joi, 24 decembrie 2015

Goma. Îndreptarul meu

(text apărut în revista „Confesiuni”, decembrie 2015)
PAUL GOMA 80

 

 

Mișcarea pentru drepturile omului 77 – turnesolul nemulțumirilor sociale

 

Anul Goma 80, care nu este un an declarat oficial, ci doar unul în care noua serie de autor de la Ratio et Revelatio, începută în 2014, a intrat în forţă în conştiinţa editorială, un an în care Editura R&R din Oradea, IICCMER, Academia de Științe a Moldovei (nu a României!), Biblioteca Județeană „George Coșbuc” din Bistrița (Năsăud) şi câţiva oameni care încă mai rezistă în a-l citi, publica, susține pe scriitorul refugiat politic la Paris au încercat să onoreze și să fixeze mai bine prezenţa scriitorului Paul Goma în lumea românească de pe ambele maluri, fie literară sau „doar” normală. Am tot așteptat în 2015 ca românitatea constituită din zeci de milioane, acasă și aiurea, de-a dreapta și de-a stânga Prutului, în cele două țări care au ca limbă oficială limba maternă a lui Goma, limba în care îi place să fie citit, să fie impresionată de evenimente și demersuri oficiale, pentru ca măcar în al 26-lea ceas al devenirii noastre postcomuniste să putem spune că, în sfârșit, instituțiile statului de drept, oamenii care le dau substanța și direcția, demonstrează că arată respect față de simbolurile naționale. Pentru că, simbol al demnității naționale trebuie să fie recunoscut Goma. Însă, cum să ai așteptări de la autorități, când şi aceia care doar bifează o „activitate” nepopularizată în agenda lor editorială sau culturală nu îndrăznesc să vorbească despre Goma. Nu intenționez la final de an Goma 80 un text polemic, așadar, nu dau nume.

Îmi spun (ce ne-am face fără retorică, pe unde am scoate cămaşa!?) că a devenit obositor, redundant, inutil să ne plângem (unii dintre noi) că Goma nu e citit/ cumpărat, atât timp cât nu facem nimic pentru a-i promova cărțile, ba, parcă, dimpotrivă. Cine a vrut să dea „tunuri” editoriale trebuia să o facă la începutul anilor 1990, acum n-ar fi avut decât să câștige un ban muncit din tiraje constante. Dar nu a fost să fie. Publicat în ultimii doi ani de editori conștienți că este nevoie de cărțile lui, în ciuda realității că nu aduc și bani, Paul Goma îşi trăieşte la 80 de ani re-debutul în lumea românească, după o viaţă de scris şi consecvenţă etică. Este un caz atipic de celebritate, depăşind mult graniţele complexatei literaturi române, care își dă silința să îl rejecteze tocmai în virtutea centrilor nervoşi (sau nevralgici?) pe care fanii rezistenţei-prin-cultură şi apologeţii estetismului îi ocolesc cu proiect, în vreme ce Goma îi acţionează prin simpla sa existenţă (operă), fie şi de la distanţă, fie şi peste 100 de ani. Tinerii exegeţi vin, tot mai dezbăraţi de timiditate, din urmă.

Nu Goma este responsabil că nu-i sunt căutate cărțile, așa cum sunt căutate ale altora (popularizați pe toți pereții, pe toate... monitoarele), ci noi, noi cei care îl edităm, care îl minimalizăm, marginalizăm, ascundem sub tejghea. Mă introduc în plural, pentru că nu sunt niciodată mulțumită de ceea ce reușesc să fac pentru ca Goma să fie prezent cum (i) se cuvine în conștiința literară și istorică de la noi. Și dacă sunt nemulțumită de mine, sunt și de voi. Și dacă într-o zi aș simți că nemulțumirea mea față de voi s-a mai domolit, ar însemna că este momentul să mă autoflagelez mai puțin.

Pentru cârcotași&vânătorii de Goma: Nu, Goma nu este orice fel de scriitor! Așa cum nu a fost orice fel de român, înainte de 1989! Nu este ca mine, nu este ca voi. Când vă scoteați cărțile (auto)cenzurate habar n-aveați ce și cum scrie Goma, pentru că ale lui erau publicate numai în traduceri, pentru că el – repet, spre deosebire de noi – a refuzat și cenzura, și autocenzura, și paraliteratura! Goma a preferat să fie liber.

Nu încetez să mă surprind uimită în fața celor care au tupeul astăzi să repete – la adăpostul alibiurilor Securității: Goma nu are talent, față de cei care admit cu superioritate, sub pulpana unor foști critici literari: Goma e un memorialist fără talent literar. Când, e clar că aceștia nici măcar nu i-au citit cărțile. Până în 1989, pentru că nu le-au avut în românește (volumul de debut, apărut în 1968, a fost în vreo doi ani mătrășit de pe piață, din biblioteci, și, oricum, ce să faci cu un volumaș de proze scurte, despre care au scris, totuși, de bine, Lucian Raicu și Valeriu Cristea... Omul poate că promitea, dar, viața e tristă (nu-i așa?), de-acum publica pe alte meleaguri, nu ajungea la publicul-țintă, cititor de limba română, feed-back-ul era asigurat de vocile Securității: prin informatori/ colportori, prin Uniunea Scriitorilor, prin „Săptămîna” etc.); după 1990, părea că situația lui Goma intră în normalitate, câtă se prefigura ea a fi. A fost, într-adevăr, o părere. Nu voi relua detaliile poveștilor editoriale. Cert este că scriitorul a fost editat pe apucate, în tiraje mici (unele confidențiale, altele topite), cărțile sale nu au fost cu adevărat distribuite. Merita chiar un regim de personalitate care a marcat istoria celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea. De o atare lipsă de respect din partea congenerilor, cobreslașilor și establishmentului politic și cultural de la București și Chișinău nu este responsabilă excesiv-menționata lipsă de talent, ci postura de conștiință morală, cultivată de tot mai puțini dintre noi. Un scriitor netalentat „moare” de la sine, oricâți zei ai momentului l-ar discrimina pozitiv, un scriitor adevărat rămâne, așa cum rămâne Goma, prin acea calitate ce îi scoate din minți pe hăitașii care i-au luat urma: opera lui s-a născut din aceeași rădăcină cu istoria, în care scriitorul este parte.

Numele lui Goma era viu în timpanele tuturor celor care ascultau postul de radio Europa Liberă în 1977 și în anii următori, și el a rămas acolo, de unde, în 1990, ar fi putut fi pronunțat public, ridicat pe scut, drept modelul nostru, îndrumătorul nostru moral. Pentru noi, nu pentru sine. Paul Goma nu vrea preamăriri, ci normalitate, sunt sigură că se va supăra citind rândurile mele. Pericolul Goma a fost identificat de către noii beneficiari ai democrației de tranziție, școliți, crescuți mai ales în ultimul deceniu comunist să devină lideri ai construcției politice și culturale a României liberate de teroare. Unii antrenați de Servicii, alții de indivizi frustrați, care au făcut ciocul mic și joc de gleznă cu Partidul&Securitatea pentru a-și hrăni în vremea ciumei (roșii) visele de strategi. De aceea, prima ediție a Culorii curcubeului a trebuit să fie retrasă, topită (deși ar fi trebuit să se vândă în tiraje de sute de mii de exemplare la începutul anilor 1990, pentru că lumea știa cine este Goma, acel nebun care nu doar le vorbise românilor despre libertate, ci și suferise pentru libertatea lor!). Recitită astăzi, cartea-document Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor) este... cutremurătoare. Te zguduie, te revoltă. Doar dacă ești un om simplu, indiferent de vârstă (așa cum au fost majoritatea semnatarilor Scrisorii Goma în 1977!) sau foarte tânăr și nefiloxerat de școlile vedetelor care-și împart profitul de imagine și câștigurile financiare. Cărțile lui Goma nu sunt pur și simplu actuale (ce loc comun, nu-i așa?!), ci te lovesc în moalele capului.

