duminică, 29 iulie 2012

Între senzaţii şi certitudini

Prietena mea Adriana Brăescu îmi dă pe facebook un răspuns ce mă pune pe gânduri. Dacă ar fi să glumesc, aş spune că pusul pe gânduri e un prim semn că ies din "gloată", fiind cât de cât pe placul ei.
Spusesem, între altele, că:
E uşor să vânturi vorbe şi hârtii. Este greu, uneori inuman, să te ocupi de studiul comunismului şi de recuperarea memoriei acestei traumatizate şi traumatizante epoci totalitare. Adică Băsescu este anticomunist? Trebuie să fii incult şi idiot să faci o asemenea afirmaţie. 
Ce a deranjat aici? Nu atât afirmaţia că Băsescu n-ar fi anticomunist, ci, mai ales, ultima propoziţie, de care unii s-au simţit vizaţi. Bănuiesc că nici ei nu cred că Băsescu este anticomunist, dar susţinându-l pe acesta au fost lezaţi prin solidaritate... 
Cum să fie Băsescu anticomunist? Prin ce fapte anticomuniste? Ca să fi făcut gesturi împotriva regimului comunist, acestea ar fi trebuit să se consume înainte de 1989...
Aceeaşi întrebare poate fi pusă în legătură cu mulţi dintre susţinătorii lui, figuri ce emit opinie publică, sugerând ori susţinând că au fost opozanţi/ dizidenţi/ rezistenţi...
Deci: eşti incult şi idiot şi, adaug acum, rău intenţionat dacă afirmi că Traian Băsescu este anticomunist. Ştiu că este o exprimare frustă, dar este pe măsura evenimentelor care ne-au perturbat viaţa.
Prietena mea a postat pe pagina unde făcusem comentariul de mai sus: 
‎"Gloata este cel mai prost intelept al dreptatii (Seneca). Ferește-te totdeauna de gloatã, dacã nu ești un duh puternic spre a putea impune gloatei cu tãrie drumul ordinei, al disciplinei și al judecãții sãnãtoase!
Ferește-te totdeauna de gloatã când este împinsã de curiozitate, de foame, de urã, de rãzbunare sau de nebunie.
Ferește-te totdeauna de gloata dezlãnțuitã condusã de mincinoși, de cãlãi și de demagogi, fiindcã totdeauna va ajunge la fapte de cruzime neînchipuitã și îngrozitoare.

Pentru cã gloata dezlãnțuitã nu mai are creier. Ci numai pântec și pumni.
Nu poartã flori ci numai pari și pietre." Traian Dorz
Neînţelegând unde bate, pentru că este o formulă generalizatoare ce trebuie aplicată unei realităţi sau împrejuriră anume, am spus: mai rămâne să stabilim care-i gloata, apoi continuăm...
La care Adriana răspunde:  
"gloata este un grup de forme de viata ale caror reactii sunt consecinta a doua "senzatii" - frica si / sau placere - cu centrul in cele mai vechi structuri ale creierului. In momentul in care inveti sa folosesti scoarta cerebrala (o structura mai noua) creste si probabilitatea de a iesi din gloata... Problema e ca folosirea acestei structuri cere extrem de multa energie, resurse... ganditul este extrem de obositor...Iar ganditul in grup este o operatiune aproape imposibila..."

