul. Pe ce realitate s-a înfiripat ideea lipsei de talent? Singura realitate în anii în care această formulă a prins teren era că nu avea decât o carte în limba română, slab difuzată, apoi retrasă la ordin de peste tot. Dar avusese și două cronici, ambele bune. Când au început să îi apară cărțile în librării după 1990, jocurile fuseseră făcute, canoanele literare stabilite, generații întregi de literați se for­ma­seră în absența literaturii gomiene și cu convingerea mentorilor acestora că Goma nu are talent. Au fost întâmpinate cu condes­cen­dența față de o celebritate, de unde și numărul mare de articole de atitudine și polemice, și nu de analiză literară. Agenții Securității lansau în țară și în străinătate, în anii 1970–1980 (inclusiv printre ziariștii străini veniți în România și printre diplo­ma­ții străini cu care aveau relații de serviciu sau sociale), variante de discreditare precum:

 „Planul cu măsuri pentru compromiterea și neutralizarea lui «Grama»”, propus la 6 mai 1972, legat de „voiajul lui GRAMA Goma în Franța pe care îl va efectua la invitația editurii «GALLIMARD» PEN-Clubului Francez și pentru care a depus urmează să depună cerere de plecare. Cu această ocazie se intenționează să se facă publicitate romanului «UȘA». Vom organiza ca voiajul să aibă loc în momentul când versiunea noastră a fost deja recepționată în rândul scriitorilor din țară, iar ecoul său s-a făcut simțit și în străinătate”[16].

 În acest plan se prevedea compromiterea scriitorului și prin implicarea Interpolului. Securitatea i-ar fi plantat în bagaje substanțe interzise. Se viza ținerea lui sub control pe perioada șederii în Occident și întreținerea permanentă a suspiciunii Interpolului, chiar și după întoar­cerea în țară. Securitatea urma să furnizeze noi „probe”. Cu astfel de scenarii mecanismele percepției și receptării literare sunt greu de descifrat. Realitatea subterană a compromiterii și neutralizării lui Paul Goma dă seama, în bună măsură, de felul în care au fost întâmpinate cărțile lui după 1990. Pe măsură ce puțini critici, scriitori, cititori s-au detașat prin vârstă de scenariile Securității, pur și simplu prin aceea că au ajuns la Goma citindu-l, fără balastul narațiunii colportate în special de scriitori/critici literari, s-a decantat un discernământ minimal prin care, pe alocuri, s-a reușit luarea distan­ței față de „mitologia” creată în timpul regimului Ceaușescu. (…)

Parcurgerea operei lui Goma în paralel cu textele pe seama sa denotă covârșitor lipsa citirii cărților criticate. Atunci când o parte a criticilor și scriitorilor susține că Goma e un scriitor cel puțin valabil, dacă nu „mare”, iar cealaltă parte susține contrariul, chestiunea nu se mai pune la nivelul de gustibus, confundat cu plăcerea pe care ne-o provoacă orice din natură, inclusiv mâncatul (sau fetele, sau vodca, sau geniul). Gustul în literatură, ca în orice alt domeniu al creației, ar trebui, în sfârșit, înțeles în accepțiunea kantiană potrivit căreia poate reteza aripile geniului, desigur, în sensul în care ceea ce îi ține împreună pe creatori (de literatură, de pictură, de muzică, de filosofie etc.) ar fi un Weltanschauung comun. Am văzut că în România comunistă și după 1989 creatorii români, în special scriitorii, nu au împărtășit o viziune comună asupra sensului lumii și al vieții capabilă să asigure coloana vertebrală a unui discurs alternativ. Lămurirea trebuie căutată în altă parte și cândva se va găsi poate răgazul pentru un studiu fără false pudibonderii și diplomații asupra lumii literare și intelectuale din ultimele două decenii ale regimului comunist. Despre această „tristă și pilduitoare poveste a unei literaturi mici”, cum inspirat și frust a caracterizat-o prozatorul Radu Aldulescu, dintr-o epocă în care Goma, „gonit din literatură și din țară, desfidat de confrații care au ciugulit fiecare după posibilități și nevoi din căcatul comunist, învinuindu-l ba de lipsă de talent, ba văzând în el un agent provocator KGB sau CIA...”.[17]

Dacă până în 1989 situația era destul de clară în privința „taberelor”, după această dată lucrurile s-au complicat. Libertatea de exprimare a dat aripi polemicii, confruntărilor similipolitice, tuturor frustrărilor ținute din scurt până atunci. Admițând că Goma avea o gură slobodă, exprimându-se liber, în condiții de nelibertate politică, după 1989 a venit rândul breslei literare să se exprime liber. Autocenzura nu a mai funcționat în cazul conștiințelor vinovate, ca o măsură minimală de bună-cuviință și de igienă mentală. Pentru mediul literar românesc, cu excepții de rigoare, Goma a rămas același „necu­nos­cut” din iarna-primăvara anului 1977, cu care scriitorii nu s-au putut solidariza, consi­de­rându-l prea „mic” ca să merite o potențială sacrificare a aspirațiilor profesionale și politice înalte. Aceas­tă mentalitate era la putere în decembrie 1989 și a continuat să lucreze după. În realitate, scrierile criticilor literari consacrați înainte de 1989 se mențin la nivelul unei retorici emfatice, atunci când nu îl anonimizează pur și simplu. Acest din urmă aspect i-a prilejuit criticului Ion Simuț o nedumerire:

 „Scriind o exigentă sinteză despre proza perioadei postbelice, în Literatura română sub comunism (2002), dintr-un punct de vedere clar politic, Eugen Negrici nu-i consacră lui Paul Goma nici măcar un paragraf de două rânduri. Tratează pe larg, în capitole separate, «literatura aservită» și «literatura tolerată», dar nu pomenește un cuvânt despre literatura neaservită și netolerată, unde Paul Goma a fost un caz notoriu”[18].