Noua putere adusă pe valul civic (de o mie de ori sic!) și politic avea nevoie de un răgaz ca să preia pârghiile, să-și monteze mecanismele. Una ar fi fost să citești în 1990 un text precum Cenzură, autocenzură și para-literatură (scris în România comunistă, în 1972, și publicat în același an în Germania democratică, în „Die Welt”, în plină funcționare cu toate motoarele a Tezelor din iulie 1971!) și alta producții jurnalistice ad-hoc, scrise la „temperatura” intereselor și/sau confuziilor&manipulărilor din decembrie 1989, și ulterioare, prin care autorii lor își legitimau noile funcții publice și culturale. Teama noilor Puternici a fost ca nu cumva opinia publică să devină una reactivă, de revigorare a conștiinței demnității, citind cărțile lui Goma! Drept urmare, scriitorul a fost mușamalizat, împins spre periferii, în anii 2000 diabolizat prin antisemitizare – ultima și cea mai performantă armă de distrugere a unei voci libere în epoca retorismului drepturilor și libertăților. Lovitura de grație. Când nu ai argumente, tragi o bâtă în creștet, egal cu a pune o etichetă având efectele unei condamnări la moarte civilă.

Radicalizate de prezența lui Goma, frustrările din ultimele două decenii ale epocii Ceaușescu ar fi schimbat fața politică și moral-civică a României, s-ar fi transformat în curent majoritar de opinie. România ar fi avut, în sfârșit, societate civilă, nu figuranții de azi care se perindă prin bărcile Puterii. Ceea ce nu s-a întâmplat, formatorii de opinie, directorii de conștiință erau deja înscăunați. Și au putut pretinde după o vreme, tot acumulând putere, că neamul lor a fost lipsit de șanse, de noroc, pentru că nu am avut și noi parte de un Havel, pentru că nu am avut și noi o „disidență”, așa, ca-n Rusia, sau măcar ca-n Cehoslovacia și Polonia... motiv pentru care nu am avut nici Haveli, nici societate civilă, nici niște amărâte de samizdate (pentru că nu a fost nevoie, la noi s-a publicat tot ce a fost de valoare), nici nimic, am rezistat și noi cum am putut: prin cenzură, prin autocenzură, prin paraliteratură, prin conformism de toate nuanțele, prin plecăciune, prin minciună, prin pupincurism, prin nepotism, prin delațiune, prin trafic de influență – adică, prin coruperea și a ultimelor rămășițe de comportament, de atitudine, de mentalitate normale. Nu putem fi toți eroi, ca Goma, au mai zis ei și ele. Și multe au mai zis și au mai scris, și au semnat, cu mâna dreaptă, adunând scamele de pe un președinte, de pe al doilea, de pe al treilea, și au închis legea lustrației într-o butelcă de whisky și i-au dat drumul într-un canal; în vreme ce cu stânga condamnau comunismul din vârful peniței și îl împingeau pe Goma la colț, și îl puneau pe coji de nuci, și spuneau Adio, domnule Goma!

 

 

joi, 17 decembrie 2015

despre cum trecem oamenii la index în democrație

Nu aș vrea să se încheie anul 2015 fără să spun câteva cuvinte despre o carte și un autor care, nu se știe exact din ce raționamente și interese, au fost puși (carte&autor) la index.

„sindromul tragic al neseriozității colective”

Radu Portocală, Un președinte împotriva României (Blogograme), Editura Cartier, Chișinău, 2015, 150 p.

