miercuri, 6 aprilie 2016

resurecțiile securismului de întreținere

(o actualizare) 

o reeducare... ca soarele de pe cer


„Scriitorul a fost arestat și va fi probabil expulzat de către Guvernul din țara sa, considerându-l mai puțin periculos în afara țării – după sistemul maeștrilor sovietici. Dar acest lucru creează cealaltă slăbiciune: nu numai ideologia a eșuat, ci și sprijinul popular. Un scriitor în mijlocul conaționalilor săi este astăzi mai periculos decât departe de ei. Vorbind din punct de vedere democratic: departe de ochi – departe de inimă. Uitându-se astfel, potrivit interpretării materialiste corecte, că un scriitor nu este numai un corp, ci, mai ales, un spirit, pe care nimeni și niciodată nu l-a putut exila.”
(Vintilă Horia despre Paul Goma, în revista „A.B.C.”, Madrid, 6 mai 1977)

După 1989, fosta-actuală-veşnică Securitate a devenit sprintenă, dezinhibată, mult mai bogată și dedată la toate perversiunile pe care i le sugerează bruma de libertate la vedere. Apelativul „securist” cuprinde în sine un sistem mental pervertit de mecanismele represive care ne-au reeducat temeinic, la scară naţională. O reeducare de mai mare dragul, aproape o crimă perfectă! Cel mai recent exemplu relevant: la Salon du Livre de anul acesta, în ziua de 17 martie a avut loc un „eveniment” dedicat scriitorului din Mana, organizat de Mariana Sipoș, care trebuia să fie moderatoare, dar care nu a mai ajuns la întâlnire, după ce încercase în zadar să îl aducă pe scriitor. Reprezentantul Editurii Ratio et Revelatio, dorind să salveze situația, a început discuțiile, împreună cu directorul ICR și cu scriitorii Dan Culcer și Virgil Tănase. Rezumatul întâlnirii, făcut de Bogdan Rusu pe facebook, îmi atrage însă atenția nu prin informația că „lui Goma i s-a făcut rău” și nu a mai ajuns, ci prin: Din când în când, vești. «E la ușă». «El vrea să vină, să vedem dacă-l lasă nevastă-sa»”. Zvonacii nu sunt niciodată naivi, au doar interese murdare ori sunt ei înșiși murdari, fără a avea un scop precis. Dosarele de la Securitate ale lui Goma pot fi baza pentru o trilogie despre rolul și rostul zvonului în istoria românilor. Ana Maria Goma, aflând ce mai vehiculează zvonistica de serviciu, mi-a scris pe 19 martie: „Bine că nu au spus: jidoavca de nevastă-sa.” Toată lumea știe că Ana Maria (născută Năvodaru) are origine evreiască. De multă vreme, Goma este ținta unor variante de compromitere și anihilare emanate de Securitate, colportate de lumea culturală, în special de cea literară, fără niciun fel de reținere, ca la un pahar la restaurantul USR sau pe la diverse colțuri de uliță cenaclist-săptămînistă. Ana Maria Goma nu a uitat, desigur, că expresia „jidoavca de nevastă-sa” era una dintre favoritele mâncătorilor de borș securist, complementară cu altele, mult-îndrăgite, precum, (Goma) – kaghebist, jidovit, antisemit, omul CIA/ serviciilor evreiești/ poponar etc. etc. Una dintre indicațiile Securității: împrăștiați zvonuri contradictorii despre Goma, ca să putem culege roadele compromiterii sale (cu varianta științifică a textului pe această temă voi reveni în revista „Polemici”).
Cu o zi înainte de deschiderea Salon du Livre, pe 16 martie, Doamna Goma a răspuns la un mesaj: „de la o vreme nu trece o săptămână fără o veste bună. Păcat că este cam târziu și tot ce mai putem face este să încercăm să ne amintim că avem din ce în ce mai mulți prieteni Devotați și să ne spunem că nu am perseverat în van, și că de fapt nu am fost chiar atât de nebuni...”. Majuscula îi aparține. Îi mulţumesc lui Bogdan Rusu că ne-a împărtăşit cum a decurs întâlnirea dedicată lui Paul Goma la Salon du Livre. Sigur că nu mă aşteptam ca scriitorul să fie prezent (ştiam că nu poate, ce nu înţeleg este insistenţa că ar fi putut). Totul vine prea târziu pentru noi... Să audă și vechea-actuală Securitate, din rândurile din față-pe mijloc-din spate! Eterna noastră mentalitate securistă care ne dă ghes, ne trădează, ne iese pe gură, ne explodează din priviri împroșcând în toate părțile. Cineva nu s-a putut abține (sau avea indicații să o facă) și a verbalizat: „El vrea să vină, să vedem dacă-l lasă nevastă-sa”. Cât de necinstit să fii pentru a spune asemenea mizerii, cât de lipsit de conștiință pentru a dori să îl minimalizezi și acum, după ce o viață întreagă a fost consecvent și tare ca un munte, susținut de o femeie extraordinară, care ar fi putut alege să ducă un trai mai mult decât confortabil la București, Tel Aviv sau aiurea? O femeie care a renunțat la cariera de traducătoare, pentru a-și hrăni familia muncind ca bibliotecară?
Nerușinaților! Nebărbaților! Nesimțiților! Așa am scris pe facebook, aflând cum a decurs evenimentul dedicat lui Goma la Paris! După două săptămâni, nu schimb nimic. Revolta a rămas.