 Simuț își detaliază nedumerirea: atunci când intervine analiza literară, locul literaturii netolerate de regim este lângă al literaturii aservite și literaturii tolerate, cu atât mai mult, cu cât „Eugen Negrici și-a propus să releve influența constrângătoare și deformatoare a politicii asupra literaturii”. Să nu mai spună chiar nimic cazul Goma, (se) întreabă Simuț, „despre «literatura română sub comunism»?”, considerând, eufemistic: „mi se pare pur și simplu o extravaganță să-l ignori complet pe Paul Goma”.[19] Mai observă și că un mare critic literar „nu creditează exilul”, adică scriitori ca Horia Vintilă, Dumitru Țepeneag, Horia Stamatu, Virgil Tănase, Paul Goma sau Norman Manea, așa cum „nu acordă nicio impor­tanță literaturii române din Basarabia”.[20] Istoria lui Manolescu suferă de „absențe notorii sau diminuări”[21] și, putem adăuga, în compensație, de amplificări.

Inversând referințele, Alex. Ștefănescu afirmă că „Practic, înainte de 1989, lui Paul Goma i-a apărut în limba română o singură carte, volumul de proză scurtă Camera de alături, în 1968. Această situaţie, această necunoaştere directă a cărţilor de către români a contribuit la întreţinerea legendei că îndârjitul militant anticomunist este şi un scriitor valoros”[22]. Pentru Alex. Ștefănescu absența înainte de 1989 de pe piața românească de carte a unor romane precum Ostinato, Ușa..., Gherla sau Din calidor, scrise de un prozator interzis în România, este totuna cu inexistența lor. Ce nu vedem (citim), nu există. Scriitorul este judecat in absentia și condamnat la ne-existență, în contumacie, după un nescris cod de procedură de critică literară. Marii critici literari, prin opiniile exprimate, dovedesc că nu le-au citit nici după 1989. În contrapondere, punctul de vedere al unui străin, la cald, în 1972: Siegfried Lenz – „Oamenii care îi reproşează lui Paul Goma că a lezat regulile jocului ar trebui să ia în sfârşit act de faptul că unul ca el a contribuit la prestigiul şi puterea literaturii mai mult decât toţi autorii semiobscurităţii şi ai tonurilor bine temperate”[23]. O atare punere în oglindă constituie un posibil punct de pornire pentru o discuție onestă asupra literaturii și istoriei lui Paul Goma. (…)

Dar cum se împacă toate aceste opinii asupra scriitorului opozant Paul Goma cu opinia unui poet? Ioan F. Pop:

„suntem pe cale să ratăm șansa unei concilieri etico-literare – cea cu Paul Goma. De fapt, prin intermediul lui, e vorba mai mult de o reconciliere cu noi înșine, cu lașitățile și neputințele noastre. Excepționalitatea lui etică și valoarea literară ne obosesc admirația și ne paralizează entuziasmul. Radicalitatea lui morală, probată cu propria-i existență, ne inconfortează veșnicele acomodări și preaomeneștile delăsări. Paul Goma este excepția de care se pare că nu am avut și nu avem nevoie. Literatura română se descurcă și fără o asemenea absolutizare scriptural moralizatoare, ea lucrând confortabil cu relativitățile. Faptul că pe lângă curaj are și talent, un stil persiflant, o memorie care nu uită și nu iartă nimic, constituie mai mult o circumstanță agravantă. E greu de acceptat că a fost și disident autentic, fiind și un scriitor valoros. (Pentru liniștea noastră, poate trebuia să aleagă doar una dintre ele). Căci noi acceptăm doar talentele care au un caracter mai flexibil, mai alunecos, cele care se pliază levantin pe oportunități și interese. Paul Goma deranjează prin aceea că a putut și poate să fie ceea ce noi nu putem. Să fie în realitate ceea ce noi nu am fost și nu putem fi nici în vis. Să fie o excepție de o normalitate dezarmantă, un neadaptat la conjuncturile ideologice, un nedreptățit în propria dreptate, un exilat în exil. El și-a câștigat dreptul moral de a judeca, chiar dacă din acest act de o intransigență necruțătoare mulți ies șifonați. (...) Când ne gândim la libertate ar trebui să ne gândim și la cel care și-a pus existența la încercare în numele ei, în cel mai riscant mod, pentru ca acest concept să mai poată însemna ceva. Paul Goma ne oferă un exemplu de gratuită excepționalitate cu care nu știm încă ce să facem, plasându-l, stingheri, între nepăsare, ranchiună și o evazivă admirație.”[24]