...Cartea care a provocat la ultimul Gaudeamus fierea unui personaj masculin, aflat în standul editurii. Nu știu cine este, știu doar că editura nu s-a delimitat până acum de el, dimpotrivă, a continuat să jignească fiecare cumpărător care a întrebat de carte. Cu mine a avut un „dialog” mai amplu. Mă duc la stand, mă uit pe mese, pe pereți, nu văd nicăieri vreo copertă cu numele lui Radu Portocală. Firesc, întreb: Fiți amabil, cartea lui RP? Îmi răspunde întâi printr-o privire directă și oarecum uimită, se uită spre altcineva, care se uită înspre sub-o masă. Asta era vineri (20 noiembrie 2015), cu o zi înainte se petrecuse ceva asemănător cu Dna Ana Țuțuianu. Dimineața mă rugase o prietenă de la Paris să caut cartea pentru că se aude (deja!) că nu e la vedere și este sabotată de editură. Exact așa era! Domnul X îmi întinde în scârbă un exemplar, întreb cât costă și mai întreb: De ce nu o expuneți? Puteam să trec fără să o cumpăr, după ce am căutat-o din priviri? Moment în care (de-abia aștepta!) începe să ridice tonul: Dar ce doamnă, eu vă spun Dvs. ce să faceți, fac ce vreau, afișez ce vreau. Îi spun că nu are nicio cădere să îmi spună ce să fac, de vreme ce el vinde cărți, nu eu, deci datoria lui de editor (sau de ce este) îi impune să se poarte frumos cu clienții. Urmează un torent de invective: Dar, ce, ăsta e scriitor! Ăsta e evenimentul zilei, e ziarist, cum își permite el să își bată joc de tot ce are mai de preț cultura română, de Pleșu, de Patapievici... Numele astea două le-a pronunțat. Eu nu afișez cozi de topor. „Si dă-i si luptă”... Stupefiată, îi răspund (e un fel de a spune, el controla tot, iar colegii de stand tăceau mâlc, parcă se înălța în timp ce vitupera): Domnule, dar nu pricep de ce l-ați publicat (repet, credeam că e editor), dacă e răul pe pământ! Răspuns de o sută de puncte: Păi, dacă și-a plătit cartea... Nici acum nu știu situația exactă. Dar i-am spus: I-ați luat banii și acum îl îngropați!? Cum vă permiteți să vorbiți astfel despre Radu Portocală, un om integru, un om cult, rasat. Eram oripilată de ceea ce mi se întâmpla. I-am întins 25 de lei (nu vreau să trec peste acest detaliu: cartea – de format mic şi cu pagini puţine – are un preţ oripilant de piperat!), mi-a dat rest 2 lei. L-am întrebat: Dar cartea nu este 22 de lei? Se uita la mine tâmp. Atunci, dați-mi restul corect: 3 lei! M-am adresat de foarte departe (așa simțeam) Dlui Galaicu-Păun (care chiar nu mă cunoștea? să admitem că nu, poate că nu am o figură demnă de reținut, mai ales în contextul „baricadei Goma”, pe care credeam că este și Dsa, măcar cu un deget):
– Domnule Galaicu-Păun, îmi permiteți să mă prezint... și m-am prezentat. A fost un soi de gest de frondă de-a-ndoaselea, în stilul meu: să nu se creadă că sunt fraieră, chiar dacă așa mă cred unii.  Pe Galaicu-Păun nu te poți supăra, are o figură de Isus. Dar revolta rămâne. Că nu a găsit de cuviință să spună nimic, în calitate de lector al cărții.
I-am mai spus personajului, repet – crezând că este membru al echipei Cartier (nu mai știu cine a spus că de fapt era distribuitorul, că este băsist!!???, și? asta presupune că el impune politica Editurii???): Domnule, aici, în dreapta Prutului, unora dintre noi încă ne mai pasă de libertatea de expresie.
Până la finalul târgului de carte, mai mulți cunoscuți mi-au spus că au întâmpinat același tip de piedică, unora li s-a oferit un răspuns în doi peri: că s-a epuizat, deși, în funcție de cine era la vânzare în clipa respectivă, cartea tot apărea de sub tejghea. Cât am stat „de vorbă” cu respectivul s-au vândut 4 exemplare, în afară de al meu. Oamenii veneau, întrebau, cartea era scoasă de sub obroc, plătită. Încât i-am comunicat indigestului ins: Dacă v-ați cunoaște interesul comercial, ați pune cartea pe masă. De când stau eu aici s-au vândut 5 exemplare din cartea lui Portocală și nici măcar un exemplar din alt titlu!
Să vedem: De ce este boicotat Radu Portocală? Simplu: pentru că oricâte texte de atitudine ai scrie și le-ai publica prin diverse locuri, efectul este aproape zero. Când le strângi între două coperte ele devin armă, împreună spun o poveste articulată, despre ceva sau cineva. Despre un individ, un grup de interese, despre o epocă. Strânse laolaltă pot fi citite și citate, dând seama nu doar de relevanța tematic-ideologică, dar și de rectitudinea autorului. Prin această carte, Radu Portocală devine persona non grata pentru comunitatea de interese și presiune care joacă, veghează și vânează la polul corectitudinii politice din România și nu numai. 
Vrei să îi găsești nod în papură, să exclami: Stai domne, că nu e el buricul pământului, că nu e chiar așa!? N-ai decât. Constituția e mama noastră a tuturor, de ce să fie pentru unii bună, pentru alții vitregă. Securismo-comunismul de tranziție a împărțit românii în trei categorii „politice” mai vizibile: 1. pesediști; 2. băsiști; 3. (ăia puțini) nici-pesediști, nici-băsiști. Cea de a treia categorie este respinsă cu vehemență de primele două, pentru care nu există decât alb sau negru, mă rog: roșu ori portocaliu. Manihesimul carpato-danubiano-marxist-leninist urlă prin toți plămânii în campaniile electorale: Votați răul cel mai mic! Or, vine unul ca Radu P. și spune (dându-și foc la valiză): Fraților, răul e rău și trebuie rupt! Și eu am spus asta și m-am umplut de bube, am devenit ciumată. Veți spune, stai domle, că mai sunt și liberalii, de exemplu. Sunt, la număr. Cele trei categorii, pe care le-am denumit simplificând, reprezintă tipuri de apucături (elegant spus: mentalități sau curente ideologice).
Ce deranjează cu adevărat din ce scrie RP în această carte? Nu sunt noutăți absolute, au mai scris și alții, inclusiv eu (motiv pentru care mă și regăsesc solidară cu Dsa), dar, insist, spusele sale concentrate într-o carte dobândesc greutate și vizibilitate.
Să vedem câteva exemple despre „Paradoxul Băsescu”:
„Îndoielnica lustrație”: „Lucrurile au mers atît de departe încât, când au fost făcute primele dezvăluiri, când au fost puse sub ochii publicului primele biografii scandaloase, reacția a fost pe măsura confuziei în care ne bălăceam: o clipă de indignare, apoi înțelegerea, iertarea și uitarea. În cele din urmă, o nouă respectabilitate a fost acordată celor cărora ar fi trebuit măcar să le fie întors spatele. România e mărinimoasă cu gunoaiele ei. După 20 de ani de imoralitate ridicată la rangul de sistem socio-politic, pare-se că va fi votată o lege edulcorată a lustrației. Firește, vestea stârnește entuziasmul, când, de fapt, n-ar trebui să provoace decât o întrebare: la ce bun după atâta vreme? Răul e făcut. Răul a cuprins societatea, care, chiar dacă mai discerne, nu mai reacționează. Orice revelație o lasă indiferentă pentru că s-a obișnuit cu lipsa de consecințe a revelațiilor. Lustrația – dacă va avea loc! – se va petrece în indiferența generală.”
Dar ea nu a avut loc, nu-i așa? Nici măcar cât să ne fie suflat un văl de praf în ochi!
„Dacă nu el, cine?...”:
„Această nenorocită întrebare, formulată cu o voce în care tremură lacrimile resemnării angoasate, s-a instalat de 15 ani în centrul așa-ziselor dezbateri politice românești. Și face ravagii. (...) ea subînțelege situația cea mai nedemocratică în care se poate găsi o țară: aceea de a nu avea niciodată alternative. (...) Dacă în lumea noastră politică varietatea specimenelor ar fi fost mai mare, dl Băsescu n-ar fi devenit niciodată președinte, iar adepții săi n-ar mai putea să șantajeze o țară întreagă cu încercarea de a-i demonstra unicitatea binefăcătoare. Asurzit de vocile care, împrejurul lui, scandează obsesional acest neadevăr, dl Băsescu a sfârșit prin a se lua drept Mesia. Confuzie jenantă, firește, dacă-i cercetăm bilanțul. Dar din care, la vremea cuvenită, se va ieși abil cu ajutorul altui slogan tocit: «A încercat, ar fi putut să reușească, dar nu l-au lăsat».”
Păi, nu? Păi, cam da! Și oare de cine amintește ipostaza de salvator al neamului? Nu de Ion Iliescu, apărându-ne de pericolul (inexistent) al extremei drepte (prin răposatul Vadim)?
„Periculoasa tăcere a arhivelor”:
„Adevărații conducători ai României sunt deținătorii memoriei. Aceia care, după 1990, au fărâmițat Securitatea în 9 servicii secrete (lamentabilul nostru record!), și-au împărțit arhivele și le-au pus sub obroc. Paznicii dosarelor. Cerberii trecutului.”
Or fi aceiași care în februarie 1989 îl supravegheau operativ pe autorul cărții de față, postați în fața blocului în care locuia, la... Paris!?
„Tot ei, în funcție de faptele pe care vor să le ascundă, stabilesc și limitele siguranței naționale, adică limitele neștiinței noastre”.
„Întâiul ignorant al țării”:
„La începutul lui 2005, aflându-se în vizită la Washington, dl Băsescu a lăcrimat în timp ce străbătea sălile Memorialului Victimelor Holocaustului. Era cam în perioada când nici nu se gândea să condamne comunismul (între altele, tocmai declarase că el personal o dusese bine pe vremea lui Ceaușescu!), și cerea fie cu inconștiență, fie cu neobrăzare să-i fie făcută proba nocivității acestui sistem suportabil pentru tagma din care el însuși provenea. Tot atunci, declarațiile pe care le-a făcut cu diverse ocazii îl arătau mai degrabă hotărât să condamne ceea ce fusese deja condamnat, adică dictatura antonesciană. (...) În realitate, cred că se poate spune că dlui Băsescu puțin îi pasă de toți cei pe care diverșii călăi ai secolului trecut – comuniști sau naziști – i-au torturat sau omorât. El a lăcrimat la Memorialul de la Washington tot așa cum a lăcrimat când s-a retras Stolojan din cursa electorală”.
„Referendum pentru ùmbrele președintelui”:
„Există anumite disocieri care nu pot fi făcute decât cu prețul unei contorsiuni morale numite în mod curent necinste. Dl Băsescu nu este o apariție spontană, singuratecă și fără genealogie în peisajul politic românesc. El are un trecut contestabil, s-a afirmat public în împrejurări contestabile și e înconjurat de prieteni contestabili. Își asumă oare cei care-l sprijină «necondiționat» întregul său parcurs și toate relațiile sale cunoscute și necunoscute? Toți se feresc s-o afirme. (...) Dar toți, în declarațiile lor înflăcărate, lasă să se întrevadă un raționament fals: Traian Băsescu în versiunea 2007 nu are nicio legătură cu Traian Băsescu din perioada pre-89, nici cu cel din anii 1990-2000. Orbită de mirajul portocaliu, prezumția lor e simplă: Traian Băsescu a evoluat, s-a schimbat, a devenit «de-al nostru». Se prea poate. Dar atunci, un dram de onestitate ar trebui să-i împingă să aplice şi altora această prezumţie de metamorfoză benefică (...) în apeluri și manifestații, dl Băsescu e scos din contextul inevitabilelor sale anexe umbros-politice: Theodor Stolojan, Ioan Talpeș, Elena Udrea etc. etc. Dl Băsescu nu se poate lipsi de ei, iar votul în favoarea sa la referendum va fi, explicit, un vot și în favoarea lor. Iată ce evită intelectualii mobilizați să mărturisească celor ce îi urmează cu încredere”.
Și un articol care îmi place în mod deosebit:
„Poporul bun și poporul rău”:
„Toată agitația din ultimele săptămâni a intelectualilor peri-politicieni pornește de la un postulat aberant: ei afirmă subliminal că președintele ales de popor este mai legitim decât Parlamentul ales de același popor. Pornind de aici, concluzia pe care o impun ei este că președintele are dreptul moral – și ar trebui să aibă dezlegarea constituțională – de a dizolva Parlamentul, dar că, în schimb, Parlamentul a acționat totodată imoral și anticonstituțional suspendându-l pe președinte.
Construcția e nu numai juridic inacceptabilă, ci și complet lipsită de onestitate, din moment ce putem fi siguri că, în circumstanțe diferite, promotorii ei n-ar ezita să inverseze termenii ecuației. Or o regulă juridică nu poate fi nici variabilă, nici negociabilă în funcție de inconvenientele sau de interesele politice ale unei conjuncturi date. (...)”
Dar, mai bine citiți întregul text, pe care l-am fotografiat. Ar fi păcat să îi ciuntesc tensiunea logică și argumentativă prin citare.


