duminică, 26 iunie 2016

dintr-o carte, ca multele cărți, care nu interesează pe nimeni


GRUP CANAL 77. „Paraziții sociali” și MIȘCAREA GOMA pentru drepturile omului



(...) Practicînd un stalinism după Stalin, la 12 ani după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, regimul Nicolae Ceauşescu afişa discursul dreptăţii şi echităţii socialiste. Propaganda oficială nu a reuşit însă împiedicarea aflării adevărului despre controlul centralizat. Cei cinci tineri neconformi cu morala, cu normele eticii şi echităţii socialiste, au fost duşi imediat după pronunţarea sentinţei la Canal şi repartizaţi astfel: Radu Negrescu-Suţu în comuna Basarabi, doi la Medgidia şi doi la Cernavodă.
A doua zi, pe 6 iulie, a fost adus inginerul Vasile Constantinescu. O lună mai tîrziu, pe 6 august, şi Dragoş Neamţu, desenator tehnic, student, în vîrstă de 21 de ani. Un detaliu amuzant, spune Radu Negrescu-Suțu, este acela că „Dragos Neamțu a fost repartizat în comuna Basarabi, în aceeași baracă cu mine. Mai mult, în același pat. Așa că atunci cînd ne întîlneam amîndoi acolo, unul dintre noi dormea pe rînd pe jos, patul fiind prea îngust pentru doi. 
În baracă mai erau cazați niște muncitori, care fuseseră instigați de Securitate să ne provoace. Noaptea, se îmbătau și începeau să arunce cu cuțite în pereții de lemn ai barăcii, chiar deasupra patului în care dormeam eu. Nu am răspuns la această provocare, preferînd să ies afară din baracă. O ceartă putea degenera repede și a doua zi aș fi putut fi găsit înjunghiat. Dragoș Neamțu mi-a povestit că a fost supus și el aceleiași provocări. 
Niță și Păunescu au fost și ei agresați de niște muncitori instigați de Securitate (dintre care unul era chiar ciung), și bătuți pentru că «erau niște trădători». Aceasta se petrecea într-un parc din Medgidia, sub ochii trecătorilor”[1]
Memoriile adresate de către cei 5 procurorului general al RSR Gheorghe Bobocea în vederea recursului extraordinar nu au avut sorţi de izbîndă. Eliminînd şi această ultimă formă legală de acţiune, tinerii au adresat memorii oficialilor străini şi unor organizaţii internaţionale. Prin Memoriul către senatorul american Henry Jackson şi organizaţia Amnesty International ei menționau „Folosirea legii civile nr. 25 din 1976 împotriva disidenţilor, mai ales că cinci dintre noi sîntem semnatari ai apelului lui Goma, ne îndreptăţeşte să ne considerăm deţinuţi politici, pedepsiţi pentru delict de opinie”. Anunţau că vor intra în greva foamei începînd cu 1 septembrie dacă regimul de la Bucureşti nu le va da voie să emigreze. În realitate, au vrut să o înceapă în data – încărcată de simbolistică pentru comuniști – de 23 august.
Pe 21 august 1977, însă, „The Observer” dedică celor 7 români, un articol intitulat Gulag on the Danube. Citînd din scrisoarea lor, ajunsă la redacție, este prezentată pe scurt situaţia la zi a celor 7 români aflaţi în conflict cu autorităţile române. În încheiere, anunță hotărîrea lor de a intra în greva foamei. Totodată, sînt publicate numele și vîrsta acestora, evident, pentru că așa impun regulile jurnalismului, dar, în context, mai ales pentru a le oferi o pojghiță de protecție față de regimul represiv de la București: „SEVEN Romanians have written to Amnesty International saying that Romania has «set up its own Gulag prison camp system» on the Danube - Black Sea canal, writes Andrew Wilson. (...) The seven say that on 1 September wherever they may be they will go on hunger strike and maintain it «to the end»”[2]. Nu este, deci, întîmplător că „pe parcursul sărbătorii de 23 August, timp de trei zile am fost ținuți în Medgidia cu domiciliu forțat”, după cum îi scria Niță lui Ceaușescu în februarie 1979.
Tînărul Dragoş Neamţu i-a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu, la 7 august 1977: „Bazîndu-mă pe rezultatele Conferinţei de la Helsinki şi pe legile enunţate de Carta Naţiunilor Unite, legi ratificate de d-stră înşivă privind libera emigrare, am informat autorităţile în drept de intenţia mea de a părăsi România. Văzînd că nu primesc nici un rezultat am scris postului de radio Europa Liberă pentru a arăta şi dovedi autorităţilor române hotărîrea pe care am luat-o, considerîndu-mă semnatar al scrisorii lui Paul Goma. Hotărîrea mea de a emigra am luat-o şi o voi menţine cu orice sacrificii”[3].