Arhivele Securității sunt un soi de călcâi al lui Ahile. În anul 1977, atât contextul extern – Charta 77 cehoslovacă etc., cât mai ales contextul intern – terenul pregătit de Tezele din iulie 1971, prin exacerbarea (auto)controlului ideologic, impuneau reacția critică a intelectualității române. Șușotelile scriitorilor strânși în bisericuțe pe la mesele restaurantului Casei Scrii­to­rilor sau prin universitățile și institutele din țară alimentau iluzia că sunt „liberi” în acel cadru restrâns. Chiar Paul Goma spera să se „lipească”, să adere la un text elaborat de unul dintre cobreslașii canonizați: Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Nicolae Breban sau Nichita Stănescu și alții. Înregistrarea cu tehnică operativă a unei ședințe la Editura Cartea Românească în decembrie 1971 devoalează prudența lui Marin Preda, bine știută de altfel în lumea de atunci. Fiind vorba de un scriitor cu probleme la dosar, fost pușcăriaș politic, care a îndrăznit să înfrunte cenzura și să iasă din linie pentru a-și publica romanele în Occident, prudența celor ajunși în posturi decizionale devenea cu atât mai „legitimă”. Deși informat de Gafița, deciziile i-au aparținut mereu lui Preda: „Domnul Gafița mai expune situația lui Paul Goma care în momentul de față are interdicție de publicare la noi în țară. Domnul Mihai Gafița mai adaugă că problema lui Paul Goma îi depășește pe ei și el este de principiu să nu bage ei mâna în foc pentru «castanele» altcuiva”[25].

Efectele Tezelor din iulie au stimulat și mai mult căderea din principialitate a creatorului român, mai ales a celui din lumea literară. Scriitorii ard intens, pentru recunoaștere și răsplată. O dovedesc prozatorul Nicolae Breban (sau Marin Preda, sau Al. Ivasiuc, sau A. Buzura, sau teoreticienii A. Marino și N. Balotă) și poetul Ion Caraion (sau Nichita Stănescu, sau Șt. Augustin Doinaș), poate mai mult decât oricine altcineva. Condamnat inițial la moarte, după liberarea din 1964, Caraion s-a gândit numai la opera sa. La cum să ajungă să publice cât mai mult și să-i fie recunoscută valoarea. În anii în care Goma publica romane în Occident, pentru că acasă era interzis, „Artur” era folosit de Securitate „în continuare pe lângă elemente care stau în atenția noastră ca Ion Alexandru, Paul Goma, D. Țepeneag, Nicolae Steinhardt etc. în raport de necesități și situația operativă”[26]. Asemenea lui Breban și Ivasiuc, Caraion suferea de un orgoliu exacerbat al propriei valori. Așa se explică „opiniile” lui despre lipsa de valoare a romanelor lui Goma. E greu de spus, în absența unei critici sistematice de specialitate, a unor studii comparative, dacă ar mai fi existat „cazul Goma”, cum pre­tinde Caraion, în cazul în care Ostinato ar fi fost publicat în România, așa cum s-a întâmplat cu cărțile scriitorilor Ion Lăncrănjan și Augustin Buzura. După cum am văzut, Goma scria și altfel, și altceva decât ceilalți. Astfel de puncte de vedere voiau să sublinieze că motivul respingerii lui Goma de către editurile românești era strict estetic. Istoria contrafactuală este arma celor lipsiți de argumente. Poziția schizoidă a lui Caraion reiese dintr-o notă informativă mai amplă din 14 noiembrie 1980, reprezentativă pentru o mare parte a breslei literare:

„În lumea breslei acesteia păcătoase, plină de numeroase metehne, dar care de peste 30 de ani susține cu condeiul său politica oficială, esențialul totuși nu este comportamentul de foarte multe ori reprobabil al unora și altora, ci mijlocul prin care ei, scriitorii și ziariștii, trebuie să susțină în continuare Partidul sau în orice caz să nu ajungă a-l ataca. De jur împrejurul nostru (în Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968, Polonia anul acesta ca și cu vreo 12 ani în urmă) s-au petrecut niște acute divorțuri între Conducerea de partid și scriitori. La noi încă nu. Și încă nu, fiindcă s-a găsit mai totdeauna suplețea de a împăca în fel și chip, totdeauna, pe unii și pe alții, prevenind la vreme disensiunile care ar fi putut lua proporții și ajunge să dea spectacole costisitoare”[27].

Fragmentul este deosebit de relevant. Caraion face parte din tabloul pe care îl descrie, deși dorește să pară că este dinafara lui, înșiră evenimentele din Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968) și Polonia (1980) sărind intenționat peste Charta 77 (1977). Altfel, ar fi fost nevoit să-și amintească, măcar pentru a-l minimaliza, de Paul Goma și de Mișcarea care-i poartă numele. Caraion este unul dintre produsele cele mai triste ale reeducării târzii. Într-un moment de maximă luciditate – o declarație înregistrată la Securitate în 4 mai 1967, și semnată cu numele lui real, Stelian Diaconescu –, își exprimă credința în scris și în libertatea lui, regretă, cu scârbă, că a devenit colaborator al Securității:

„...după ce nu mai aveam nimic pe lume, după ce am fost închis, după ce mi s-a confiscat opera, după ce mi s-a spus că va fi arsă (ceea ce a dezorganizat și schimonosit cu totul mintea mea), după ce am fost osândit, un moment de tragic impas m-a transformat (ca să mă pedepsesc și eu însumi? din lașitatea de a trăi: nu știu...) m-a transformat în ceea ce-mi fusese vreodată mai odios. Sunt trei ani de când primiți din parte-mi consemnări conforme cu adevărul, neviciate de vreun subiectivism, despre oameni considerați de mine – în majoritatea cazurilor – unii palavragii, alții vrednici de a mă îngrețoșa. Dar de mine însumi, prezentându-vi-i cum sunt, sau cum sunt măcar în parte, a ajuns să-mi fie și mai greață. Nu mă mai pot suporta, am ajuns la crize de nervi și insomnii devastatoare, mă ucid [...] de astăzi eu nu vă mai pot fi de un atare ajutor, nu mai pot continua îndeletnicirea aceasta, care-mi provoacă o imensă scârbă de mine”[28].

