vineri, 3 aprilie 2015

„anonimi”, „tupeiști” și, totuși, o Mișcare

(text apărut în revista „Confesiuni”, martie 2015, unde motto-ul a fost suprimat, probabil din motive de spațiu editorial)





PAUL GOMA 80


Cutremurul oamenilor 1977
(„anonimi”, „tupeiști” și, totuși, o Mișcare)

Brutus Coste: Aţi aflat de pildă despre protestul adresat preşedintelui R.S.R. de către Centrul American PEN, PEN-Clubul American, sub semnătura preşedintelui său şi a unor scriitori de talia lui Arthur Miller, Edward Albee şi Kurt Vonnegut? Aţi aflat de această intervenţie?
Paul Goma: Nu, n-am aflat...”
(convorbire telefonică New York – Bucureşti interceptată şi serios perturbată de Securitate, vineri, 4 martie 1977)



Mişcarea pentru drepturile omului nu a început odată cu Scrisoarea adresată de primii opt semnatari Conferinţei de la Belgrad, la începutul lunii februarie 1977. Ştiu datele exacte, dar nu voi uza aici de ele. Ca istoric, şcolit până la 20 de ani în comunism, am învăţat singură, în timp, că, pentru a înţelege, oamenii au nevoie de o cronologie orientativă (dar exactă!). Ideal ar fi să pătrundem tainele cauzelor, circumstanţele, desfăşurarea, influenţele, contextualizările, urmările unui eveniment (situaţii) şi plasarea acestora în contexte complementare. Cronologia strictă şi stufoasă este pentru specialişti, pentru cei care fac analize şi studii, tocmai pentru a ajunge la limpeziri utile semenilor cu alte preocupări. Dintre scriitorii români, singurul care oferă o lecţie drastică despre importanţa cronologiei şi a memoriei este Paul Goma. Deloc întâmplător, prozatorul vede îndeletnicirea scrisului nu ca pe o toană de care poate fi atins orice ins cu oarece talent, ci ca pe o misiune responsabilă în comunitate şi în lume. Misiune care nu exclude, ca şi în cazul istoricului, medicului etc., asumarea unui set de valori morale şi etice.
Cred că în acea seară de 25 ianuarie 1977 a început ceea ce a început. Adevărat: pentru mine nu era o premieră, simţeam însă că de astă dată lucrurile vor lua o altă turnură – pe care, excitat cum eram (furios şi, în acelaşi timp, mulţumit), o vedeam în roz.” (Paul Goma, Culoarea curcubeului ′77)
În seara zilei de 25 ianuarie, Paul Goma, care până la arestare a străbătut Bucureştiul purtându-şi „înscrisurile dușmănoase” în ciorapi (astfel fiind arestat pe 1 aprilie!), a reuşit să înmâneze scrisoarea Către Pavel Kohout şi camarazii săi unui grup de 9 diplomaţi acreditaţi la Bucureşti (plus soţii de diplomaţi). Patru dintre ei au făcut astfel încât scrisoarea să ajungă la presa occidentală. Atunci, odată cu prima scrisoare a înflorit sămânţa Mişcării pentru drepturile omului, chiar dacă germina de câţiva ani, din vremea când scriitorul interzis a început să comunice necenzurat cu lumea liberă, dintr-o ţară neliberă, închisă.
Despre luna februarie 1977 am vorbit în episodul anterior. Luna martie a fost, într-adevăr, a cutremurelor: cutremurul oamenilor” și cutremurul de pământ. Primul a durat mai mult decât al doilea, chiar dacă pe termen scurt și mediu efectele celui din urmă au fost tragice. În această ordine s-au petrecut. Fac parte dintre aceia deranjați de cel mai mic dezacord (cum îmi spunea pe vremuri un bun prieten). Recunosc, mă scoate din armonia cu mine și cu lumea prestaţia unui profesionist care pune carul înaintea boilor. Nu îmi place când într-o comparație sau enumerare (atunci când nu este o simplă înșiruire) se menţionează evenimentele din anul 1977 în felul următor: Greva minerilor din Valea Jiului, cutremurul de pământ, Mişcarea Goma. Dacă în prezent un scenariu virtual nu poate influenţa un eveniment de mult încheiat şi având urmări, tot astfel este important să ştim că, de exemplu, totalitarismul comunist a început înaintea celui nazist. Sau că Zidul Berlinului a căzut înainte ca Nicolae și Elena Ceaușescu să fie „judecați” și executaţi. Exemplele pot continua la nesfârșit. Cronologia este esenţială, altfel am agoniza prin spaţii. Nu am avea istorie, nici măcar literatură. Nici istorici, nici critici literari sau esteţi.
„Un individ fără conștiință nu e cu nimic mai bun decât un limax”, spune tânărul scriitor şi editor Claudiu Komartin. Nu întâmplător am menţionat că e tânăr, aproape nimic nu este întâmplător. El face parte dintr-un grup reformator, care propune cu argumente solide reformarea Uniunii Scriitorilor din România. Însă, Grupul pentru Reforma USR nu este format doar din tineri, ci şi din oameni trecuţi de 40-50 de ani. Am mai spus „tânăr” și pentru că tinerii, în general, sunt asimilați în România cu anonimatul. Și pentru că ar fi „anonimi”, devin brusc lipsiți de autoritate. Și pentru că sunt tineri/anonimi/lipsiți de credit, ei nici n-ar putea avea dreptate.
O să-mi contrazic (de dragul demonstrației) propria afirmație. Și Paul Goma era încă tânăr în 1977. Nu mai spun cât de încă tânăr era în 1968, când i-a apărut volumul de debut Camera de alături (rămas singurul în limba română până în 1990), retras la scurtă vreme, vânat prin librării, biblioteci publice și particulare de oamenii Securității. La fel de tânăr a rămas în anii următori, sfidând Securitatea, Cenzura, Uniunea Scriitorilor, colegii de breaslă. Și tânăr este până azi, doar trupul i-a îmbătrânit. Cu toate „anonimizările” de care a avut parte, puse în practică de Securitate și de Breaslă.  