„...lumea a dat buluc pe cartea asta și pe autorul ei ca pe Însuși Dumnezeu (fie!, al literelor românești!), ca și când s-ar fi sfârșit o lume și trebuie să înceapă în mod necesar o alta. Lumea/ Istoria apud Manolescu!
(dintr-o corespondență a mea cu Liviu Ioan Stoiciu)

Lumea nu începe și nici nu se termină cu zeii de lut. Orice ar crede muritorii de rând, dornici după Decembrie să trăiască la maxim, potrivit unor norme pe care nu le-au practicat înainte. Poți trăi în adevăr, când nu cunoști adevărul? Aveau nevoie românii să fie „educați” după 1989 de aceiași profesori care le predaseră tehnicile conformismului ideologic, șmecheriile supraviețuirii „prin cultură”? Nu aveau alții, vom spune, pentru că aceiași nu se îngrijiseră în comunism de o rezistență subterană, de închegarea unui nucleu de societate civilă, nu practicaseră samizdatul și nici alte forme de „revoltă”. Se autosugestionau că regimul este foarte dur, că singura lor opțiune etică este „supraviețuirea prin cultură”. Ce înseamnă această cultură, nu cumva se reduce la autoreferențial? Sunt aceiași profesori/ formatori care s-au plâns eseistic asupra neșansei românilor de a avea un Havel. Aceiași care nu au avut coloana vertebrală de a-l naște. Totodată, aceiași care nu au avut tăria de caracter de a recunoaște: nu aveam nevoie de „un Havel”, pentru că l-am avut, încă îl avem, pe Goma, dar l-am expulzat și l-am aruncat ca pe un făt nedorit, ne aducea prea abrupt aminte că suntem lași, că suntem incapabili să reacționăm dincolo de conservarea interesului personal. Noi, cei de azi, care încercăm să vă educăm pe voi, cei de mâine – am fost supușii Partidului-Securitate. Altfel, nu ne-am smiorcăi estetic că n-am avut modele de est-etică.
Dacă profesorii/ formatori nu și-ar fi sculptat singuri statui, dacă ar fi practicat căința – ca singură soluție pentru a porni onest pe un drum al reevaluărilor, recuperărilor și construcțiilor autentice – astăzi nu am avea organismul spiritual, cultural și civic cuprins de metastazele metehnelor comuniste.
În nr. 12/ 2016 al revistei „România literară”, obositorul Cronicar al rubricii „Ochiul magic” și-a făcut un pustiu de bine băgându-se în seamă prin atacarea unei reviste noi, al cărei prim număr abia apăruse. Anonimul supraveghetor este deranjat, în primul rând, că, în ciuda titlului: „Polemici”, revista „n-are nimic polemic”. Ai zice că Dl Chifu (pe care-l bănuiesc sub anonimat) nu se mai poate odihni de lipsa combativității în câmpul literar. Nu i-a fost de ajuns scandalul de mai an, când a primit un premiu național, pe care nu a avut bunul simț să îl refuze. Nu îi ajunge nici actualul scandal în care este USR, a cărei conducere este contestată. Și dacă Dl Cronicar nu ar fi directorul executiv Chifu, ci însuși contestatul președinte, N. Manolescu, asta nu ar schimba cu nimic datele problemei. La Romlit nimic nu mișcă fără avizul sau indicația Dlui Profesor. Păstorită de acesta, revista fanion a Uniunii Scriitorilor seamănă cu o sinistră gazetă de perete (ca în fabrici și uzine, ca în coloniile de muncă forțață etc. în vremuri dejist-ceaușiste), unde sunt arătați cu degetul vigilenței conformiste, trași la răspundere, desființați, interziși („Adio, domnule Goma!”, editorial NM, 1998), excluși etc. scriitorii indezirabili. Mai nou, are și pretenții de casație în speța politicii editoriale.