În ciuda acestui zvâcnet de revoltă, Caraion a continuat să colaboreze asiduu cu Secu­ri­tatea. Am arătat că alt scriitor fost deținut politic a plănuit să-l distrugă pe Paul Goma. Al. Ivasiuc a influențat în defa­voarea lui Goma un grup de foști deținuți, între care scriitorul și jurnalistul Nicolae Carandino, cât și mediul diplo­matic, la care a avut acces în virtutea faptului că era/fusese angajat al Ambasadei SUA la București. Din ce în ce mai multe detalii descoperite cu precădere în arhivele Securității confirmă că Paul Goma nu avea șanse în 1977 să atragă cosemnatari cu nume bine poziționate în spațiul cultural și public. Orgoliul nemăsurat și, mai ales, aspecte ce țineau de interese foarte personale (teama de a nu pierde poziții profesionale, privilegii, dreptul de a publica, tiraje mari, drepturi de autor pe măsură etc.), camuflate în opinii principiale, sunt responsabile de lipsa de șansă a Mișcării pentru drepturile omului, care deși a zdruncinat pacea călduță a regimului comunist cu poporul, nu a devenit una de anvergură, precum cea din jurul Chartei 77 cehoslovace sau, mai târziu, a polonezei Solidarność.

Din documentele Securității (dar și din bibliografia secundară) se desprinde fără urme de îndoială aver­­siunea scriitorilor față de Goma, pentru că a îndrăznit să publice romane în Occident, altfel spus, nu a acceptat ca toată lumea sentințele cenzurii și sfaturile binevoitoare ale edi­to­ri­lor/redactorilor/prietenilor. Intimitățile unora dintre scriitorii foarte cunoscuți cu ofițerii Securității denotă o aderență foarte interesată la alternativa privilegiilor, unghiul mort din care o viziune critică asupra regimului a devenit imposibilă. Într-un „Raport privind discuțiile purtate cu Buzura Augustin («Gusti»), în ziua de 12.03.1973”, maiorul Florian Oprea a reluat discuția din decembrie 1972 despre Goma. Buzura a negat că ar fi „aranjat” cu acesta să-l ajute să publice un roman în Occident, mai mult, „și-a reafirmat poziția că el nu va trimite niciodată nimic în străi­nă­tate, se va «lupta» cu cenzura din țară în caz că i se va respinge ceva. Zicea că el are 2 copii, la care ține mult, are o oarecare poziție și nu-și poate permite să facă așa ceva. L-a con­damnat pe Goma care «a găsit o cale mârșavă de a se face popularizat». A dezaprobat asemenea atitudine. [...] S-a jurat pe copii, dându-și cuvântul de onoare că nu va trimite și că este complet străin de ceea ce face Paul Goma”. „Gusti” intenționa să aibă o explicație cu Paul Goma și să se plângă Uniunii Scriitorilor (de faptul că Goma ar fi spus că îl ajută să publice „afară”), însă, „eu l-am potolit și i-am recomandat să nu facă uz de cele aflate de la mine (mi-a promis solemn) ci să acționeze doar în măsura în care va afla din altă parte”[29].

Discrepanța dintre ce se spunea în cercuri mici, intime, și poziția publică ilustrează o trăsătură a atitudinii în comunism, exprimată foarte colocvial prin „una spunem, alta fumăm”. Cu ani în urmă, la scurtă vreme după preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu, în 1967 Buzura avea se pare altă manieră de abordare a realității socialiste, chiar dacă nici aceasta publică. Foarte probabil, sursa (informatorul) „Bucureșteanu” făcea parte din redacția revistei „Tribuna”, unde lucra Buzura, sau era în trecere, în orice caz, era un apropiat al redacției. În ziua de 21 august 1967 „Bucureșteanu” a stat de vorbă cu scriitorul despre politica internă și externă. Buzura a afirmat, dezvoltând apoi, cu exemple, că „politica externă a României este în gravă contradicție cu aceea internă”[30]. Din 1967, însă, la începuturile regimului Ceaușescu, și până în anii 1980, atitudinea lui Buzura a suferit modificări, întreținute de nemulțumirea că la conducerea unor reviste, în speță „Tribuna”, sunt oameni fără valoare (dă ca exemplu pozitiv, de bună administrare și conducere, „Săptămâna” și „Flacăra”), că redactorii au salarii mizerabile („totul pleacă de la mâncare”; „nu există o orientare de perspectivă care să dea stabilitate vieții literare[31]. În clipa în care scriitorul ar avea asigurată pâinea nimeni nu s-ar plânge, stabilitatea materială fiind absolut necesară. [...] Sunt unii care nu știu unde să mai plaseze câte un articol să mai câștige ceva pentru că mai au copii care nu acceptă [sic] că e criză mondială și că trebuie să sufere. [...] Dacă scrii­to­rul are o minimă bază materială, nu-i pasă și nu e mare lucru. [...] Baza materială trebuie să-i asigure și informațiile necesare pentru a crea, pentru a putea combate ideologia burgheză”[32].