La 11 martie 1977 (în timp ce strângea semnături pe Apelul pentru drepturile omului, împresurat de Securitate, la domiciliu, cu tot cu blocul de locuințe din Aleea Compozitorilor), trimite următoarea scrisoare președintelui USR, Virgil Teodorescu, prin poetul Virgil Mazilescu. Scrisoarea a fost înmânată cu martori şi a ajuns în dosarul de Securitate al lui Goma. Care nu a primit niciun răspuns de la sindicatul scriitorilor.

Către Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor Români
Subsemnatul Paul Goma, membru al Fondului Literar, vă aduc la cunoştinţă că cedez în totalitate drepturile de autor în limba română pentru romanul Ostinato, în folosul victimelor cutremurului din 4 martie.
Rog Fondul Literar:
a) Să nu-mi reţină, din această carte, datoriile;
b) Să nu perceapă impozite asupra acestor venituri;
c) Să deschidă un cont special – să-i zicem: «Contul O».
Ca donator, pun următoarele condiţii:
1. Să pot controla suma (sumele) de bani cuvenite pentru Ostinato, vărsate în «Contul O»;
2. Donaţia să fie folosită în întregime pentru construire de locuinţe. Aceste locuinţe vor putea fi repartizate numai familiilor de muncitori şi de mici funcţionari – în nici un caz celor care lucrează în Securitate, în organele de stat şi de partid sau îndeplinesc «munci politice». Ca donator, îmi rezerv dreptul de a verifica personal îndeplinirea acestei condiţii;
Pentru ca suma destinată sinistraţilor să fie cât mai mare, cer ca tirajul cărţii să fie şi el corespunzător cumpărătorilor (mai ales că «problema hârtiei» nu va putea fi invocată) şi să se tragă oricâte ediţii vor fi cerute – de cumpărătorii de carte, nu de Centrala Cărţii.
Deasemeni, cer ca această carte să poată fi vândută în cadrul unor întâlniri ale autorului cu cititorii, cu care ocazie cumpărătorii să poate dona, în «Contul O» sume suplimentare de bani.
Profit de acest prilej pentru a face apel către scriitorii aflaţi în situaţii asemănătoare: să cedeze o parte din drepturile de autor în folosul sinistraţilor.
       Bucureşti, 11 martie 1977.    
                   Paul Goma