Oricine ar fi Cronicarul de la „Ochiul magic”, se vede de la o poștă că a scris notița pe genunchi, în mare grabă, probabil pleca revista la tipar. După ce ne anunță că „Un coleg scriitor ne-a semnalat nedumerit o nouă publicație literară...” (nedumerit? avea nevoie de aviz de la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor?), pe care a răsfoit-o și redacția, aflăm că numele revistei nu se justifică. Ni se spune și de ce, dar nu ne interesează. Deoarece tocmai am aflat de la editorii revistei „Polemici” că a fost trimisă, între alții, dlor Horia Gârbea şi... G. Chifu! Din două una: ori scriitorul nedumerit care l-a informat pe Cronicar e Gârbea, şi „cronicarul” e NM, ori Chifu a pus problema în stilul gazetelor din Iepoca de Aur, ridicându-şi mingea la fileu...
Îmi atrage, totuși, atenția amatorismul exprimării: „Și o observație: Polemici apare la Baia Mare, unde mai există, sper să nu greșim, cel puțin două periodice culturale.” O observație? După cele de dinainte? Și ce semnal de alarmă trage „subtila” observație: „E de bun simț: are acest oraș un asemenea potențial auctorial încât mai era nevoie și de a treia revistă? Evident, nu.” E de bun simț, Dle Cronicar, să-ți dai numele când faci pe bărbatul în dosul unei „foi” dezgustătoare, cum a devenit Romlit, de unde au fost excluși indezirabilii, unde redactorii se scriu de bine unii pe alții, în calitatea lor de autori! Tot de bun simț elementar este să saluți apariția unei reviste noi, chiar dacă nu îți satisface nevoia de polemică. Nu doar că revista își merită numele de „Polemici”, dar chiar începe cu textul „Nașterea mitului Goma. Străinătatea de acasă”. Îi las pe cititori să decidă în ce măsură acest prim număr al revistei „Polemici” incită măcar la așteptări... polemice. Textul este pe blogul meu, poate fi citit oricând și de oricine. Să nu se creadă că suntem în suferință de logică binară: condiționarea locului de apariție a unei publicații de anvergura „potențialului auctorial” al respectivei localități, în epoca în care viteza de circulație a informației a atins un nivel de neînchipuit cu un sfert de secol în urmă, este chiar de prost gust. Ca și când autorii Romlit ar avea toți buletin de București și rezidența în Capitală! (Ca să nu ne mai amintim de anii luuungi în care directorul Romlit, președintele USR și etc. tăia și spânzura de la... Paris!)
Cu toate acestea, Cronicarul găsește un mic accent polemic în „obscura foaie”, care „se rățoiește fanfaron la revistele de tradiție ale țării, comparându-se cu ele”. Lipsa măsurii (cum, de altfel, se observă în întreaga activitate a lui NM și a echipajului său la șefia USR) este încununată în finalul textuletelui, acolo unde citim concluzia deșteaptă-foc: „Problemele apar când e o diferență vădită între pretenții și putință, între cum te închipui și cum ești în realitate”. Adevărat! Doar că această „maximă” cu pretenții didactice se aplică-mănușă tocmai revistei Romlit. Din câte poate observa orice scriitor ori simplu cititor, probleme au USR-Manolescu și Romlit!