La 24 noiembrie 1984, a fost aprobată propunerea de închidere a dosa­rului de urmărire informativă pe numele lui A. Buzura (nume de obiectiv „Oșanu”), pe consi­de­ren­tul că motivele pentru care i se deschisese acțiune informativă nu mai erau valabile. Nemul­țu­mirile scriitorului fuseseră rezolvate, în urma influențării pozitive[33]. Raportul maiorului Viorel Tatu conchide: „În urma unei pro­funde analize a situației informativ-operative, în caz, sub controlul Direcției a I-a s-a procedat treptat la apărarea sa de influențele postului de radio «Europa liberă», la recuperarea sa ca valoare literară și influențarea sa pozitivă, atât prin sursa «Udrea»[34] cât și cu ocazia contactării sale de către șeful Serv. 5 din Direcția a I-a, cu ocazia deplasărilor lui Buzura la București”[35].

Bineînțeles, Securitatea știa, însă nu era interesată de adevărul în sine, ci de modul în care putea exploata acel adevăr. De vreme ce Buzura jură că nu a „aranjat” cu Goma să-i intermedieze publicarea în Occident, e tot ce avea nevoie Securitatea pentru a-l condiționa și a-l ține din scurt, cointeresându-l (l-a influențat pozitiv). Securitatea știa că Buzura încerca să trimită un manuscris în Occident, altfel nu l-ar fi abordat în chestiune. Inspectoratul Județean Cluj a transmis Direcției II la 25 octombrie 1972 o notă telefonică, în urma interceptării unei scrisori a lui Paul Goma, aflat atunci în RFG, către un scriitor din București, căruia-i scrie, între altele, „că el face unele aranjamente pentru publicarea lui Augustin Buzura (nu precizează anume ce carte) în RFG la ed. în care a publicat și el OSTINATO. În acest sens este ajutat de către Dieter Skleszak [sic], ziarist fugit în urmă cu doi ani din București, care a aranjat și publicarea cărții lui Goma…”[36]. Ce rațiune ar fi avut Goma să vorbească în numele altui scriitor într-o chestiune atât de delicată, fără consimțământul acestuia? Publicarea în străinătate era ilegală din perspectiva Legii secretului de stat și toți scriitorii români știau. Chiar dacă n-au știut, aveau să afle după scandalul în jurul apariției romanului Ostinato, în 1971. Ca urmare a înțelegerii arătate de ofițerii Securității, comportamentul scriitorului s-a modi­­­ficat: a început să publice „materiale bune” în „Tribuna”, a fost de acord „chiar să retușeze ultimul său roman «Refugii» așa cum i s-a indicat, după care în scurt timp a apărut în librării, bucu­rându-se de succes”. Beneficiile influențării pozitive nu contenesc: „Simte că se află în atenția forurilor politice și că nu este ocolit. Dovadă și decorarea sa cu Medalia celei de a XXXX[-a] aniversări de la eliberarea patriei. I s-a promis o locuință pe măsura nevoilor și pre­tențiilor, ceea ce-l mulțumește foarte mult”[37].

Conform aceluiași Raport, în septembrie 1984, scriitorul i-a spus sursei Securității „Udrea” că „nu trebuie văzute toate în negru, mai trebuie făcute și concesii”. Obiectivul strin­gent al lui A. Buzura, pentru a cărui îndeplinire a lucrat mulți ani, era să se mute la București, unde n-a ajuns decât în 1990.

 

Excluderi simbolice și încercări de aneantizare

 

Îți vor sparge ochii. Îți vor muta gura. Te bagi? Sau creezi spații ficționale?

(O. Nimigean)[38]

(…) Aneantizarea prin anonimizare, minimalizare, compromitere, discreditare, dislocare, delegitimare este o crimă totală, cea mai elaborată și mai rezistentă formă de asasinare simbolică. În primul rând, pentru că durează pe termen nelimitat, în al doilea rând pentru că aduce beneficii consistente și de lungă durată celui care a gândit-o și comandat-o: regimul ideologic, cu profitorii săi cointeresați, dar și cu idioții utili din context. Lumea literară și intelectuală din România anilor 1970 nu a fost naivă, dar a fost cinică și lașă, ceea ce numim cu temeni neutri: conformă și tăcută. La 28 decembrie 1970, informatorul „Clujanu” relatează discuția pe care a avut-o cu soții Tita Chiper și Alexandru Ivasiuc pe tema literaturii sovietice contestatare care circula prin Cluj. Tita Chiper era de părere că „toți scriitorii sovietici valoroși sunt contestatari”, ceea ce i se părea ciudat, la fel cum considera trimiterea manuscriselor în Occident. Pe de altă parte, rușii „nu fac o contestare de pe poziție marxistă ci de pe poziții idealiste, naționaliste și chiar mistice”, iar în discuțiile dintre ei „au făcut numai «critică de la dreapta» operelor și evenimentelor literare contemporane”[39], mergând până la a contesta rostul Revoluției din Octombrie. Cei trei vorbesc și despre literatura clandestină (samizdat) difuzată de editurile clandestine din URSS. Pe acest fundal, întrebarea râncedă De ce n-am avut și noi un Havel arată și mai limpede ca un produs al „rezistenței prin cultură”.[40] (…)

