sâmbătă, 7 martie 2015

„condamnați să sperăm”

text apărut în revista „Confesiuni”, februarie 2015

Paul Goma 80


Începuturile Mişcării pentru drepturile omului
...condamnaţi să sperăm

motto:
Aceştia suntem, aşa am ajuns – noi, cel mai preţios capital. Profund nemulţumiţi şi în zdrobitoare majoritate –, dar nu ne revoltăm. Noi, românii, cârtim, înjurăm pe furiş, ne răcorim cu anecdote despre Bulă – chiar în timp ce aplaudăm, mulţumind-din-inimă, în cadru organizat; suntem nemulţumiţi, însă când vreun nemulţumit ridică glasul ca să-şi exprime nemulţumirea, cerând tare ceea ce ni se cuvine, nu numai că ne îndepărtăm de el, ca de un lepros, dar îl certăm: să tacă, dracului, ce, vrea să ne facă, nouă, greutăţi?, iar dacă nu se-astâmpără, îl apostrofăm, îl batjocorim, îi zicem: hoţ şi infidel în căsnicie, nepatriot şi nebun de legat, iar dacă tot nu se potoleşte, îl potolim cu câteva scatoalce ţapene, ca între prieteni – şi români. (Paul Goma, februarie 1977)

Spre deosebire de românii din februarie 2015, trăitori în condiţii de libertate democratică, în februarie 1977, cu 38 de ani în urmă, Paul Goma supravieţuia, printre semenii lui conformişti, într-o libertate interioară consecventă cu gestica publică, pe care şi-o nutrea sfidând lipsurile, interdicţiile, cenzura. Căci dacă în 2015 putem comenta fără oprelişti, în văzul lumii, despre tot ce ne trece prin cap, inclusiv despre vestimentaţia nepotrivită a Primei Doamne, în februarie 1977 doar un „scriitor necunoscut” își permitea să se tragă de brăcinari cu însuși Președintele Republicii Socialiste România.
În timp ce românimea asculta spășită și cu un oarecare sentiment (nejustificat) de frondă Europa Liberă, scriitorul interzis în România lui Ceaușescu îi scria acestuia. Nici mai mult, nici mai puțin, „Domnului Nicolae Ceauşescu”, la „Palatul Regal, Bucureşti”. O prezenţă vie, şfichiuitoare, prin care scriitorul reuşeşte să surprindă contextual gravitatea şi importanţa apropiatei Conferinţe de la Belgrad, pe nefericitul fond românesc, într-un stil absolut răpitor din punct de vedere stilistic, o plasticitate recognoscibilă azi ca fiind à la Goma. Această scrisoare deschisă din februarie 1977, adresată lui Nicolae Ceauşescu, ar trebui (am mai spus-o) să se predea la facultăţile de Litere.
Mă adresez Domniei Voastre în disperare de cauză. Sunteţi ultima speranţă a mea. Iată motivul:
De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii «Charta ‘77» nu mai am linişte – sunt convins: nici Dumneavoastră. Iată – mi-am zis, în sfârşit, glasul raţiunii se face auzit: oameni responsabili, iubitori de ţară, devotaţi socialismului cer, nu răsturnarea guvernului (cum pretind răuvoitorii), ci aplicarea legilor existente, atât a celor interne, cât şi a convenţiilor internaţionale semnate, deci acceptate de către guvernul lor. (...)
Domnule Ceauşescu,
De o lună de zile de când, la Praga, a fost dată publicităţii «Charta ‘77», mă străduiesc să-mi conving cunoscuţii să se solidarizeze cu acţiunea cehilor şi a slovacilor. Dar fără succes. Unii au refuzat, net, recunoscând cinstit că asta – adică solidarizarea – cade sub articolul cutare al Codului Penal; alţii nu cunoşteau articolul pe dinafară, dar cunoşteau, pe dinăuntru, Securitatea; alţii, ceva mai curajoşi, s-au declarat gata să semneze o scrisoare de solidaritate, dar indescifrabil (...)
Românii noştri se gândesc numai la ce vor pierde dacă va afla Securitatea, nu la ceea ce vor câştiga – în ciuda Securităţii.
Un cunoscut, un Escu pur-sânge m-a jignit de moarte – şi nu doar pe mine. Ştiţi ce mi-a zis? Zice:
– Domnule, dumneata te agiţi într-un anume fel şi vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu eşti român! (...)