Îi răspund aici, nu pe facebook, unde replicile sunt scurte şi se "pierd":
Interesant, Adriana, dar asta merge în literatură; frică simţi şi când traversezi strada, aştepţi salariul diminuat, eşti bătut în anchetă, când câştigă Iliescu sau alţii alegerile ori planează spectrul lui Vadim sau Becali etc. pe deasupra unei Românii intoxicate mediatic etc. etc. După cum, plăcere poţi simţi în infinite împrejurări. Nu poţi stabili concluzii generalizatoare pornind de la două senzaţii (care nu se instalează în tine doar dacă eşti băsist sau uselist, pentru că nu este obligatoriu să fii nici una, nici alta, şi totuţi să ieşi la vot într-o situaţie în care a sta acasă echivalează cu a-ţi nega civismul şi dorinţa de a trăi în democraţie, voinţa de a te implica; exprimându-ţi votul, fie că îl dai lui Băsescu, fie că îl dai lui Antonescu, asta arată că nu eşti "turmă", "gloată" etc., ci că, oricât de imatur politic, eşti capabil de gestica democratică). "Gloată", Seneca ori Traian Dorz, ai dreptul să fii luat în seamă. Gloata este un eufemism. A devenit periculos în ultima vreme să considerăm că tot ce nu seamănă cu noi este gloată, prostime, "popor" (ghilimetat, deoarece termenul e folosit tot mai peiorativ, limba de lemn l-a golit de conţinutul firesc, iar acum adepţii europenismului de fală îl atribuie arsenalului demagogic; ne-am mutat într-o ficţiune ce se derulează după bunul plac al celui care emite: cuvintele nu mai au proprietăţi naturale pentru că nu mai ştim ce este natural. Şi-au pierdut corporalitatea şi au fost transformate în mijloace, în ceea ce Françoise Thom a numit "vehicul al ideologiei").
Din nefericire, am citit atâtea calamităţi în ultima vreme, din partea unor oameni pe care îi plac. Unii, apropiaţi, m-au rănit de-a dreptul. 
A fost nevoie de această împrejurare ca să ne defulăm toate neputinţele. Pentru că oameni care pretind că sunt anticomunişti (ce glumă sinistră, n-au fost înainte de 1989, în timpul regimului comunist, dar sunt azi, în timpul unui regim în care te poţi exprima, totuşi, liber) încearcă să închidă gura altora care, de bine, de rău, nu au fost nici adepţi ai lui Băsescu şi nici ai PSD. Niciodată! 
Ştiu Adriana că ai citit memorialistică de închisoare, că familia ta a avut de suferit, de aceea, ştiu că ştii: putem afla lucruri pe care nu le-am crezut posibile. De-a dreptul neverosimile pentru unii (care credeau că Steinhardt a scris "Jurnalul fericirii" în puşcărie ori nu auziseră de Vasile Paraschiv până când s-au apucat să strângă echipa pentru Raportul de condamnare a comunismului! altă glumă sinistră, la care au râs numai ei) Cum ar fi: un deţinut politic rugându-se în genunchi ore în şir la căpătâiul unui alt deţinut, muribund, şi de altă credinţă; un altul care şi-a tăiat venele încercând să-şi salveze colegul de casimcă, dându-i sângele său; deţinuţi atrofiaţi şi îmbolnăviţi de foamea planificată din puşcării şi care au refuzat să colaboreze cu administraţia şi cu Securitatea în schimbul unei gamele cu arpacaş; femei zdrobite în bătaie şi chiar violate în anchetă care au refuzat să semneze declaraţii mincinoase. Tuturor le-a fost frică.
Frica şi plăcerea sunt senzaţii prezente într-un număr greu de stabilit de stări şi împrejurări. M-aş lămuri dacă ai fi de acord să explicitezi ce ai scris mai sus.

Paul Goma, "REZISTENŢI ŞI REZISTENTE"


Text apărut în vol. Scrisuri, 2, 1990-1998, Curtea Veche, 2012
Fragment din scrisoarea adresată Gabrielei Adameşteanu la 1 aprilie 1990. Nota de subsol a autorului:
Textul de față este, în fapt, o scrisoare-întredeschisă adresată cu mânie şi cu disperare bunei prietene Gabriela Adameşteanu. Poartă data: 1 aprilie (1990) – nu întâmplător, ziua aniversară a destinatarei, însă a fost publicată în revista 22 ceva mai târziu, datorită mersului poştei şi... redacţiei. Nu i-a făcut plăcere aniversatei epistola mea, însă pe atunci era o persoană onestă, de aceea a publicat-o.


Pliantul editurii Suhrkamp, dedicat lui Paul Goma cu ocazia traducerii romanului "Ostinato", 1971.

REZISTENŢI ŞI REZISTENTE

Paris, 1 aprilie 1990
Dragă Gabriela,
(...)