După 5 iulie 1977, Radu Negrescu-Suţu a continuat să trimită scrisori şi memorii, precum şi actele doveditoare ale situaţiei juridice în care se aflau. Adresîndu-se Europei Libere, cerea: „Să se difuzeze situaţia noastră actuală din care nu întrezărim vreo scăpare în viitorul apropiat, ci din contră, ne aşteptăm la represalii înăsprite. Încercăm în zadar să luăm legătura cu Dl Paul Goma şi sîntem informaţi de acelaşi lucru din partea sa”[4].
Paul Goma fusese arestat la 1 aprilie şi eliberat la 6 mai după un scenariu demn de Hollywood, numele său încă mai putea forţa nişte uşi către lumea liberă. Hipnoza ideologică fusese zguduită de încăpăţînarea unui scriitor, fost deţinut politic, de a arăta lumii democratice şi românilor că şi ei au drepturi. Românii din emigraţie şi opinia publică occidentală erau cu timpanul încordat către România, acolo unde părea că nimic nu indispune de ani buni regimul totalitar. Atitudinea Grupului Goma a fost motivul pentru care Europa Liberă a devenit portavocea acestei mişcări – numită poetic şi „Primăvara lui Goma”. Şansa de a supravieţui şi de a emigra, în sute de cazuri, a fost spargerea consemnului tăcerii şi al secretului, publicarea şi mediatizarea numelor.
Deturnarea caracterului politic al diverselor gesturi individuale sau colective îndreptate împotriva regimului comunist a fost una din grijile prioritare ale aparatului represiv. Orice încercare ce ar fi pus în pericol siguranța partidului-stat a fost depistată rapid şi împotriva ei s-a declanşat un întreg dispozitiv al Securităţii. Scenariul reeducării prin muncă forţată în urma unui simulacru de proces sub acuzaţia falsă de „parazitism” a eşuat numai în urma aflării adevărului în afara ţării. Autorităţile comuniste au fost nevoite să dea paşapoarte celor şapte protestatari. Într-un stat cu constituţie şi instituţii democratice, în care funcţionează în practică separarea puterilor în stat, faptul că un cetăţean nu poate deţine paşaport sau, în cazul în care îl obţine la un moment dat, nu se poate folosi de el, este inacceptabil.
Sub presiunea opiniei internaţionale, prin implicarea Amnesty International, în noiembrie 1977 Procuratura generală a RSR „a descoperit că instanţa greşise[5] cînd ne condamnase, aşa că a introdus recurs extraordinar împotriva sentinţei pronunţate în 5 iulie”[6]. Pe 21 decembrie 1977, „Die Weltwoche” publica, sub titlul Auszug aus Ceausescus Paradies. Rumänische Dissidenten in Wien/ Von (Plecarea din paradisul lui Ceauşescu. Disidenţii români la Viena), un rezumat al epopeii celor cinci, exprimîndu-şi mirarea că unul dintre regimurile comuniste din Europa cu o politică internă dintre cele mai dure i-a lăsat pe protestatari să plece, cu atît mai mult, cu cît: „deşi aparţineau cercului de dizidenţi din anturajul scriitorului Paul Goma nu erau nume proeminente şi nu aveau niciun sprijin internaţional. Nici PEN Clubul, nici o oarecare Academie de ştiinţă nu mai putea ţine o mînă protectoare deasupra lor...”[7]. Ceea ce doar încearcă să sugereze publicaţia elveţiană este o problemă de pragmatism politic şi diplomatic internaţional. În ciuda întîlnirilor la nivel înalt din cadrul Conferinţei pentru cooperare şi securitate în Europa de la Belgrad, încălcările drepturilor omului în România erau semnalate în primul rînd prin intermediul REL, finanţat de CIA, apoi, din 1972, de Congresul Statelor Unite. Schimbarea finanţatorului a determinat şi modificarea nuanţată a comentariilor politice.