Să vedem și de ce era atât de revoltat domnul-de-la-stand, care consideră că icoanele culturale ale neamului nu pot fi atinse nici cu un cuvânt, darmite cu o carte. (Mi-am amintit brusc și de această replică a mea, provocată de strigătul său cu cozile de topor care-i critică pe cei mai străluciți dintre noi, nu-mi venea să cred că un om de la standul unei edituri țipă împotriva cumpărătorilor-cititori, așa că i-am întors-o: Pleșu sau Patapievici nu pot fi criticați? Dar și Isus a fost și este criticat!)
Câteva „spicuiri”: în articolul „Nedemnii văzuți prin lentilă”, RP analizează un paragraf dintr-un text public al lui HR-P, în care spune, pe scurt, că toți cei care îl critică sau luptă împotriva lui TB au interese oculte, în concluzie, „Singurul fapt cert este că toți cei care îl vor ieșit din joc sunt ei înșiși nedemni să ia parte la joc”. RP crede că HR-P „vrea să ne spună că toți cei care vor vota împotriva lui Băsescu sunt nedemni să voteze”. Și, încheie, cu un P.S. ironic (meritat): „Mă gândesc uneori că dl Patapievici – ca și dl Mihăieș – ar fi fericit și și-ar trăi în sfârșit împlinirea spirituală dacă l-ar avea, vreme de 20 de ani, pe Traian Băsescu drept singur interlocutor. Sau, poate, mă înșel. Poate ar fi pedeapsa pe care ar merita-o.”
Eu aș spune chiar mai mult: intelectualii care l-au cultivat asiduu pe Băsescu, după ce l-au pupat pe șapca bolșevică pe Iliescu, ar merita (așa, într-o buclă specială, spațio-temporală, numai pentru ei) 20 de ani de monolog al căpitanului, în care ei, figuranții, să se îmbete cu apa sărată de pe puntea vasului, spunându-și că sunt martorii unui Dialog cum nu s-a mai scris.
Ce l-a mai deranjat pe insul-de-la-ghișeu, poate articolul intitulat „Fecioarele politicii dâmbovițene”. Cine-s ele? „Dnii Liiceanu, Patapievici și Tismăneanu s-au plâns de tratamentul prost ce li se aplică de către presă și o parte din opinia publică – preț nejustificat, ni se dă să-nțelegem, pentru angajarea lor în tabăra Băsescu-PDL (...) Ceea ce însă mi se pare complet ridicol în această răbufnire de delicatețe ultragiată, este că autorii protestului – poate mai puțin dl Tismăneanu – nu se sfiesc, ei înșiși, să târască în noroi pe oricine nu e de acord cu ei, adică pe oricine nu-l venerează pe Traian Băsescu. Ridicol și, în special, profund necinstit. Logica lor e simplă: noi putem înjura pe oricine și e chiar de datoria noastră s-o facem; de noi însă n-are nimeni dreptul să se lege. Cam tot așa gândea și partidul comunist.”
Dar de ce domnilor? E politică de stat să nu te legi de oamenii președinților? În timp ce tații unora dintre ei au fost „savanți tăcuți”, ai altora – recte, tatăl lui RP, victimă a ideologiei susținute și practicate de „savanții tăcuți” – nu au dreptul la memorie? Ce deranjează atât de mult la această carte și la autorul ei? Întrevedem o explicație în textul „Când victimele își pierd utilitatea”. Pe scurt: „Se spune despre Băsescu: «O fi cum o fi, dar el e cel care a condamnat comunismul». Până în 1989 se spunea despre Ceaușescu: «O fi cum o fi, dar e bun român». Suntem în aceeași minciună: unul înșela iubirea de țară a românilor, celălalt le înșală memoria”.
RP marchează și disparițiile din motive de bătrânețe ale unor personaje precum criminalii Enoiu și Pleșiță, care au fost, nu-i așa, inocentizați de gargara anticomunistă a comunistului Băsescu (a se citi: a regimului Băse, incluzând aici pe toți susținătorii lui! Își mai amintește careva discursul inacceptabil în orice timp și regim politic pe care l-a avut Liiceanu când a fost decorat? Nu? Căutați pe internet!)
Dacă vreți detaliile, argumentele lui RP, n-aveți decât să-i citiți cartea! Dacă o găsiți! Autorul se teme că nu mai vrea nici un editor să aibă de a face cu dumnealui. Nu m-ar mira. Dar deloc.
Asta e țara în care intelectualitatea culturnică a zorilor noștri democratici îl sabotează cu nesaț pe Goma, de ce s-ar împiedica de alți critici acerbi...

miercuri, 2 decembrie 2015

ultimul cip... sucombă

A.F.E.

oasele marelui craniu plutesc albe în grota cu
supravieţuitorii din uniunea Antivirus Free Edition
prin ritualul fumului abia se mai dibuie firicelul de
foc. apă. pământ. 
Cuvânt.
înţepenit într-o firidă omul cu ochi unic citeşte
citeşte şi râde şi scuipă-n palme
citește grohăie întoarce pagina din 1984
până ce un nor caustic inundă crestele şi văile
iar ledurile din oase clipesc în dezordine
şi se face noapte şi se face de ziuă
din lumea neuroleptică se furişează
marea hăhăială sardonică
trece de zid în iluzia evadării.
când omul cu ochi unic latră la lună
pictura mai bate pasul pe loc o vreme
apoi se imprimă în stâncă
ziua se preschimbă în noapte
noaptea e linişte noaptea e pace noaptea e regatul nostru

ultimul cip sucombă


miercuri, 19 august 2015

pasărea transparentă din zori

închisoarea Jilava, februarie 2012, foto: Flori B.




