Pacea – un coşmar în stare de veghe

text apărut în revista „Confesiuni”, mai 2014

Pacea – un coşmar în stare de veghe

Grl. Henri Mathias Berthelot: „Îmi trece prin minte că urzelile camarilei ruse tind a lăsa armata română să fie înfrântă sau îndepărtată şi, după victoria Aliaţilor, ei să pozeze ca eliberatori, pretinzând ca preţ al participării la război chiar Moldova, nimic altceva”.

(4 ianuarie 1917)

Că reușitele diplomatice ale statelor mici țin de cele mai multe ori de noroc nu este doar o vorbă, ci o realitate. Ultimul mare „noroc” al României s-a numit Pacea de la Versailles. Un noroc ce se înscrie în categoria: „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă”. Aproape un milion de soldați români, indiferent de origine etnică, religie, nivel cultural, avere sau sex, și-au vărsat sângele la propriu pentru ca acest noroc să fie posibil. Li se adaugă aproape 300 000 de civili. Au murit și pentru ca unirea Basarabiei, Bucovinei de Nord și Transilvaniei cu Regatul României să fie posibilă. Anii războiului au zguduit din țâțâni vechea ordine mondială, dar au permis și înstăpânirea unei ideologii totalitare pe cadavrul Rusiei țariste. Între cele două Războaie, comunismul internaționalist a lucrat fără odihnă pentru a-și extinde sfera de cotropire și de influență. Urmările Primului Război au hrănit placenta în care au gestat germenii celeilalte ideologii totalitare – nazismul. Comunismul și nazismul – două calamități care au devastat secolul, alterând fibra umanității.

Cronologia faptelor a fost și rămâne esențială. Nu trebuie să uităm că proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești la 24 ian. 1918 de către Sfatul Țării, apoi, a unirii cu România, la 27 martie, nu ar fi fost posibile fără intervenția trupelor române din Moldova la începutul lunii ianuarie. Chemate de Sfatul Țării (Basarabia fusese cotropită, jefuită, violată), trupele române înaintează până la Chișinău și aruncă trupele armatei roșii peste Nistru. În categoria evitării instalării bolșevismului în Europa central-răsăriteană cu un sfert de secol mai devreme se înscrie și gestul similar din august 1919 al armatei române. În urma unei provocări, trupele române din Transilvania au mărșăluit până la Budapesta, eliberând-o de sub nou instalata guvernare bolșevică.

Astfel, o intervenție militară românească, al cărei obiectiv a fost asigurarea spatelui frontului ruso-român, amenințat de trupele bolșevice în urma păcii separate de la Brest-Litovsk, a determinat reorientarea membrilor Sfatului Țării de la planul inițial al intrării într-o republică democratică federativă rusă, către unirea cu România.

Dintotdeauna, dar mai cu seamă în epoca noastră, bolnavă de viteză, pe fondul unor evenimente politico-militaro-diplomatice, omul obișnuit se simte legitimat de învolburarea prezentului să emită păreri despre istorie, chiar dacă nu au bază documentară și istoriografică. În astfel de momente se reactivează idiosincrazii și prejudecăți seculare, se ascut săbiile revizionismului declarativ ș.a.m.d. Este cazul recentului conflict ruso-ucrainean, care a antrenat lumea, de la marile și mai micile cancelarii diplomatice, până la omul de rând, sclav al televizorului și internetului. Pe zi ce trece, mass-media și politicieni cărora le place să se audă emițând enormități contribuie la crearea unei atmosfere de spaimă, de iminență a războiului. De parcă, făcând mult zgomot vor ține răul departe. Politicienii&diplomații, nu doar români, au adoptat o atitudine mai degrabă de jurnaliști, de analiști. Departe de ei preocupările serioase, însoțite de o morgă adecvată, de găsire a unor soluții viabile pentru state (fie și artizanale) precum Moldova, în ultimă instanță, pentru pacea generală. Când un conducător de stat mare (exemplu, François Hollande, președintele Franței, fost prim-secretar al Partidului Socialist Francez) declară ritos că nu este nici un pericol, că există căi sigure de a ajunge la înțelegere cu Rusia lui Putin… nu mă simt deloc în siguranță. Dimpotrivă, îmi amintesc de plinătatea de sine a sentimentului francez în 1940, înainte ca tancurile germane să treacă prin „geniala” Linie Maginot ca prin brânză. Dimpotrivă, mă întreb dacă americanilor (care dintotdeauna au ajuns, într-un fel sau altul, să coexiste pașnic cu rușii!), germanilor (frați inamici cu sovieticii, nu doar de ideologii, ci și de perversă paternitate a ultimului război mondial), francezilor etc. le pasă cu adevărat de pacea omenirii, în speță, de spaima pe care o trăiesc basarabenii, cu Moscova respirându-le rece în ceafă. Mă întreb cât de pregătită este România să facă față – nu militar (ce mai înseamnă asta în zilele noastre, mai ales pentru un stat mic, fie și membru limitrof al NATO?) – ci diplomatic acestei situații. Istoria postbelică și istoria postdecembristă ne spun că din punct de vedere diplomatic stăm prost în privința teritoriilor luate prin abuz de Uniunea Sovietică în iunie 1940 și „corectate” ulterior tot în favoarea ei sau a „copiilor” desprinși din ea după desființarea imperiului comunist. De la o vreme, „păcile” aduc numai necazuri. Astfel: Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru, făcând parte din Moldova istorică), Bucovina de Nord (cedată la pachet cu Basarabia dintr-o slăbiciune morbidă a lui Hitler pentru Stalin, deși nu era menționată în protocolul secret al tratatului sovieto-german), Ținutul Herța (nord-vestul jud. Dorohoi, care nu a aparținut niciodată de Rusia sau de Austria), Insula Șerpilor (care, firesc, ar fi trebuit să urmeze statutul Deltei Dunării și care s-a aflat sub suveranitatea Rusiei numai între 1829-1857) – dată ca mezelic sovieticilor în februarie 1948, printr-un protocol semnat la Moscova, sunt oasele de pește din gâtlejul Moscovei sălășluite dintotdeauna de fiorii imperiali. Să nu uităm, așa, pentru „divertisment”, Brațul Chilia și cele câteva insule din Deltă, însumând 23,75 km², precum și cei câțiva km luați cu japca după ocuparea Ținutului Herța (probabil că motorizatelor sovietice le plăcea să se piardă în peisajul bucovinean, abătându-se de la linia groasă roșie trasată pe hartă).

