vineri, 29 ianuarie 2016

vis captiv

oameni cu saci

lumea se bobinează tot mai mult în ficțiune, într-un confort de steril cu sclipiciuri, ca într-un fir de mătase, răsucind gogoși de aur în care visul fericirii să rămână intact...
ați privit vreodată în ochii celor care adună ambalaje din plastic? chiar și atunci când le strivesc, pentru a încăpea cât mai multe în sacii slinoși de rafie? sunt umili, se tem ca existența lor să nu deranjeze, au feţele triste... ei ştiu că nu vor avea niciodată mai mult de atât, sunt resemnaţi. şi, orice ar crede cei cu mentalitate de corporatişti prosperi, dar cu apucături de comunişti îmburgheziţi, oamenii aceştia au dreptul să fie trataţi cu respect. când omul îşi pierde respectul de sine ajunge o vietate care se târăşte pe pământ cu spaimă, să nu fie observată de alţii şi strivită intenţionat sub talpa Dolce&Gabbana.
în spatele blocurilor, în şopronul care adăposteşte ghenele de gunoi, am găsit deseori astfel de oameni, unii sunt copii. unora dintre noi vederea lor le provoacă scârbă, altora le extrage din gâtlejul creierului înjurături groase... mie îmi vine să plâng de mila lor. de când am dat prima oară peste ei, nu mai amestec ambalajele din plastic în sac, le pun deoparte, la vedere, ca să nu mai scormonească şi prin resturile mele...
pe un alt palier al existenţei noastre globalizate, şi din alt unghi, viaţa unui cercetător în istoria comunismului este asemănătoare cu a sărmanilor care strâng ambalaje. cercetătorul strânge și el (cărţi la preţ redus, în format PDF de pe la cunoscuţi, documente de arhivă plătite cu chin şi jale, şi cu datorii la bancă etc. etc.), mai şi scrie câte un studiu, un articol, o recenzie, chiar o carte. o carte de specialitate se scrie cam în 3-4-5 sau mai mulţi ani (şi autorul nu este niciodată pe deplin mulţumit. pentru că aşa e-n domeniul ştiinţific, nu e ca-n „afaceri”, cercetătorul trăiește într-o confruntare continuă nu doar cu sursele, cu „izvoarele istorice”, ci și cu sine). el scrie, dar nu citește aproape nimeni. cele mai citite/ distribuite/ „recenzate” cărți sunt alea scrise de hoții din scumpa noastră țărișoară, la pușcărie. sau cele despre cum să-ți îmbraci visul (frustrările, defectele, calitățile, obsesiile) în coconul viermelui de mătase.
oameni cu saci în spinare, oameni cu cărți („care au citit munți de cărți”, spunea un fost deținut politic) e totuna în România. totuna pentru cinicii care au înhățat frâiele existenței noastre.


duminică, 10 ianuarie 2016

nu, nu l-am uitat pe Goma!

Prefața volumului Paul Goma 80. Memorie și istorie a cotidianului, Ratio et Revelatio, 2015.


În loc de introducere
Recurențele reeducării

„...după două-trei decenii, aveau să devină toţi o ţară întreagă de piteştizaţi. Adică oameni care să mărşăluiască – 23 de milioane – în acelaşi pas mental, fără ca gardianul să le bată ritmul. Oamenii deveniseră atît de obosiţi şi atît de descurajaţi – pentru că americanii nu mai veneau, ruşii păreau din ce în ce mai departe – încît, deşi vedeau că, de fapt, al nostru, ca bradul, naşul, nea Nicu, românaşul nostru, ne beleşte şi ne distruge, şi ne strică tot, au înţeles că nu mai e nimic de făcut şi s-au resemnat, s-au retras biologic şi au început un fel de hibernare. Eu aş folosi chiar un termen insultant: românizare. Adică românul s-a retras nu în codru, asta e o chestie poetică, ci s-a retras în peşteră şi stă acolo. Şi stă acolo nu ca să hiberneze, ci ca să aştepte să treacă apa peste el”.
(Paul Goma)


În istorie este ca în medicină. Dacă nu tratăm cauzele, ci mereu simptomele, o să ne scăldăm veșnic în apa călîie și tulbure a abuzurilor, a compromisurilor, a lipsei de discernămînt. Dacă medicina alternativă a devenit tot mai căutată în ultimii ani, pentru îngrijirea&educarea trupului și a minții, istoria alternativă, ca practică pedagogică, a fost respinsă violent după 1989, culminînd cu „scandalul manualelor școlare” de la începutul anilor 2000. Tot felul de voci și produse ale mentalității proto-comunisto-securiste, de la Sergiu Nicolaescu și Ecaterina Andronescu pînă la Marius Tucă, au resuscitat la cote de azil psihiatric prejudecățile, sfertodoctismul și idiosincraziile românilor de toată teapa. De la profesori și ziariști, pînă la taximetriști și pleava politicii românești, fiecare a avut de comentat, de corectat, de condamnat, cu o siguranță de sine demnă de o curte de casație. O jumătate de veac de reeducare comunistă și-a arătat roadele în cîteva luni de asediu mediatic. Ideologia unică, Partidul unic, manualul unic au fost mijloacele de uniformizare pentru obținerea omului-nou, care n-a încetat să existe în postdecembrism, așa încît să se trezească pe 1 ianuarie 1990 om liber. Libertatea ține de educație, în toate accepțiunile ei extinse, ține de construirea unei mentalități a drepturilor și libertăților, în timp, cu mecanisme specifice. Un om reeducat nu se dez-reeducă la comandă, doar pentru că s-a anunțat la postul public de televiziune că dictatorul a fugit.
Pentru repunerea în funcțiune a unei normalități de avarie ar fi fost nevoie de lustrație și de condamnarea comunismului după modelul Nürnberg. Singura voce consecventă, care nu s-a dezmințit (nu s-a speriat, nu s-a desolidarizat, în primul rînd de sine) în funcție de schimbarea guvernelor și a președinților, a fost a lui Paul Goma. Este motivul pentru care nu a fost nici repus în drepturi, nici onorat de vreo instituție publică sau culturală a statului de drept român.
În decembrie 1989, intelectualii „rezistenței prin cultură” au sărit pîrleazul din Turnul Metafizic în Turnul Puterii. Au confundat prezența responsabilă în Cetate cu pragmatismul politic. Este o constatare obiectivă în toată subiectivitatea ei. Și dacă nu faci parte, mai mult: dacă te ții departe, de/ din diversele comitete, grupuri, comisii nu vei fi bine situat niciodată, „audiența” crescînd în raport direct cu notorietatea. În România, dacă nu ești notoriu, nu ești elită. De aici și lipsa de implicare adecvată a intelectualității în viața reală. Excepțiile sunt demne de tot respectul.

De multe decenii, Paul Goma este excepția care face diferența. În ciuda tuturor încercărilor instituționalizate, de grup ori individuale de a-l desfigura ca om și ca scriitor, Paul Goma a fost și rămîne reperul nostru, indiferent cîte statui efemere se înghesuiesc pentru a ocupa spațiul notorietății de o clipă.