pasărea transparentă din zori

dacă ar fi vorba despre altcineva
închisoarea Jilava, februarie 2012, foto: Flori B.
totul ar deveni dintr-o dată verosimil

cum ne ieșeau ochii din cap
de foame și nesomn și cum slăbiți ca
un fus de iarbă după o vară pe bărăgan
nu aveam putere decât să ne ștergem
unul altuia murdăria
cu un ghemotoc de papură din
rogojinile ce nu mai țineau loc de pat
oricum nu era loc pentru noi pe pământ
se decretase umanismul
cum pentru a ne confirma că
nu am devenit hiene le rodeam
copitele contorsionate de la picioare
miniștrilor din vechiul regim
cu ultimii dinți rămași din anchete
niște umbre decrepite de anii
de justiție populară ne era milă de ei
noi aveam de unde muri
umanismul revoluționar nu ne încăpea pe toți
la cap la cap la cap
de unde se împute societatea
de unde pornește contrarevoluția
la cap la cap la cap
până te scurtezi de bughezo-moșierime
până-ți schimbi fața cu una conformă
până când bătaia la tălpi foamea
moartea dinlăuntru te dau unei
păsări transparente
levitația din izolare și aripa deținută ilegal
ce te ține priponit de viață
de sus vezi cel mai bine cum se înfăptuiește
justiția proletară
închisoarea Jilava, februarie 2012, foto: Flori B.
tot la cap tot la cap tot la cap tot înainte
nu privi înapoi stânga dreapta
ia pe cinci și ține-aproape banditule
morții mă-tii de chiabur exploatator
caraliul te mângâie până sar din tine 
sângelepișatulmuciicăcatulcreieriipepereți
toate devin obișnuință până când
banalul se banalizează
și durerea aproapelui e mult mai mare
dintele de capră își împreună
mâinile în crucifixul minuscul
de pe fundul gamelei se roagă
pentru sufletul tuturor adormiților
pentru cum te privești din unghiul mort unde
nu pătrunde ochiul vigilent al revoluției
cea mai înaintată formă de umanism

nu inventase vizeta periscopică
te ghemuiești pe locul tinetei și
te rogi și te rogi și te rogi
doamne iisuse cristoase doamne iisuse
cristoase fiul lui dumnezeu miluiește-mă
pe mine păcătosul și aruncă lumină în
gropile fără cruci ale păcătoșilor tăi care
se rugau la ceruri vin americanii
vin americanii vin americanii
câte un glonț în ceafă pentru fiecare rugă
prăbușită în zori în valea piersicilor
doborârea păsării transparente cu o

aripă nedeclarată la securitate

sâmbătă, 15 august 2015

O lumânare pentru mamaie Maria

o „cătăniţă” de la Coşoveni, să le lumineze amintirea dușilor noștri...
Cu gândul la cei care nu mai sunt lângă noi (Marii şi Marini), dar şi la cei care aleg să se sărbătorească de Adormirea Maicii Domnului, dacă asta le e voia!

Mamaia mea, Maria Gheciu, născută la 1908, azi ar fi împărţit colaci – copţi de ea sub ţăst, cu felii de lubeniţă, poate cu struguri – dacă ar fi apucat să se coacă vreun soi mai timpuriu (poate câteva cârciuri de zaibăr alb), poate cu jumătate de ou fiert; poate cu vreun dumicat de brânză... nu ştiu dacă jumătatea de ou pe colaci, în Oltenia, este un semn al sărăciei de care femeile care împărţeau pomană nu s-au putut dezbăra nici mai târziu – după toate birurile, și stăpânirile, și ocupațiile boierilor, ale Domnilor, ale turcilor, ale austriecilor (nu mă mir că își amintea cu evlavie despre Cuza, arătându-mi cu mâna în zare: „ete, maică, colo, la Balta cu peri, a fost pământul nostru di la Cuza”); Balta cu peri o fi fost în copilăria ei, acum nu mai era, dar eram copil, şi îmi amintesc cu multă bucurie, ce nu poate fi comparată (cumpărată!) nici măcar cu fericirea unui copil din zilele noastre când primește un telefon de ultimă generație... m-am gândit mult la acest aspect; tind să cred că nu are legătură cu sărăcia lor ancestrală, este greu de explicat: chiar şi având ouă multe de la găini – „de nu știm ce să mai facem cu ele”, femeile care mai folosesc ou alb pe colaci, în coajă, tot jumătăți pun; de ce?, poate pentru că întregi se cade să împarți numai vospite cu roșu, de Paști, până la Înălțare; nu știu... dar motivul sărăciei nu mai ține azi. Dacă mă gândesc bine, un ou fiert, alb, întreg, ar arăta neobișnuit pe un colac... dar unul roșu, sângele lui Isus, întreg, da!
Încă o amintire istorică legată de mamaie Marița, deși o să-i scandalizeze pe neștiutorii de istorie, care se cred mari știutori: îl evoca adesea pe Carol al II-lea, chiar dacă ea era o ființă analfabetă, fără posibilitatea de a se informa; dar ce știa nu îi putea lua nimeni: vecinii ei primiseră cadou, la scurtă vreme după nașterea băiatului lor, leat cu Mihai, moștenitorul Regelui și al Coroanei, un car complet cu boi; se spunea că toți cei despre care administrația regală a avut știință că s-au născut în aceeași zi cu Mihai ar fi primit cadouri; un alt motiv pentru care Carol al II-lea era invocat cu admirație și recunoștință: din fondurile sale a reconstruit satul Castravona, din Dolj, care arsese în urma unui incendiu; case-tip, incomparabil mai rezistente, mai frumoase și mai încăpătoare decât avuseseră nefericiții... Sunt în picioare şi azi.
Țăranii din trecutul precomunist habar n-aveau de guverne, legi, evenimente internaționale; ei nu știau decât că trebuie să muncească, să plătească, indiferent de culoarea guvernării ei trăind (cam) la fel; din perspectiva lor, marile schimbări, istoria se petrecea în capitală sau la oraș. Adică la Craiova, unde, cei care nu aveau car cu boi, ajungeau pe jos (14-15 km); evident, nu se duceau în fiecare zi, ci de câteva ori pe an (norocoşii); dacă erau ceva mai răsăriţi, precum Moşul Mărinică (socrul mamaiei mele), venea Craiova la ei, iar el primea carele oraşului cu porţile larg deschise; comercianţii de la Craiova încărcau sute, poate mii de kg de cireşe pentru a le duce la oraş. Moşul Mărinică Gheciu era armân – poreclit Pistol, pentru că avea sub pielea uneia dintre mâini, pe dosul palmei, un glonte mic, de pistol, încasat de la inamici în timpul Primului Rezbel; nepoţii lui, între care şi mama, se jucau cu el, învârtindu-l sub piele, până când moşu' se enerva şi îi gonea; şi nu se cădea să superi un om ca moşu Mărinică Gheciu, care a văzut cum a murit Ecaterina Teodoroiu. Moşu era om mare, maică...; nora lui era din neamul Albilor (atât de bine i se potrivea numele: blondă cu ochii albaştri!), dar socrul ei a reuşit să o preţuiască abia în timpul celui de-al Doilea Război, când a văzut ce femeie de nădejde este, rămasă singură cu cinci copii, din care au tot murit, ultima dintr-un atac de spaimă, chiar în timpul bombardamentelor, avea trei ani... tot Maria, scumpa de ea, suflet nevinovat (tatăl ei, ordonanţă de general, tataie Dincă Gheciu, se plimba prin Cişmigiu atunci...); Moşu mai rămăsese fără un băiat – Ion, căzut prizonier la Stalingrad; nu s-a mai întors niciodată, i-au rămas acasă o nevastă văduvă, la 28 de ani, cu doi copii; Moşu Mărinică era pentru vremea lui bărbat umblat, citit, înţelegea sensurile istoriei; mamaie era femeie amărâtă, dar tot i-a frânt mâna unui ofiţer rus, cantonat prin vecini, care tot o ameninţa că îi ia fata de 16 ani, să i-o batjocorească! S-a repezit spre vatră, a prins vătraiul şi l-a pocnit de i-a plesnit osul, 're-ai tu al dracu să fii, de animal, de sălbatic, să te întorci dracu de unde ai venit, că io n-am copil de batjocorit! Aşa a făcut mamaie, a luat copiii şi s-a dus la comandant. Care i-a dat câştig de cauză.
Ţăranii din trecutul meu, aşa cum mi l-au trecut moştenire mama şi mama ei – mamaie Mariţa, îşi împărţeau şi trăiau viaţa strict după calendarul ortodox. Nu ştiu cât de împlinită le era, dar sigur viaţa lor avea rost, deşi nouă, din epoca supertehnologizării, ne este greu să credem. Ei nu munceau în zilele de sărbătoare (aşa cum se munceşte chiar în clipa în care scriu, alături, pe şantier), iar duminica femeile nici măcar nu găteau.
Mai ales, nu se distrau în ziua Adormirii Maicii Domnului. O fi fost bine, o fi fost rău? Nu ştiu. Un lucru ştiu sigur: nimănui nu i-ar fi trecut prin cap pe 15 august să facă altceva decât să se ducă la vecini şi rude cu colaci. Aveau momentele lor de bucurie, de petrecere împreună. Dar nu se încurcau niciodată cu zilele în care îşi aminteau ritual de plecaţii lor dincolo.

vineri, 14 august 2015

La mulţi ani, Ana-Maria Goma!