Desigur, Contul O” nu a fost creat, pentru că nici romanul O(stinato) nu a fost publicat. Deși asediat, Paul Goma a mai avut energie și pentru conectarea realității cutremurătoare a seismului tectonic la preocupările lui capitale din acel moment: respectarea drepturilor constituționale pentru cetățenii români. Neprogramatic și indirect, scriitorul a atins detalii ținând de osificarea instituțională, de închistarea comunistă a sindicatului scriitorilor din România, o instituție a cărei reformare este reclamată azi de tineri literați de toate vârstele.
„Anonim” și „netalentat”, în martie 1977 Paul Goma continuă să zguduie siguranța regimului de la București. Mai mult, curajul lui („tupeul”, „inconștiența”, „lipsa de măsură” de care îl acuză destui cobreslași, fie în note informative, fie în opinii culese din teritoriu) trezește și alimentează conștiința anesteziată a mii de români „obișnuiți”, „anonimi” (cu câteva excepții, dar nu atât de remarcabile cum au devenit odată cu trecerea timpului: Ion Negoițescu, care era cunoscut în lumea literară, Ion Vianu, care nu avea profilul public de azi). Securitatea a întrerupt convorbirile telefonice, a împiedicat oamenii să ajungă în apartamentul familiei Goma, a desfășurat la nivel național un dispozitiv imens de influențare, de avertizare, de descurajare, de șantajare și de inhibare prin frică. Putem presupune, fără să greșim, că dacă regimul de la București nu ar fi fost atât de speriat de dimensiunile pe care le putea atinge această Mișcare, ea ar fi avut nu câteva sute de aderenți, câți au reușit să își exprime adeziunea în ciuda piedicilor, ci mii, poate zeci de mii.
Cum se justifică reacția disproporționată a aparatului represiv față de rumoarea trezită de o „scrisoare”? Dacă nu prin spaima de destabilizarea pe care ar fi provocat-o, de data aceasta, nu un cutremur, ci un tsunami uman sau o avalanșă umană, în timp ce opinia publică internațională ar fi stat ca un ghimpe în coasta Puterii. Singura opțiune viabilă pentru regimul ideologic a fost Represiunea. Numai coroborând memorialistica, literatura autobiografică, dosarele de presă occidentale, arhivele lor, miile de file din dosarele întocmite de Securitate pe seama lui Paul Goma ne putem da seama de dimensiunile reale.
Și totuși, intelectualii, scriitorii – cei dintâi chemați la o astfel de acțiune au lipsit. Nu au perceput chemarea. Nu au realizat puterea simbolică pe care o puteau avea în fața „anonimilor” care i-ar fi urmat, cărora le-ar fi fost exemplu. Căci nu este întâmplător că „necunoscutul” scriitor, fost deținut politic, a încercat să îl convingă pe Nicolae Breban să semneze. Așa cum nu este întâmplător că i-a scris public lui Ceaușescu, din disperare, pentru a atrage atenția asupra acestei Mișcări de care intelectualii au fugit ca de ciumă, invitându-l (cât curaj!, cât tupeu!, câtă benefică în eternitate vanitate!) să semneze!
Mișcarea pentru drepturile omului din România se datorează, așadar, „anonimilor”. Este, credem, ceea ce intelectualii/ scriitorii de ieri – pilonii sistemului cultural și politic de azi nu îi pot ierta celui mai celebru „anonim” român: lui Paul Goma.