vineri, 1 mai 2015

moartea se amână

(text apărut în „Confesiuni”, aprilie 2015)


PAUL GOMA 80

„Consemn X” – moartea se amînă pînă la noi ordine


„Medicul închisorii ne informează că ai tensiunea 24/12. Asta-i puțin, canalie (ea avea șaizeci de ani), o să te facem să ai 34, ca să crăpi, lepădătură, fără nici o vînătaie, fără bătăi, fără fracturi. Numai că n-o să te lăsăm să dormi!”
(Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag)

La 1 aprilie 1977, cînd a fost arestat, după cîteva luni de „dans cu Securitatea” pe muchia cuțitului, Paul Goma avea 41 de ani. Poate că îi albiseră barba și părul, însă era un bărbat tînăr. Era la vîrsta la care colegii săi de generație și breaslă își dădeau silința să se căpătuiască. Unii dintre ei făcuseră, ca și Goma, pușcărie politică. Ce s-a petrecut între 1 aprilie și 6 mai 1977 (data eliberării din arestul Securității Rahova) se știe și poate fi citit în cele două volume în curs de reeditare, Culoarea curcubeului ′77 și Cod „Bărbosul”, la editura Ratio et Revelatio. Ce scria Goma, încă la cald, în 1978, aflat deja în refugiu politic, despre cutremuratul și cutremurătorul an 1977 este confirmat de documentele ajunse pînă la noi „grație” Securității. În Culoarea curcubeului, scriitorul rememorează secvența ducerii sale în regim de urgență la Spitalul MAI „Victor Babeş”. Între timp, în sfîrșit, radio Europa Liberă  difuzase „Testamentul”, pe care Dumitru Țepeneag avea consemnul să îl dea publicității în cazul arestării lui Paul Goma. Am mai scris despre acest document, care este reprodus și în volumul Scrìsuri I. 1971-1989, Curtea Veche, 2010. Tot ce „prevăzuse” Paul Goma că i s-ar fi putut întîmpla în cazul arestării s-a întîmplat ori era în curs de a se definitiva. De ce textul a ajuns abia după trei săptămîni (poate ceva mai mult)[1] la urechile opiniei publice, rămîne încă de elucidat. Cert este că dacă ar mai fi întîrziat cîteva zile, nu ar mai fi avut cine să ne lase mărturia despre Mișcarea pentru drepturile omului.
„Generalul s-a aşezat lîngă mine, mi-a luat tensiunea... Eram pe jumătate adormit. (...) S-a ridicat, l-a chemat pe medicul de la Rahova, cel cu servietă:
– Ce tensiune a avut atunci cînd...? – intrase şi el în joc.
Doctorul Servietă s-a postat cu spatele spre mine şi i-a şoptit ceva.
– Cîîît?, s-a mirat generalul. Douăzeci şi şapte?”
Nu știm dacă notarea în fișa medicală de deținut a valorii de 23/12 la 27 aprilie 1977, de către dr. Radu, medicul închisorii, este de dinainte sau de după investigația de la Spitalul MAI. Cert este că în aceeași fișă medicală sînt consemnate diagnostice și tratamente, pînă la data de 3 mai. Mai mult, un raport al serg.mj. Vasile Vîlcu, aflat în serviciu la data de 2 mai 1977, consemnează intervenția colegului de cameră al lui Goma, care l-a avertizat pe gardian că  „în jurul orei 10.35, arestatul GOMA PAUL de la camera 5 a avut o criză de inimă pe care n-a semnalato [sic]. Văzînd situaţia arestatul STAN IOAN cu care este în cameră m-a sunat şi mi-a spus că arestatul GOMA se află încă în criză. (...) După puţin timp arestatul STAN IOAN mi-a cerut un foc şi mi-a spus că întradevăr colegul lui de cameră suferă de inimă şi că n-ar fi exclusă situaţia să se întoarcă cu faţa către perete într-o asemenea criză şi să-l găsim rece.”
Pe acest raport, la 3 mai, deci a doua zi, col. Vasile Gheorghe, imortalizat de Paul Goma cu supranumele „Grenadă”, a pus următoarea rezoluție:
„Dr. Radu,
În fiecare zi sau ori de cîte ori este nevoie, arestatul să fie consultat şi tratat. Paza arestatului se va face în regim de [cuvînt neînţeles: maximă?] urgenţă.
Cert este că după 3 zile, mai exact, la 6 mai 1977, Paul Goma a fost încredințat rudelor sale, soției și socrului. Termenul încredințat este cel mai potrivit în context, deoarece scriitorul n-ar fi putut ieși singur, pe picioarele lui, din închisoare. Securitatea încercase o moarte perfectă, dar subiectul principal i-o dejucase, desigur, cu ajutorul cîtorva cunoscuți și al opiniei publice internaționale. Regimul comunist de la București apăra prin orice mijloace „secretul de stat”, inclusiv și mai ales prin anihilarea „dușmanilor”. De data aceasta, încăpățînarea „dușmanului” de a striga chiar și cu ultimele puteri că regimul și Securitatea sînt criminale s-a dovedit invincibilă. Năstrușnicia situației constă în aceea că dacă Securitatea ar fi reușit să îl ucidă lent și „fără urme” (fără nici o vînătaie, fără bătăi, fără fracturi, vorba martorului citat de Soljenițîn), printr-un curat stop cardiac la momentul potrivit, în urma administrării științifice de aconitină, scandalul ar fi fost imens. Nu prin simpla dispariție fizică a deținutului, ci prin reverberațiile pe care le-ar fi stîrnit textul Testamentului, dat publicității prea tîrziu pentru salvarea scriitorului. Este și motivul pentru care Ceaușescu a luat foc (unda s-a transmis de la vîrful piramidei spre „sala mașinilor”: Securitatea) auzind cum regimul său este incriminat avant la lettre. Căci, după cum știm, grija cea mare a regimurilor ideologice nu este respectul pentru adevăr, ci camuflarea lui.