 
 
„Te ocupi de Catherine, de Valérie, de Groznaia, de Skanderbega — ba chiar şi de Măslina —, însă nu de mine; nu şi de mine”.
Are dreptate: totdeauna m-am ocupat de alţii, de altele. Mult mai puţin — sau deloc — de cei din familia mea. De parcă aş fi ţinut cu tot dinadinsul să evit favoritismul; să nu cad în nepotism: fiindcă nu se cade să-i privilegiezi pe cei din familia ta…
Dar să-i ignori, deci să-i nedreptăţeşti, cade-se? În ultimul timp mă (pre)ocupasem de persoanele numite de ea, fără gelozie, fără invidie, fără excludere — dovadă că zisese: „şi de mine“…
Are dreptate: totdeauna mă ocupasem de ai altora, nu de ai mei.
Are dreptate. Cu atât mai vârtos, cu cât pentru întâia oară, în 33 ani
[cartea a fost scrisă în 2001], spune cu glas acest adevăr.

miercuri, 1 iulie 2015

GRAMA, GOM, BĂRBOSUL: GOMA

(text apărut în revista „Confesiuni”, iunie 2015)

GOMA 80


Imperativul moral Goma

„Oamenilor care au trecut prin revoluții, războaie și lagăre de concentrare nu le arde de romane”.
(Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma)

 
Ceea ce breasla nu îi poate ierta scriitorului Paul Goma nu este, esențialmente vorbind, faptul că prin tot ce a scris în proza, publicistica și jurnalele sale i-a obligat pe semeni să-și reamintească de câte ori se privesc în oglindă că au tăcut când ar fi trebuit să strige și au cântat (în strună) când – dacă n-au avut curajul unor acte deschise – ar fi trebuit să ne lase literatură de sertar. Nu au înfruntat Cenzura și Autocenzura, au preferat Paraliteratura. Ceea ce breasla nu îi poate ierta cu niciun chip lui Goma (omul-prozatorul-memorialistul-mărturisitorul) este adevărul ultim al scriselor sale. Adevăr pe care l-a rostit cu riscul de a mai face și mici nedreptăți sau exagerări. Nu este niciun paradox.
Ceea ce breasla nu îi poate trece cu vederea lui Goma este că a scris cu sângele lui. Spunea în 1965 Varlam Șalamov, un fost „client” al Gulagului: „Noua proză contemporană trebuie creată doar de cei care își cunosc la perfecție materialul, de cei pentru care stăpânirea materialului și transfigurarea lui artistică nu sunt un obiectiv literar, ci o datorie, un imperativ moral. (...) Cele îndurate cu propriul sânge se aștern pe hârtie ca document al sufletului, transfigurat și luminat de flacăra talentului”[1].
Breasla a colportat decenii în șir pleașca Securității: „Goma nu are talent”, încât a ajuns să creadă în ea. Nici nu a mai fost nevoie să îi citească romanele, mărturiile, jurnalele. Teoria antiGoma a fost transmisă generație după generație, de către profesori (critici, scriitori, directori de edituri, ziariști, analiști, formatori de opinie și informatori de toată mâna), așa încât dacă s-a dat pe canale&surse că Goma nu are talent, de ce să-l mai citim.
Am mai citat din „opera” informatorului timișorean „Petrescu”, a cărui notă este remarcabilă prin câteva expresii lăsate în voia lor colocvială, importante în context și în subtext: „Stând recent de vorbă cu Ioanichie Olteanu, directorul Editurii Eminescu din Bucureşti, am aflat lucruri mai adevărate despre Paul Goma.
I.O. îl cunoaşte pentru că romanul lui P. Goma a fost depus chiar la Editura Eminescu. Despre această carte I.O. mi-a spus că e scrisă de pe poziţii duşmănoase faţă de idealurile de viaţă ale societăţii noastre, dar că autorul nu ar fi lipsit de talent[2].
O „Notă privind măsurile ce se vor lua pentru îndeplinirea planului de compromitere și neutralizare a lui «GRAMA»” poate spune despre locul pe care îl are Paul Goma în memoria noastră istorică și literară mai multe decât un pseudovolum de critică literară. Totodată, citirea integrală măcar a unui singur asemenea document poate fi pentru orice lector interesat de aflarea adevărului un exercițiu de stupoare, de umplere a golurilor din cultura civică&istorico-literară și, de ce nu, din conștiința și memoria timpului său:
„În scopul executării planului de compromitere și neutralizare a lui «GRAMA» vom proceda astfel:
A. Lansarea în țară a versiunii că «GRAMA» lucrează pentru «o putere străină» va fi realizată în ordinea și mediile menționate mai jos:
1. Într-o discuție organizată cu CONSTANTIN CHIRIȚĂ de la Uniunea Scriitorilor în care vom aborda «unele probleme legate de viitoarea Conferință a scriitorilor[»] în mod «confidențial», după ce discuțiile au fost canalizate în acest sens, îi destăinuim că «GRAMA» nu întâmplător face ceea ce face, ci la anumite indicații și cu un scop bine determinat, dar în nici un caz în interesul țării. Este greu să dovedim acest lucru și poate că nu este nici momentul.
Termen: 12.05.1972
Participă: Cpt. ACHIM V.
2. La scurt timp după această acțiune și în funcție de efectul ei, în mod asemănător vom discuta cu scriitorii MAIA BELCIU și TITUS POPOVICI, ECATERINA OPROIU prin soțul ei C. MURGESCU și cu informatorii «B.2», «STERE», «GH. RADOVAN», «P. BĂRBULESCU», «A. ANGHELESCU» și «P. RAREȘ» conform celor expuse în plan.
Termen: 17.05.1972
Răspunde: Cpt. ACHIM VICTOR
B. Pentru lansarea în străinătate a versiunii menționate mai sus, pe lângă faptul că ea va fi transmisă pe diverse căi odată cu difuzarea ei în țară, vom întreprinde și următoarele ecțiuni:
Cu informatorii «ARTUR», «MARIA IONESCU», «A.B.[»] care au legături în exterior, vom purta discuții cu ocazia înstruirii lor înainte de efectuarea călătoriei în străinătate sau le transmitem prin corespondența «prietenească» ce o purtăm cu ei.
Cu acest prilej le vom arăta că ascultând «Europa Liberă» și auzind cum este lăudat «GRAMA» ne întrebăm cum este posibil când în țară se știe că el este agentul unei «puteri străine» și face acest lucru în urma unor indicații precise.
Tot în scopul lansării versiunii în lumea culturală pariziană vom purta discuții cu un conținut asemănător ca la punctul A, cu ROMUL MUNTEANU, directorul editurii «Univers», scriitorul ION GRIGORESCU, TUDOR VORNICU, poetul TRAIAN IANCU, informatorul «B.2».
Pentru R.F. a Germaniei. Vom discuta cu scriitorul THEODOR BALȘ care merge în vizită la fratele său.
- Cu soția informatorului «BUSUIOC» scontând că după ce va afla această «noutate» îi va scrie în R.F. a Germaniei soțului său.
Termen: cu 2-3 zile înaintea plecării lui GRAMA în occident.
Răspunde: Lt.Col. ALBESCU M.
Cpt. ACHIM VICTOR
Lt.Maj. GHEORGHE STELIAN
C/. Vom lua legătura cu U.M. 0920 și Direcția III-a pentru a analiza în ce măsură ne pot sprijini în realizarea celor propuse în străinătate cât și în țară, mai ales în rândul ziariștilor, al oamenilor de artă și cultură și învățământ care se află la noi cât și în ideea publicării unor materiale în sensul dorit în vreun ziar sau revistă de scandal din Occident.
Termen: 11.05.1972
ALTE MĂSURI
1. Vom lua legătura cu Direcția de pașapoarte ca să stabilim toate călătoriile în Franța, R.F. a Germaniei, Austria și Italia, făcute de oameni de artă, cultură și învățământ în perioada viitoare, pentru a studia dacă prin persoane din rândul acestora nu putem lansa versiunea propusă.
Tot cu acest prilej vom stabili ca soluționarea cererii lui GRAMA cât și plecarea lui în străinătate să se facă numai la indicația noastră atunci când versiunea lansată a fost recepționată atât în țară cât și în străinătate.
Termen: 11.05.1972
2. Organelor de poliție și siguranță din R.F. a Germaniei și Franța le vom trimite câte o scrisoare anonimă, pusă la poșta din țara respectivă, prin care arătăm că GRAMA este agent al unei puteri străine și nu este exclus ca și cu prilejul călătoriei ce o va face în R.F.G. și Franța să desfășoare activitate în acest sens. Tot cu acest prilej îi vom anunța că se pare că este pregătit special pentru aceasta.
Ca să întărim cele afirmate în scrisoare, la plecarea din București îi vom introduce în bagaje un set de substanțe revelatoare confecționate în maniera în care se dotează agenții. Scrisorile vor fi trimise cu câteva zile înaintea plecării lui GRAMA.
Termen: cu 4-5 zile înaintea plecării
Răspunde: inclusiv de procurarea substanțelor: Cpt. ACHIM V.
3. Tot în vederea compromiterii sale față de organele de poliție occidentale vom întocmi o scrisoare anonimă către Interpol prin care le aducem la cunoștință că susnumitul va folosi voiajul în Franța și pentru a trafica stupefiante. Și această scrisoare va pleca cu câteva zile înainte.
Răspunde: Cpt. ACHIM VICTOR
4. Vom folosi toate posibilitățile de influențare a soției lui «GRAMA» ca aceasta să solicite efectuarea unei călătorii în străinătate în perioada când soțul său se află acolo.
- Pe timpul șederii în străinătate a lui «GRAMA» vom urmări îndeaproape activitatea și atitudinea acestuia iar în cazul când prin acțiunile sale va leza prestigiul țării, vom prezenta propuneri pentru a i se retrage cetățenia română.
De îndeplinirea sarcinilor prevăzute în prezentul plan răspunde cpt. ACHIM VICTOR.
Cpt. de Securitate
ACHIM VICTOR
ss indescifrabil
DE ACORD
ȘEFUL SERVICIULUI
Lt. Colonel
NĂSTASE GH.
ss indescifrabil
RD 0193/389
10 mai 1972”[3]