Dragă Gabriela,
Mă uit şi eu, ca boul, la poarta vouă şi văz data scrisorii de faţă: 1 aprilie 1990. Ţie îţi evocă Păcăleala de întâi Aprilie – şi mie:
― de 1 aprilie 1970 (car’va’zică; douăj’ de ani de-atunci, în cap), eu aşa cum mă vezi, eram deja un interzis (ultima oară publicasem un fragment de ceva în martie, acelaşi an ’70).
― de 1 aprilie 1977 (carevasăzică în urmă cu 13 ani), eu eram niţel arestat (la Rahova, între labele generalului-ministru Pleşiţă, prieten bun al lui Caramitru şi al lui Voican);
― cam la două săptămâni după arestarea-mi, Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România mă excludea din rândur’li săli: ca ne-bun (scriitor): ca ne-ştiutor de românească: ca, în general, un element şi-un individ ce eram eu – şi trebuie să recunosc: eram, mamă, mamă...
Aşa că atunci când mă uit peste gard – şi peste umărul interzişilor de la Bucureşti şi văz: opt luni, îmi zic:
 ― Păi, domnule: dacă Paleologu, pentru opt luni de interdicţie, s-a ales cu o ambasadă; Şora, Pleşu, cu câte un minister, atunci Tudoran ar trebui să primească un prim-ministeriat! Iar eu, ca mai îmbătrânit în rele, un tron-regal – nu?
Nu! Tudoran şi cu mine – şuturi în fund şi trimiteri de unde-am venit! Căci aşa este ea, viaţa: unii trudeşte şi se canuneşte, alţii profiteşte şi benchetuieşte, vorba folclorului nou – dar nimeritor. Am citit într-o broşură precum că Tavi Paler şi-a turnat cenuşă în cap, de faţă cu Tudoran, à propos de mine – la care „americanul” a zis că şi el şi-ar, dacă l-ar lăsa Cora; mare lucru, ‘tocritica asta la casa omului. Mi-o fac şi eu – pe viţăvercea: ce-mi trebuia mie să iau gardurile-n coarne, în ’68 – nu şedeam bine pe fesile meli personali?, şi dacă eram băiat bun (ca Ţoiu – ca el ajungeam): autor stimat de cititori şi recomandat călduros, ca exemplu de urmat, altor scriitori, de către tovarăşii noştri cu pixuri pe epoleţi; şi dacă eram de comitet, ajungeam chiar ca Platon Pardău – dacă mă străduiam, chiar ca Săraru! Chiar ca Titus Popovici – adică nu, el fiind Unic.