„şi o uşă s-a deschis şi au intrat Ana-Maria fără Filip şi socru-meu fără Lulu soră-sa şi Ana-Maria a început să strige Ce i-aţi făcut criminalilor cînd l-aţi arestat era om şi-acuma-i cîrpă ce i-aţi făcut? şi eu voiam s-o potolesc s-o asigur că îi povesesc eu acasă dar Ana nu se lăsa striga ceva cu pupilele Ce i-aţi dat? L-aţi drogat criminalilor!

Graba eliberării din 6 mai ne spune cîteva lucruri: 1. că oricît de rea ar fi fost starea lui Paul Goma la această dată, cu o zi-două-o săptămînă înainte fusese mult mai rea; 2. că stoparea asasinării-fără-urme i s-a datorat tot lui Goma, care încă din 1976, cunoscînd Securitatea „pe dinăuntru”, a simțit nevoia să își ia o măsură de precauție (ajunsă la noi, prin adeverirea celor exprimate, ca un document ce probează criminalitatea regimului comunist), printr-un memoriu-testament, pe care în 1977 l-a actualizat încredințîndu-l martorului său, Dumitru Țepeneag, aflat la Paris; 3. că arma cea mai eficientă împotriva regimului comunist a fost ne-tăcerea, neconsimțirea la abuz și crimă, fie și ca o formă minimală de solidarizare cu victimele, însă, în cazul de față, în primul rînd ca o formă de autoapărare (contraexemplul îl constituie tăcerea asupra arestării lui Gheorghe Ursu, ceea ce a făcut imposibilă rămînerea sa în viață); 4. un aspect mai puțin vizibil fără stăpînirea „cazului”: statul-Securitate nu avea de gînd să renunțe la eliminarea celui mai încăpățînat, consecvent, incomod, imbatabil opozant pe care l-a avut regimul Ceaușescu.
„Ţinea în mînă o hîrtie. Un imprimat-tip cît un sfert de coală obişnuită. O ţinea spre el, dar eu eram obişnuit să citesc de-a-ndoaselea. Am citit esenţialul: acolo unde trebuia să se afle numele «trimisului», al bolnavului, era scris de mînă cu cerneală:
«Consemn X».
În sfîrşit! Măcar pe hîrtia aceea eram deţinut, mi se recunoştea acest drept. Dreptul la ne-identitate.
Ba nu: deţinuţii – adică cei condamnaţi – poartă un nume.
Ba da: uneori, nici deţinuţii condamnaţi nu au nume.”
Goma și-a cîștigat singur dreptul la nume.









[1] La data scrierii articolului, uitasem de documentul care atestă data transmiterii testamentului la Radio Europa Liberă în ziua de 22 aprilie 1977, dar reținusem corect că între momentul arestării și data la care E.L. făcea anunțul trecuseră trei săptămâni. Cf. ACNSAS, Dosar Penal nr. 313, vol. 13, f. 40.