Ce constatăm: prin ocuparea Crimeii, Rusia începe să recupereze ce i-a oferit Ucrainei după Război, mai bine spus, după comunizarea actualului fost spațiu sovietic. Un  politician, un diplomat care știe istorie, trebuie să se întrebe, ocolind abil fumigenele diplomației de suprafață, cum poate suporta Fratele Mare de la Răsărit afrontul văduvirii de câteva teritorii (în special Basarabia!) pentru care între cele două războaie a purtat o bătălie diplomatică surdă cu România? Cum se împacă puterea moscovită de azi cu pierderea în favoarea Ucrainei a posibilității de a ieși la Marea Neagră prin Brațul Chilia? Dar România, care din 1940 nu mai are acces la Mare pe Brațul Chilia? Dacă în 1940 Moscova explica diplomatic gestul ocupării câtorva insule și a Brațului Chilia prin considerente de ordin defensiv, susținând că pierderea lor este neînsemnată pentru România, de vreme ce îi rămân Brațele Sulina și Sf. Gheorghe, ce ar putea să o împiedice azi să preia cu japca și alte teritorii pe care le-a „pierdut” după 1991?

Pe filiera tratatului sovieto-german din 23 august 1939, pare că războiul nu s-a încheiat nici azi! Rusia ia teritorii de la alții, uneori le alipește de tovarășii de drum, pe unele pune mâna înapoi când are chef. Nu contează tratatele de pace, convențiile internaționale și bilaterale pe care le-a semnat, tot ce contează sunt interesele tătucii de la Moscova și protocoalele secrete sau nesecrete, impuse cu forța. Nu contează câtuși de puțin că teritoriile respective sunt locuite de oameni, Moscova ne-a demonstrat cu prisosință că și oamenii pot fi confiscați și mutați dintr-o parte în alta, cât să li se piardă urma națională și identitatea. Altfel cum ar putea fi exploatată în beneficiul Rusiei o situație precum cea din Crimeea sau din fantomatica republică transnistreană (Doamne-ferește!, din actuala republică struțocămilească moldoveană)?!

Căci, mai este o vorbă din bătrâni care zice: norocul și-l face omul cu mâna lui. Românii au avut șanse adevărate numai când conducătorii lor au înțeles că „buturuga mică răstoarnă carul mare”. Dar noi nu mai avem astfel de politicieni de multă vreme. (Dacă este să ne amintim chiar și numai de tratatul României cu Ucraina, din 1997! Legitimat în viziunea „marilor” politicieni români de aderarea la NATO. Delegitimat în eternitate de tragedia românilor mutați de la o stăpânire la alta, terorizați, deznaționalizați, cedați de ai lor în iunie 1940, fără ca armata română să fi tras măcar un foc de armă, din disperare, chiar şi numai pentru a lăsa o amprentă recognoscibilă peste secole a familiei rupte cu forța şi nu din nepăsarea fratelui!) Cum pot vecinii vestici ai Rusiei să aibă un somn liniştit, ştiind că visul Moscovei este să-şi instaleze frontiera apuseană pe Carpaţii Orientali?

Woodrow Wilson îşi poate dormi liniştit somnul de veci, cu mâna pavăză peste cele „14 puncte” ale sale. Putin şi Obama veghează strașnic la menținerea păcii mondiale...

copii basarabeni deportați în Siberia...