De un sfert de secol de libertate (pentru care intelectualii și scriitorii nu au luptat), breslimea intelecto-scriitoricească asudă la alibiuri estetico-ficţionale postfactum de clădire a unor portrete rezistent-morale. Un strop de căinţă şi de responsabilitate introspectivă în faţa oglinzii celor patru pereţi ai intimităţii fiecăruia ar fi fost de ajuns pentru primenirea mediului cultural şi civic românesc. Fără asumarea istoriei mari şi a istoriilor mărunte, fără lăsarea în plan secund a vanităţilor aruncate-n bătălie pentru literatura de dragul esteticii pure, adevărul nu are cum să iasă la suprafaţă.
Oricât de contradictoriu ar părea, sintagma „Un Soljenițîn român” este minimalizatoare. Ea nu s-a născut dintr-o dorință gratuită de mimetism, ci din uimirea celor care au descoperit că în România uitată de Dumnezeu imposibilul a fost posibil printr-un scriitor abia debutat, la o vârstă destul de coaptă, atunci când Istoria i-a permis. Dar de la simetria de caz la folosirea ostentativă a acestei expresii este o distanță mare. Am mai spus-o, de multă vreme cele trei cuvinte riscă să nu mai comunice nimic unor români care, în general, știu despre Paul Goma locuri comune, obținute la mâna a doua (a treia și așa mai departe). Corolarul acesteia este: Din păcate, nu am avut și noi un Havel! Trebuie știut că încă de la apariția romanului Ostinato la editura Suhrkamp, în 1971, critica occidentală a sesizat diferențele dintre cei doi scriitori. Un singur exemplu, Jaques Cabau scria în „L′Express” din 6 decembrie 1971: „Paul Goma este, deci, un poluator. Dar unul de talent. Mai modern, mai subtil, mai puțin tradiționalist decât Soljenițîn”[4]. Paul Goma are o individualitate distinctă, atât în contextul românesc, cât și în cel european. Încercarea de „micșorare” prin simpla enumerare în rândul „disidenților” români (nu doar ca importanță, dar și cronologic, numele său trebuie menționat primul, și nu cum tot văd de la o vreme, prin diverse materiale) sau de subsumare fără nuanțe unor realități/ personalități și ele distincte, chiar dacă făcând parte din același bloc sovietic, este o metodă strategică a ideologilor rezistenței-prin-cultură de dislocare a adevărului istoric. De 25 de ani suntem în plină întreprindere de meșterit biografii de disidenți și opozanți anticomuniști.
Scriitori români bine situați în structurile culturale din România lui Ceaușescu au făcut tot posibilul, împreună cu instituțiile represive (foști colegi de pușcărie, de generație, de USR, de litere au devenit curele de transmisie în mod conștient sau inocent, ceea ce nu îi scutește de o măcar grimasă de rușine, de remușcare, de repulsie de sine pentru 5 minute) ca Paul Goma să nu fie receptat cum se cuvine unui scriitor. Din nefericire, unii au continuat și după 1990. Obosiți să audă „ce trăsnăi” a mai făcut, criticii literari nu l-au citit pe Goma, așa cum îndeobște citește un specialist, au preferat să colporteze, după o veche meteahnă, bârfe. Pentru că nu „lipsa de talent” îi lezează (are un talent voluptos!), ci intransigența caracterului său moral. Au preferat să îl antisemitizeze, citând preferențial (de cele mai multe ori din auzite) câteva propoziții, ca și când un întreg efort de o mie de pagini nu ar conta deloc. Românii lui au preferat să-l distrugă, să scape de el, să ducă la bun sfârșit, conștient sau inocent, opera Securității, să îndeplinească planul regimului comunist „de compromitere și neutralizare” (în alte planuri, apare și termenul „anihilare”) a lui GRAMA, GOM, BĂRBOSUL, într-un cuvânt: Goma.  