Dându-i dreptate lui Goma, toți cei născuți fără stofă de eroi (supraoameni) și-ar fi negat platforma pe care și-au întemeiat viața-și-opera. Suntem în plină doctrină a neimplicării, „legitimată” prin înlăturarea din start a oricărui factor favorizator de pierdere a privilegiilor sau „măcar” a șanselor de a avea o cât de mică șansă la publicare, recunoaștere, fondul literar, bilete la munte-la mare, acces la casele de creație etc. etc. Goma a fost acest factor. Și a fost eliminat/neutralizat. Unde anume se regăsesc la Goma egoismul, voința de a controla, de a domina etc.? Dumnezeul lui Goma nu e mort, dimpotrivă, el se întreabă de ce oamenii din jurul lui îl tot pierd pe Dumnezeu. În realitate, Goma este un anti-Übermensch, este modelul scriitorului umil nevoit să strige în gura mare pentru a-și apăra umila menire; acest strigăt solitar nu atrage solidarizare, iar atunci când reușește, în mod unic și singular, își depășește teritorialitatea propriului ego, punând în discuție încălcarea drepturilor și libertăților tuturor; nu vrea preamăriri, nu se consideră niciodată mai talentat decât alții, tot ce vrea este să fie lăsat și el în Cetate. Va fi, dimpotrivă, izgonit. Un apăsat fals recurs la filosofia lui Übermensch ar putea sufoca atât miza discuției, cât și, mai ales, fărâma de adevăr demonstrabil care ne rămâne pe urma operei istorice și literare a lui Paul Goma.

La Goma nu se analizează/pune în discuție niciodată cu adevărat doar literatura, este nevoie de un efort imens pentru a-i stăpâni biobibliografia. Este epuizant să apelezi pentru orice detaliu la sursele originare, chiar a fost nevoie pentru unii dintre noi. În timp, evenimentele și detaliile lor, avându-l ca subiect pe Goma, se vor fixa mai bine. Analiza cazului Goma presupune stăpânirea istoriei sale (și a cronologiei, așa cum tot insistă însuși scriitorul), în contextul istoriei mari și mărunte a României și a Europei. Totodată, e nevoie de o defrișare așezată a câmpului mental, mai bine spus, a straturilor mentale și psihomentale ale epocii, care, cum am tot insistat, lucrează în cele mai insidioase moduri și după 1990 asupra noastră, ca indivizi, și ca întreg comunitar/identitar. Un exemplu ce poate părea banal: însingurarea pusă tot pe seama lui Goma. El nu s-a însingurat, ci a fost însingurat: respins, marginalizat, minimalizat, delegitimat. A fost izgonit fizic și simbolic din literatura română. Apoi îi reproșăm că a dezvoltat în timp (oricât s-ar fi nutrit din speranța că va fi acceptat) acest tip de atitudine, numită cu larghețe: intransigență (dezvoltată în expresii folosite de prea mulți fără discernământ: „singur împotriva tuturor”, „înjură pe toată lumea” etc.).

(…) Marius Miheț propune noi filiere – m-am oprit numai la modul în care este perceput și analizat omul-scriitor Paul Goma, nu este locul, nici rolul meu să mă aplec asupra interpretării textelor literare –, încearcă să pună altceva în loc, fără patima pe care o reproșează elegant exegezelor gomiene. Din perspectiva mea, Goma nu încearcă să fie Supraom, în ciuda faptului că întrunește calități și virtuți la care omenirea a aspirat dintotdeauna, și pe care el le vede ca fiind firești sau măcar așa ar trebui să se manifeste, cu precădere la cei care dau rost Cuvântului. Cam aici se opresc asemănările. Tot ceea ce afirmă Miheț în acest text poate fi și astfel și exact pe dos. Criticul nu și-a urmărit propriile intuiții până la consecințele finale. „Regele disidenței este șomer”, după 1990. Cuvintele sunt expresive și au o pojghiță subțire de adevăr, mai bine zis de logică binară: da, regimul comunist a fost decăzut din drepturi – în hârtii, așa cum a și fost condamnat în 2006, tot din hârtii. Să privim adânc, să analizăm lumea românească de astăzi, la 33 de ani după căderea comunismului. Ce vedem? Că Goma nu este șomer nici de dincolo de mormânt.

Miheț afirmă și că Goma „pricepe lumea prin intuiția răului – domeniu în care scriitorul român a devenit un profesionist de talie mondială” și că „funcționează cu două memorii: una răsucită nostalgic, uneori chiar venind melancolic spre copilărie și adolescență. Procesul rememorării prinde turații lirice, capătă maximă fluiditate, fraza lui caută exprimarea idilică, energizează imaginarul și evită locurile comune. Cealaltă memorie, civică, aparține unui indignat pe viață: experiențele maturului exilat imprimă un discurs tăios, cu adaosuri de maliție, fără un interes aparte pentru stil, alungând orice formă de poetizare totalizatoare. Când o face, se aplică numai pe spații mici. Sarcasmul proliferează, uneori, umorul negru, alteori, parodicul”. Fără să intrăm în discuții teoretice și psihanalitice, două memorii ar însemna un Eu dublu, cu două conștiințe separate. Memorii diferite/separate ar presupune două fluxuri de conștiință separate. Or, în cazul lui Goma, spune el însuși – este chiar un laitmotiv al vieții și operei: scriitorul trebuie să fie un tot. Fiecare om, la nivel de conștiință, este suma experiențelor sale. Sigur, criticul literar se referă cel mai probabil la două tipuri de memorie în sens metafizic, pentru a sublinia mai bine rațiunea de a fi a scriitorului, atât în literatură, cât și în viață (orice ar însemna aceasta). În filosofie este posibil să discutăm la nesfârșit. (…) Sunt de reținut de aici mai multe concluzii, pe filiere diverse: „Un copil rebel al veacului totalitar” – iată o metaforă reușită și memorabilă; „Destinul lui Paul Goma este să rămână, pentru totdeauna, în opoziție” și „Până la capăt, viața lui Goma se poate rezuma și prin sintagma împotriva consensului” – două mici concluzii-sinteză, care sunt de altfel complementare, o idee pe care am încercat să o argumentez de-a lungul acestor pagini și care este, în fapt, o rațiune a lui Goma: scriitorul/intelectualul nu poate fi decât în opoziție, prin urmare, împotriva consensului, care înainte de 1989 a fost totuna cu conformismul; „Rezumând, iată biografia lui Paul Goma: începută ca traumă, urmată ca vocație și definitivată ca destin. Eroarea noastră este că-l vedem și citim doar pe cel din urmă, pe matur, uitând masiva moștenire a educației etice pe care o poartă cu sine”.

