vineri, 29 ianuarie 2016

vis captiv

oameni cu saci

lumea se bobinează tot mai mult în ficțiune, într-un confort de steril cu sclipiciuri, ca într-un fir de mătase, răsucind gogoși de aur în care visul fericirii să rămână intact...
ați privit vreodată în ochii celor care adună ambalaje din plastic? chiar și atunci când le strivesc, pentru a încăpea cât mai multe în sacii slinoși de rafie? sunt umili, se tem ca existența lor să nu deranjeze, au feţele triste... ei ştiu că nu vor avea niciodată mai mult de atât, sunt resemnaţi. şi, orice ar crede cei cu mentalitate de corporatişti prosperi, dar cu apucături de comunişti îmburgheziţi, oamenii aceştia au dreptul să fie trataţi cu respect. când omul îşi pierde respectul de sine ajunge o vietate care se târăşte pe pământ cu spaimă, să nu fie observată de alţii şi strivită intenţionat sub talpa Dolce&Gabbana.
în spatele blocurilor, în şopronul care adăposteşte ghenele de gunoi, am găsit deseori astfel de oameni, unii sunt copii. unora dintre noi vederea lor le provoacă scârbă, altora le extrage din gâtlejul creierului înjurături groase... mie îmi vine să plâng de mila lor. de când am dat prima oară peste ei, nu mai amestec ambalajele din plastic în sac, le pun deoparte, la vedere, ca să nu mai scormonească şi prin resturile mele...
pe un alt palier al existenţei noastre globalizate, şi din alt unghi, viaţa unui cercetător în istoria comunismului este asemănătoare cu a sărmanilor care strâng ambalaje. cercetătorul strânge și el (cărţi la preţ redus, în format PDF de pe la cunoscuţi, documente de arhivă plătite cu chin şi jale, şi cu datorii la bancă etc. etc.), mai şi scrie câte un studiu, un articol, o recenzie, chiar o carte. o carte de specialitate se scrie cam în 3-4-5 sau mai mulţi ani (şi autorul nu este niciodată pe deplin mulţumit. pentru că aşa e-n domeniul ştiinţific, nu e ca-n „afaceri”, cercetătorul trăiește într-o confruntare continuă nu doar cu sursele, cu „izvoarele istorice”, ci și cu sine). el scrie, dar nu citește aproape nimeni. cele mai citite/ distribuite/ „recenzate” cărți sunt alea scrise de hoții din scumpa noastră țărișoară, la pușcărie. sau cele despre cum să-ți îmbraci visul (frustrările, defectele, calitățile, obsesiile) în coconul viermelui de mătase.
oameni cu saci în spinare, oameni cu cărți („care au citit munți de cărți”, spunea un fost deținut politic) e totuna în România. totuna pentru cinicii care au înhățat frâiele existenței noastre.