[1] Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma, Trad. din limba rusă și note de Ana-Maria Brezuleanu și Magda Achim, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 12-13.
[2] sublinierile îmi aparţin; DUI nr. 2217, vol. 3, ff. 288-290.
[3] Document dactilografiat, în care au fost completate de mână doar cele câteva nume redate de noi prin italice; transcriere fidelă, cf. DUI nr. 2217, vol. 2, ff. 31-34.
[4] Receptare critică, în Paul Goma, Ostinato, Editura Univers, București, 1991.

duminică, 14 iunie 2015

Duminica Sfinților Români (morți în pușcăriile și lagărele comuniste)

„Construim fără burghezie și împotriva burgheziei”
(inscripția de la cantina șantierelor Cernavodă, începutul anilor 1950)

Există în calendarul ortodox o Duminică a sfinților români. Care este hramul (viitoarei) bisericii mari de la Mănăstirea Coasta Galeș (este mai cunoscută ca mănăstirea de la Poarta Albă – km 35), din care nu există deocamdată decât o groapă simbolizând fundația. Azi, la această oră la care scriu, este în plină desfășurare slujba de sfințire.
foto: Flori Bălănescu
Biserica mică din imagini are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril și s-a ridicat în memoria celor care au murit în detenția politică, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care curge mai jos de acest câmp, pe care la începutul anilor 1950 a fost lagărul de muncă forțată Coasta Galeș (una dintre coloniile ce au funcționat de-a lungul traseului șantierului Canalului, la km 40, traseu care începea la Cernavodă – km 0 – și se termina la Capul Midia: punctul terminus, vărsarea Dunării în Mare, zona Portului Tașaul, una dintre coloniile cu cea mai densă, dacă am voie să mă exprim astfel, criminalitate a regimului represiv aplicat deținuților de la Canal ). Preotul mănăstirii mi-a arătat pe unde ar fi fost barăcile deținuților: undeva în câmp, dincolo de fundație, în apropierea stâlpilor de electricitate. Clădirile administrației ar fi fost cam pe unde sunt acum construcțiile mici din incinta mănăstirii.  
După redeschiderea lucrărilor Canalului, în anii 1970, deși nu mai erau folosiți deținuți politici, ca în anii 1950, au fost trimiși la muncă forțată, prin sentință, pentru un an de zile, mai mulți tineri care aderaseră la Mișcarea Goma pentru drepturile omului, tineri care au continuat să ceară respectarea drepturilor și libertăților în nume propriu, sfârșind prin a fi condamnați pe 5 iulie 1977 la câte un an de muncă forțată pentru... „parazitism social”. În acel an, se muncea „cu voie bună” pe șantierul de la Medgidia.
Cine admiră „realizările mărețe” ale regimului comunist, în drum spre Marea Neagră, ar trebui să cunoască și istoria lor. O istorie care a torturat mii de oameni nevinovați la Canal, le-a traumatizat familiile, foarte mulți dintre cei închiși fiind îngropați în malurile „măreței realizări”. Care a înghițit „contrarevoluționari”, „chiaburi”, „burghezo-moșieri”, „sârmiști” (majoritatea legionari), „nereeducabili”, „sabotori” etc. etc. – categorii interșanjabile.
foto: Flori Bălănescu

Mănăstirea de la Coasta Galeș (Poarta Albă) este ctitorită de pr. Justin Pârvu, el însuși fost deținut politic, mort în 2013. Culoarea politică a celor torturați, înfometați, umiliți, dezumanizați, îngropați în maluri nu contează atunci când te închini într-o biserică ridicată în mijlocul câmpului. Pentru că după ce ai simțit nevoia să te faci una cu cerul imaginându-ți toată suferința aceea, care nu a fost trăită de tine (dar pe care o asumi, așa cum asumi și toate relele săvârșite de ai tăi împotriva altora), realizezi cât de mizerabile, cât de atroce, cât de lipsite de sens – în ciuda „sensului” în numele căruia se comit atâtea crime de când e lumea – sunt toate culorile politice. Acolo, în câmp, cu tălpile lipite de un pământ plin de oase, cu creștetul apăsat de bolta imensă... acolo contează numai cât de oameni au fost cei torturați, cât de neoameni au fost cei care i-au martirizat. Cât de indiferenți suntem noi față cu suferința de pretutindeni.
A doua zi, după o noapte de nesomn, ai un sentiment pe care l-a trăit orice om care s-a trezit la 4-5 dimineața pentru a lucra (scrie, citi, picta, sculpta etc.)... l-am retrăit joi dimineața („comemorarea” naționalizării de la 11 iunie 1948!), trezită de chemările pescărușilor, speriată că e prea târziu, că viața se scurge în cea mai mare parte a ei într-un mod inconștient (dormind, flecărind, făcând lucruri străine de natura noastră)...
Nu era decât 5.30. Și era o lumină vie de răsărit, nu orbitoare, ci puternică, „empatică”, hrănitoare. Și starea pierderii iremediabile a acelui „ceva” care ne vizitează atât de rar și din care se poate închega o oră de bucurie vie, lăuntrică.
Ora aceea a nopții profunde sau a dimineții cu noaptea-în-cap când te simți zeu: tu singur(ă) cu toate planetele de jur-împrejur, tu singur(ă) cu acoperișurile roșii din Constanța și cu toate păsările-roată-de-deasupra...
foto: Flori Bălănescu
foto: Flori Bălănescu

O oră de bucurie când vrei ca timpul să te ia cu el, să rămâi captiv(ă) frumuseții absolute...
În ora aceea de singurătate, la care oricine are dreptul, pe care oricine și-o poate procura, am luat cu mine energie pentru ziua care intuiam că va fi și grea, și neplăcută pe alocuri, și epuizantă[1].
Mintea mi-o ia mereu înaintea dorințelor, mereu fac asociații între realitățile mele și lumile pe care le explorez. În ora aceea m-a durut inima de câte ori inspiram adânc aerul mării, prin deschizătura strâmtă a ferestrei stricate de hotel, m-a durut imaginea imensității câmpiei de la Coasta Galeș-Poarta Albă, pe care o vor fi văzut deținuții regimului comunist în fiecare dimineață, cu ochii, sufletul, stomacul, oasele, venele, sângele strivite de oboseală și de înfometare, de batjocură și de tratament inuman, de boală și de murdărie. Și vederea ei nu le va fi hrănit dorința de viață. M-a durut nesfârșitul boltei cerești, spre care acei nenorociți ai soartei nu mai aveau putere să ridice ochii, seara târziu, când se întorceau în lagăr, în coloană („Ia pe cinci și ține-aproape!”), de la muncă, pe drumurile șerpuite și desfundate, cu limba și cerul gurii năclăite de sete și de praful Dobrogei...
(Tot repet: cine este interesat să știe mai mult, mai multe despre crimele regimului comunist, poate citi în România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. REPRESIUNEA, vol. 1: A-E și vol 2: F-O, INST, București, 2011, 2012; pentru tema abordată mai sus, doar câteva exemple, vocile: Canalul Dunăre-Marea Neagră, autor Marian Cojoc; Capul Midia, Cernavodă/ Columbia, autoare: Flori Bălănescu; Coasta Galeș, autori: Flori Bălănescu, Constantin Buchet;  Kilometrul 31/ Castelu, autor: Florin Șandru ș.a.)

 
foto: Flori Bălănescu




[1] Am participat la o conferință despre Biserica și Gulagul în România; nu am popularizat-o, pentru că nu sunt de acord cu termenul de „Gulag” pentru a defini realitatea concentraționară românească. Și nu eram singura de acolo în dezacord cu această formulă. Dar asta e deja altă discuție. Am prezentat un text despre Pr. Vasile Țepordei, arestat de Securitate (1948), condamnat de un tribunal sovietic la Constanța și dus în GULAG, adică în Uniunea Sovietică (1949-1955). „Eliberat” din lagărele sovietice în pușcăria românească (Gherla, 1955-1956). În calitate de cercetător al comunismului, lipsit de mijloace financiare pentru a vizita singur(ă) punctele de pe harta concentraționară, acest drum a fost pentru mine util. Am reușit astfel să văd contracronometru, condensat, o mică parte, și în mică parte!, din locurile despre care m-am documentat, am studiat, am scris.