Am convingerea că putem cădea de acord asupra existenței uneia și aceleiași memorii Goma (cu toate sertarele ei): și când scrie roman (să nu intrăm aici în eventuale definiții/rețete ale romanului), și când scrie Jurnal, text publicistic sau pamflet, o singură memorie articulată pe o conștiință exemplară. Dacă suntem toți în lume, cu toate experiențele noastre, pentru a ne structura la nivel de conștiință – deci, și de memorie individuală și colectivă – avem nevoie să fim nu doar cartezieni, în sens clasic, ci să coborâm în miezul a ceea ce nu este vizibil fără efort, în lumea epistemologică a ceea ce încercăm să înțelegem despre noi și universurile create de noi. Lumea așa cum o intuia Goma rămâne, încă, nu neapărat de redescoperit, ci de acceptat. Pe fondul tot mai greu de definit al fenomenologiei globalismului în care funcționăm – lumea lui Goma este departe de a fi acceptată de diversiunea totalizatoare de azi care se străduiește să disloce o cultură a demnității, a unei măsuri pentru toți, a renunțării la sferturile de adevăr (adică la diversiuni, la manipulare), a libertăților consimțite și respectate. Este aceasta o lume tinzând la perfecțiune, în cel mai optimist scenariu perfectibilă, deci imposibilă? Iată motivul pentru care Paul Goma trebuie considerat un model. Cu toate defectele lui omenești – nu a fost Supraom –, calitățile sale fățișe îi construiesc statura remarcabilă. Din aproape în aproape, se descifrează și motivul atacurilor împotriva acestui ideal etic greu de urmărit, de imitat.

O ultimă paranteză de exemplu fericit. Profesorul de filosofie Ionel Bușe, ca discipol al lui C. Noica (un fost deținut politic care a conviețuit pașnic cu regimul comunist) și student al lui Ion Ianoși (un profesor marxist, despre care nu se poate spune că a fost ingenuu prin raportare la structurile regimului), este și admirator al lui Paul Goma. Profesorul Bușe face, prin urmare, distincție, pe baza experienței sale directe, între „două adevăruri”: unul al faptelor, altul al ideilor. Ceea ce ar însemna, simplificat: viața și opera. Când Ionel Bușe afirmă că Goma ne cere să ne desolidarizăm de Noica face o mică eroare – din păcate, proprietatea termenului (de)solidarizare se estompează până la dispariție în context. Goma altceva spune: ceea ce a încercat Noica (dimpreună cu cei strânși, pe alese, în jurul său) nu a fost rezistență. N-o să ne întoarcem de fiecare dată la definiții. Pentru rezistență e nevoie de două condiții minimale – întrunirea unui statut moral de om de acțiune, în sensul unei volițiuni a împotrivirii (pe care, din păcate, Noica l-a pierdut în pușcăria politică, și care s-a erodat pe parcurs, orice ar crede discipolii săi, mai vechi, mai noi, despre ce înseamnă moralitatea) și produsul acestui act de voință deliberat public; (…) I. Bușe afirmă că îi dă dreptate lui Goma „acolo unde rostește adevărul ideilor”, pentru că a făcut „un lucru pe care foarte puțini dizidenți români l-au făcut. A fost radical până la capăt, ca Socrate”. Dar nu este oare acesta un argument chiar împotriva distincțiilor cu care operează? A fi fost radical până la capăt e totuna cu a spune că la Goma nu există discrepanță între adevărul faptelor și adevărul ideilor. (…)

Regimul totalitar comunist se instalează prin teroare fizică masivă, acompaniată de o propagandă pe măsură și, de regulă, cu o slabă participare a societății, dar se fortifică printr-un raport invers proporțional, prin creșterea colaborării populației, fie activă (colaboraționism formalizat), fie pasivă (tăcere, conformism/consens, absența solidarizării cu orice formă de opoziție/nonconformism). Regi­mu­rile comuniste au fost întreținute la putere perioade îndelungate tocmai datorită acestui melanj în care victimele – cu diferite grade de afectare – susțin sistemul represiv. Susținerea este indusă irațional (în speță, din cauza unor factori de condiționare precum frica-foamea-frigul-întunericul fizic și spiritual) și/sau obținută conștient (în virtutea altor factori de condiționare/co-interesare, precum: obținerea slujbei, locuinței, pașaportului, publicării etc.). Atât colaborarea activă, cât și cea pasivă au avut consecințe incalculabile, deseori neintuitive fără o analiză coroborată și apro­fun­dată a tuturor tipurilor de surse.[41] O astfel de analiză am încercat prin cartea de față, care va fi reușit poate să explice mai adecvat o serie de aspecte din biobibliografia lui Paul Goma și a epocii care l-a marcat și pe care a marcat-o, și poate să propună câteva opinii și înțelesuri dincolo de locurile comune aflate prea des la limita prejudecăților și a lipsei de acomodare cu tema. (…)

 



[1] Jurnal de noapte-lungă, Addenda, p. 214.