DINESCU mi-a spus că sâmbătă GOMA va fi dat afară din Uniune. Sigur că primul gând la auzul scrisorii dure a fost (mai ales că-l antipatizez) că GOMA trebuie scos ca o măsea stricată. Acum, ce păcat (că părerea mea nu contează) îmi spun că trebuie publicat (aşa cum s-a făcut cu BACONSKY) că dacă dispare GOMA apar alţii, poate chiar talentaţi. Aşa, GOMA, antipatic şi netalentat, izolat, îşi făcea locul atât de prost încât stârnea repulsie. Deja LULU (ION DUMITRU MARIN) a început să spună că GOMA e o «conştiinţă», zicea că momentul e bun, că acum de s-ar găsi 100 de inşi. I-am spus că chiar dacă găseşti unul singur te toarnă, dacă nu cumva l-ai turnat tu mai întâi.
(din Nota informatorului „TOMA”, 13 februarie 1977, Toma-cel-credincios Securităţii...)
Prin „Un scriitor în mijlocul conaționalilor săi”, Vintilă Horia înțelegea ceea ce înțelege orice cunoscător al perioadei comuniste, în special, și al menirii scriitorului, în general: scriitorul (a cărui viață = memorie, chiar viceversa, cum scrie Goma) trebuie să fie asumat de comunitatea în care se exprimă, pentru a ajunge astfel la toți semenii săi. Or, ce a făcut breasla scriitoricească (din care, cu brio, a făcut parte criticul Nicolae Manolescu)? Și-a dat concursul la minimalizarea, marginalizarea, excluderea, nesolidarizarea unui/ cu un confrate care s-a expus instituțiilor represive pentru respectarea libertății de expresie, a tuturor drepturilor omului în România, o țară ideologizată, în care intelectualitatea și scriitorii erau complici, fiecare după facultăți și funcții, cu regimul totalitar. Până când toți aceia care au un cuvânt demn de luat în seamă nu își vor recunoaște lașitățile, degeaba vorbim despre cultură și renaștere. Crima începe de la 1. La fel începe și căința.
De câte ori are ocazia, Nicolae Manolescu (direct sau prin discipolii săi) mai pune o cărămidă la ceea ce își imaginează că este „neutralizarea” lui Paul Goma. Este un termen care îi place, l-a folosit recent într-un dialog cu un alt critic literar (nu cu multă vreme înainte acesta a avut pusee revoluționar-defăimătoare față de cel pe care zilele acestea îl preamărește, încercând să-i albească imaginea), amândoi trudind cu râvnă la încadrarea ideologică a criticului literar Paul Cernat.
Ce critic onest care știe și istorie, citind singur și cinstit cu sine cărțile lui Goma, poate da crezare unor fabulații pseudocritice, precum acestea: „De la un punct încolo este evident că Goma, arestat și apoi silit să se expatrieze, își confecționează o biografie de rezistent și martir al comunismului. Autorul se substituie unor persoane reale ori, din contra, își atribuie biografia acelora. Tonul este frustrat, recriminator și agresiv. (...) Documentar, Jurnalul (1997-1998) e complet necreditabil, o campanie lamentabilă contra a toți și a toate. Deloc întâmplător, o culegere de scrisori din aceiași ani se intitulează Singur împotriva tuturor. Goma este însă un erou prea mic pentru un război atât de mare (...) Jurnalul e opera paranoică a unui autor bolnav de mania persecuției (...) Din nefericire, la precaritatea talentului s-a adăugat și o lipsă flagrantă de onestitate intelectuală și morală” – aceste cuvinte au fost scrise, oricât de anevoie de crezut ar părea, de N. Manolescu, la p. 1439 din „monumentala” sa cărămidă dedicată istoriei critice (sic) a literaturii române. Un critic literar ridicat în slăvi de toată lumea, inclusiv de cei care în ultima vreme sunt executați public de către acesta, și căruia i s-a urcat la cap puterea simbolică acumulată înainte de 1989. Citind rândurile stupefiante, nu te poți întreba, ca omul care mai știe câte ceva despre Goma (viața și opera), și, știind, n-ar putea scrie după urechea colportorilor de serviciu (Singur împotriva tuturor! halal operă de istoric literar! titlul „culegerii”, care e de fapt subtitlu, sună cu totul diferit: Singur împotriva lor): cine îi face fișele de lectură dlui Manolescu: răposatul George Pruteanu? Constantin Stere a murit la un an după nașterea lui Goma și mă tem că Manolescu nu are niciun interes să sublinieze apropieri între cei doi basarabeni celebri.
În concluzie: aceeași disproporție a reacției, aceeași grabă cusută cu ață albă ca în cazul P.S.-ului din articolașul „Despre religie și sex”, semnat de NM, cu câteva luni în urmă, în ziarul „Adevărul”. Cum ar spune românul obișnuit, logic și frust: a dat cu mucii-n fasole! Să minimalizezi, să ridiculizezi, să desființezi o revistă abia apărută, pentru că are în sumar un text despre Paul Goma și un editorial scris de un mare admirator al scriitorului dat afară din literatură și din țara sa (Alexandru Buican a publicat în 1988, la New York, textul devastator despre NM: „Un copil teribil al lui... G. Călinescu”) devoalează metehne „săptămîniste”. Se va găsi careva să reproșeze că nota anonimă nu îi aparţine lui N. Manolescu. Dar reprezintă întreaga redacţie, de vreme ce la adăpostul anonimatului se poate spune orice, cu acordul stăpânului, pe care îl (re)cunosc ca atare oamenii din subordine. Tot astfel, să scrii paragrafe întregi despre religie și sex, deși problema reală este în Post-Scriptum... și se numește Paul Goma, este mai mult decât deraiere. Se tratează cu „Somn bun, domnule Manolescu, pensionare liniștită și posteritate îngăduitoare!”
1-4 aprilie 2016