– Bine, bine, să zicem că eşti român, a cedat Escu. Dar te comporţi ca un neromân!
Ei, şi m-am înfuriat rău de tot şi i-am zis-o de la obraz:
– Daaa? Dar de Ceauşescu ce mai zici? Şi el e ne-român? Ba e foarte român şi cu toate acestea, în 15 august 1968 s-a dus la Praga, să-l asigure pe Dubcek de solidaritatea românilor. Şi, deşi român, a condamnat, de la balcon, cu vehemenţă invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia şi a zis că ce-au făcut ele, trupele, este o mare ruşine şi că să nu se mai repete chestia asta, că-i de rău!
Uite-aşa i-am zis. La care Escu:
– N-ai decât să-i ceri lui Ceauşescu ce-mi ceri mie: semnătura pe scrisoarea de solidaritate cu cehii – aşa mi-a zis.
În februarie 2015, motivele nemulţumirii-noastre-de-sine au rămas aceleaşi. Ele îşi fac mai abitir de cap (cu noi!), cu cât ne ambiţionăm să le mascăm sub tot felul de boli psihosociale şi istorice ori de parcurs. Şi ele poartă un nume generic: conformism&defetism (străjuind prin secoli!), încurajate şi hrănite de litaniile scrobite ale intelighenţiei dedate la tot soiul de jocuri de soţietate. Rarele exemple de curaj necondiţionat din istoria noastră (recentă) ne oferă o lecţie pe care nu vrem să o învăţăm: intelectualul trebuie să rostească adevărul fără socoteli fals diplomatice şi tânguieli realist-estetice. De aceea, lecţia Goma este dură. Atât de dură, încât mulţi i-au dat/ îi dau dreptate neoficial, însă nu se sfiesc să-l sape pe dedesubt (cum s-ar exprima chiar scriitorul nostru opozant) și la suprafață. Adevărul o fi bun (în cele din urmă și în ultimă instanță /sic/), dar salvarea aparențelor pre mulți i-a scăpat de la „suferință”.   
Cine sapă groapa altuia... (14 februarie 1977),  Nemulţumiţii care mulţumesc (16 februarie 1977), De ce părăsesc românii România? (20 februarie 1977) sunt câteva texte scrise de Paul Goma în România cenzurată, bestializată, terorizată de Securitatea regimului comunist, difuzate în Occidentul liber, necenzurat. Timp în care Goma strângea deja semnături pe Apelul pentru drepturile omului, iar intelectualitatea şi scriitorimea îşi confecţionau alibiuri salvatoare pentru mai târziu. Puneau de-o rezistenţă-prin-cultură. Poate că era legitim să-şi imagineze atunci că rezistă, prin autocenzură. Dar a fost totalmente nepotrivit să propună după 1990 acest „concept” ca pe unul funcțional și real în perioada comunistă, care să-i legitimeze în postdecembrism. Din cauza artizanilor acestei ideologii, care au preluat establishmentul cultural, Paul Goma este ținut azi departe și de țară, și de menirea sa firească: de a fi un scriitor de limba română perceput și asimilat cum se cuvine de semenii săi. Și de breaslă.      
Domnule Ceauşescu,
Înţeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se aşeze lângă a unui simplu cetăţean – şi încă a unui scriitor (şi acela fără talent). Dar chiar dacă se va întâmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar semna şi soţia mea, dar situaţia nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 unguri, atunci, proporţional, ar fi nevoie de 90 semnatari români. Hai, 50; măcar 10. Dar de unde atâţia?
V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inşi nu se tem de Securitate: Domnia Voastră şi cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături….
Cum scriitorul este, încă, singur pe listă, poate că în România două persoane nu se tem de conformism&defetism&perturbarea statu-qou-ului atât de păgubos pentru naţia română: Paul Goma şi Klaus Johannis. Asta, sperând că noul preşedinte al României a auzit de Paul Goma.
Căci, Suntem condamnaţi să sperăm.