[2] Ibidem, p. 220.

[3] Ibidem, p. 221.

[4] ACNSAS, DUI nr. 002635, vol. 3, f. 4.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem, ff. 6-11.

[7] Mai multe detalii converg spre o colegă scenaristă de la Studioul Cinematografic „Buftea” a lui Sașa, fostă soție a unui regizor rămas în străinătate, și el prieten cu grupul Ivasiuc. O analiză circumstanțială a notelor informative, a notelor-raport și a mediului cultural din anii 1970 indică precis identitatea acestei surse a Securității, al cărei nume nu îl dau pentru că nu este deconspirat oficial sau prin neglijența lucrătorilor Securității, așa cum se întâmplă în alte cazuri.

[8] ACNSAS, DUI nr. 2 635, vol. 3, f. 53.

[9] Doinaș și Balotă dovediți informatori ai Securității, al doilea de-a dreptul bovaric și cinic. Citatul este din Pavlovici, Frica și Pânda, p. 209.

[10] Dintr-o discuție telefonică avută la 6 ianuarie 2022 cu A.M. Am notat, desigur, mai multe detalii.

[11] Pavlovici, Frica și pânda, pp. 77-81.

 

[12] ACNSAS, Fond Rețea (Popa Ștefan/Doinaș – „Gogu Ivan”/„Andrei Golfin”), dosar nr. 874, vol 2, ff. 19–20.

[13] Pavlovici, Frica și pânda, p. 82.

 

[14] Jurnal de noapte-lungă, Addenda, pp. 225–226.

[15] Marius Miheț, Decalogul scriitorilor uitați, în „România Literară”, anul LIV, nr. 21–22, 27 mai 2022, pp. 16–17.

[16] ACNSAS, DUI 2 217, vol. 2, ff. 16-22.

[17] Radu Aldulescu, Patimile după Paul Goma – trista și pilduitoarea poveste a unei literaturi mici, în Paul Goma 75, pp. 88-98.

[18] Ion Simuț, Reabilitarea ficțiunii, p. 173.

[19] Idem, Cum se scrie istoria literară, p. 308.

[20] Ibidem, p. 330.

[21] Ibidem, p. 338.

[22] Alex Ștefănescu, La o nouă lectură: Paul Goma, în România literară, nr. 19/2002.

[23] Siegfried Lenz, Închisoarea este pretutindeni, despre romanul Ostinato, în Der Spiegel, 28 februarie 1972, apud „Receptare critică”, în Ostinato, Editura Univers, București, 1991, p. 457.

[24] Ioan F. Pop, Ratarea unei concilieri etico-literare cu Paul Goma, în „Familia”, nr. 5, mai 2016, pp. 112-113.

[25] Ioana Diaconescu, Marin Preda. Un portret în arhivele Securității (Documente inedite sin Arhiva CNSAS), Fundația Națională pentru Știință și Artă, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2015, p. 243.

[26] Notă privind activitatea informatorului „Artur” în perioada 1972–1973, în Cazul „Artur” și exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS, ediție de Delia Roxana Cornea și Dumitru Dobre, Editura Pro Historia, București, 2006, p. 65.

[27] Ibidem, p. 210.

[28] Cazul „Artur” și exilul românesc, pp. 53–54.

[29] Citatele despre A. Buzura, în ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 117, vol. 8, ff. 127–128.

[30] Ibidem, f. 131.

[31] Subl. în original.

[32] A consemnat col. Ilie Merce în Raportul informativ către superiori, în urma întâlnirii cu A. Buzura, în data de 25 noiembrie 1982, cf. ibidem, ff. 99–102.

[33] Punctul IV al obiectivelor stabilite prin acțiunea informativă sună foarte interesant: „Luarea tuturor măsurilor de prevenire și apărare a personalității literare a lui Buzura Augustin, influențarea sa pozitivă”, în ibidem, f. 103.

[34] Identificat de CNSAS în persoana fostului președinte al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricariu.

[35] ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 117, vol. 8, Raportul integral la ff. 103–106.

[36] ACNSAS, DUI nr. 927, vol. 3, f. 122.

[37] ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 117, vol. 8, Raportul integral la ff. 103–106.

[38] O. Nimigean, Nanabozo, Editura Cartea Românească, București, 2014, p. 76.

[39] ACNSAS, DUI nr. 927, vol. 2, f. 116.

[40] Se pot da atâtea răspunsuri, dimpotriva acestei întrebări:  „Într-o țară aproape desmemoriada, în derivă etică (Paul Goma îi spune «nesimțitorism etic» și are dreptate, de vreme ce facem groapă de gunoi între ruinele unei cetăți romane și stână în vechea cetate getică de la Beștepe), inepuizabilul scriitor rămâne purtător de memorie. Memoria activă înseamnă conștiință activă. Iar Goma e liber în ultimul hal, cum ar spune poetul Marius Dumitrescu. Deține o voce amplă, de neacoperit, un instinct etic și etnic de excepție: om moral într-o istorie imorală”. Cf. Magda Ursache, De ce am nevoie de Paul Goma, în „Contemporanul”, Anul XXVI, nr. 10 (763), octombrie 2015, pp. 20–21.

[41] Ionel Bușe, Caut un om!, în Paul Goma 75, pp. 83–88.