Dragă Gabriela,
Nici în glumă nu mă întreb cum de iubiţii mei colegi (de breaslă) din conducerea Uniunii Scriitorilor n-au mişcat un deget în 1970, când am fost interzis – din motive de Ivasiuc. Cine să fi mişcat degeţelul: Manolescu?, Szasz Janos, bunul meu prieten? Dar toată lumea ştie că Szasz e pâinea lui Dumnezeu – până la „politică”; atunci se îmbată, fulgerător (eh, alcoholul ca alibi, la scriitorul român, maghiar, german şi mai ales de alte!); şi nu mai ştie. Iar dacă el nu mai ştie, cum să te apere: în neştiinţă?; în neştire?
Nici în glumă nu mă întreb cum de colegii mei n-au ridicat un deget, în aprilie 1977, când am fost exclus – de ce-ar fi făcut-o?; din nou, cine: eternul Hăulică? Doinaş? (atenţie, îi numesc numai pe cei buni). Păi, soro, scriitorul român, ăla autenticu’, el face cultură, nu natură (pardon: politică)! Iar când scriitorul la Români face cultură, măi, frate, să nu fie tulburat de nimeni, cu nimicuri, cu fleacuri ne-estetice (ca eticele, de-o pildă)! Iar acum, în 1990, să nu care cumva să-i atragi atenţia scriitorului la Români că el a făcut cultură-în-patru labe, că se supără foc şi te azvârle afar’ din ţărişoara numai a lui, Rrrromânìca.
Eu unul n-am fost nici opozant, nici disident şi nici n-am făcut cultură patrupedă (mă întreb ce se întâmpla dacă eram noi miriapozi – dar tot tricolornici)...
Eu unul m-am străduit să am un comportament normal – nu cred că am reuşit, dar Dumnezeu mi-e martor: mi-am dat silinţa; cât am fost în România, am vorbit liber, tare; am scris liber şi dacă nu m-au publicat Românii mei, am trimis străinilor – şi am anunţat; mă simţeam om liber, primeam jurnalişti străini, dădeam interviuri în care îl criticam (din 1971) pe Ceauşescu – evident, în presa occidentală; atunci când aveam mâncărici epistolar, mă adresam public, fie altor scriitori: Ţepeneag, Böll, Emmanuel, fie direct lui Ceauşescu („La Palatul Regal”) – în nici un caz nenorocitului „Stimat(e) Preşedinte al Uniunii Scriitorilor”, cum au făcut ditamai Paleologu, Şora, Doinaş, Paler (de Hăulică nu mă mir); şi nu unui prăpădit de şef de secţie cu „Stimate tovarăşe Croitoru” – chiar aşa... Dar cine-i Croitoru, oameni buni (şi stimate tovarăş’ Pleşu)?
Eu unul n-am fost disident, nici revoluţionar; eu, unul, nu m-am războit, postum, cu Ceauşescu, acuzîndu-l de toate relele; chiar şi de laşitate; recunosc, cu modestie: nu-i scriu numele cu literă mică; mi-a fost adversar cât a fost în viaţă şi la putere – şi atotputernic (iar eu un nimic şi, în plus, un „caz”, un ins cu totul singur), dar, orice-ar zice băieţii de azi: eu m-am înfruntat cu Ceauşescu, pe mine nu m-a bătut la palmă un oarecare tovarăş Croitoru – ca pe tovarăşul Pleşu Andrei. Apoi eu nu m-am temut de Securitate; a dat ea, i-am dat şi eu peste bot. 
Dragă Gabriela,
Mă mai uit la data scrisorii mele: 1 aprilie 1990, şi-mi zic: Dacă nici azi n-a venit poşta din România atunci poa’ să nu mai vină. S-au făcut 100 (una sută) de zile de la 22 decembrie; eu nu sunt Penelopa ulişilor din conducerea – oricât de provizorie a Uniunii Scriitorilor, ca să mai aştept venirea... unei scrisori dinspre Uniune către mine, personal, prin care să fiu încunoştinţat, personal, că am fost, personal, re-primit – eu, cu numele meu propriu, cel cu care semnez cărţile (totuşi!).
Acum, după una sută zile (cam mult, zice un răuvoitor!), înţeleg:
Trebuie să fie multă măgărie (repet: măgărie), acolo, la voi, la Uniune, dacă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au trebuit să aştepte „lotul II”, ca să fie făcuţi membri de onoare. Hai să zicem că Dinescu, preşedintele, e un aiurit, o hahaleră, apoi Gloria (de altfel, meritată) i-a ars o directă de dreapta în plină strungăreaţă – dar înţeleptul Doinaş? Dar subtilul Simion? Dar rafinatul Manolescu? Sunt aceştia duşmani ai Monicăi şi ai lui Virgil?, au, din contră – era să zic adevărul... Şi-atunci, de ce, în primul moment (de Crăciun), au fost cooptaţi ca membri de onoare doar Ionesco şi Cioran, însă nu Monica Lovinescu şi nu Virgil Ierunca? Iar într-un târziu (fiind ei, cei numiţi, ocupaţi cu rivuluţia, cea care trebuia luată din mers ca tramvaiul la curbă), când au fost, totuşi, cooptaţi, de ce au fost băgaţi la grămadă – într-o companie cu totul onorabilă, însă cei care au aranjat acest „lot”, să se oprească niţel din rivuluţia pe care o fac ei, după, să se întrebe – şi să-şi răspundă: dacă nu ar fi existat Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cât/ câţi din(tre) scriitorii din ei, din fiecare, ar fi supravieţuit albanizării?; dacă nu ar fi existat Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – vreme de patruzeci de ani, la cheremul, la dispoziţia scriitorului-român-în-trecere-prin-Paris (în deplină conspirativitate – care m-a făcut să spun veninos: „Fiecare cu ce merită: Polonezii cu Solidaritatea, Românii – la Paris – cu Clandestinitatea!”), ţinînd seama de dorinţele, ofurile, chiar schimbările-de-tactică (n-am spus: schimbările de opinie...) ale bravilor, dârjilor scriitori Români din România – cum ar fi arătat literatura română azi? Nici Doinaş, nici Simion, nici (mai ales) Manolescu nu au făcut... politică; ei au făcut, nu-i aşa, cultură – dar au făcut ce au făcut, cu încurajarea, ca să nu spun ajutorul, Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca. Şi care este, nu răsplata, ei nu aşteaptă răsplată pentru ce au făcut, ci recunoaşterea unui adevăr? Întâi „uitarea”; apoi bagatelizarea activităţii lor pe altarul, nu doar al literaturii române, ci şi pe cel al mofturilor, nazurilor, capriciilor (şi chiar al „slăbiciunilor”) literaţilor din România.
Aşa că le zic acestora, care-or mai fi:
Să vă fie ruşine obrazului!

(...)

Te îmbrăţişează
Paul

P.S. Această scrisoare nu este una intimă; nici una deschisă. Ci una între – să-i zicem: întredeschisă. Dacă ai posibilitatea (şi voia de la Securitate...), public-o.