La sfîrşitul anilor 1970 redactorii de limba română ai postului de radio nu aveau libertatea de a pune oricum sub lupă regimul de la Bucureşti, mai ales persoana președintelui Ceaușescu, Statele Unite urmărindu-şi interesele geostrategice în jocul sferelor de influenţă cu Uniunea Sovietică. Pretinsa politică externă independentă a Bucureștiului faţă de Moscova trecea pe primul loc în preocupările analiştilor oficiali americani, natura internă totalitară a regimului comunist nefiind pe agenda lor de priorități. Cu toate acestea, angajaţii şi colaboratorii români ai REL au reuşit, uneori asumînd riscul de a nu o mai putea face, să ţină trează o conştiinţă a solidarităţii externe cu românii aflaţi în interiorul graniţelor ideologice. Mişcarea Goma fusese prea mult pentru relaţiile româno-americane. Regimul comunist încercase prin desfăşurarea unui dispozitiv de război să muşamalizeze „afacerea Goma”. În iunie acelaşi an (parcă prevestind greva minerilor ce avea să urmeze) răzbat încă voci de nemulţumire, preşedintele american Jimmy Carter primea scrisori de la românii ale căror drepturi erau violent încălcate. Salvarea lor nu a venit nici de la „campioana democraţiei”, nici de la alt stat occidental, neexistând o voință politică declarată de a înfrunta lagărul socialist. Ci de la încăpăţînarea protestatarilor care au reuşit să ţină în priză interesul unor organizaţii nonguvernamentale, precum Amnesty International: „Au făcut greva foamei, au refuzat să lucreze, au trimis scrisori pe ascuns la Amnesty International şi în străinătate. Pe scurt, au arătat în toate modurile posibile că nu sînt dispuşi să capituleze. La aceasta i-a ajutat cu siguranţă şi faptul că erau cinci şi că în lagăr [Medgidia] au mai găsit alţi doi condamnaţi – un inginer de 33 de ani şi un student de 21 de ani, care ispăşeau aceleaşi condamnări pentru aceleaşi motive. Niciunul nu trebuia să lupte singur”[8].
Un al doilea Apel a fost publicat tot în „Die Weltwoche”, pe 7 septembrie 1977, după ce li s-a încălcat dreptul de a protesta prin greva foamei. În ciuda semnalelor de ajutorare, protestatarii erau îngrijoraţi:
„BĂTUȚI ȘI CONDAMNAȚI LA MUNCĂ FORȚATĂ
Cinci luptători români pentru Drepturile Omului cer pentru a doua oară ajutor
Mișcarea română pentru Drepturile Omului, începută cu un neobișnuit optimism și risc, pare a fi redusă la tăcere.
Noi, cei cinci semnatari ai Apelului pentru respectarea Drepturilor și Libertăților elementare ale Omului în România, apel care a apărut la sfîrșitul lunii iunie 1977 în ziarul elvețian «Die Weltwoche», vrem să vă informăm despre ceea ce a trebuit să îndurăm ca urmare a publicării lui.
Pe 1 iulie 1977 am fost arestați și interogați timp de cinci zile. Interogatoriile au fost însoțite de presiuni morale și fizice, și am fost constrînși să dăm diverse declarații și retractări, pe care le declarăm aici nule și neavenite.
Pe 5 iulie am fost conduși separat, sub paza poliției [miliției], în fața unei instanțe judecătorești, unde după cîteva minute, fără avocat și fără martori, am fost condamnați la un an de muncă forțată la canalul Dunăre-Marea Neagră, la 200 km depărtare de București. Condamnarea a fost pronunțată în baza legii nr. 25/ 1976, lege ce se aplică persoanelor care refuză sistematic să lucreze și care duc o viață parazitară. Faptul că noi toți lucrăm, făcea să nu putem fi introduși în această categorie.
Prin acest apel vrem să facem cunoscut pe plan internaţional că prin tratamentul ce ni s-a aplicat de către autorităţile (Poliţie [Miliţie], Securitate) din București, Cernavodă, Medgidia și Basarabi – unde ne aflăm în acest moment au fost violate în mod flagrant Drepturile și Libertățile cele mai elementare ale Omului.
Declarăm aici condamnarea la care am fost supuși ca nelegală și neîntemeiată și faptul că ni s-a furat libertatea – chiar dacă «oficial» ni se asigură o libertate relativă.
Vrem să vă comunicăm că ne temem pentru securitatea persoanelor noastre și că în cazul unei alte anchete după publicarea acestei scrisori – în cazul unei izolări, unei alte condamnări și chiar în cazul unei morți «accidentale», facem răspunzătoare autoritățile polițienești și de securitate.
Vrem să facem cunoscut faptul că vom declara cu toții greva foamei pe 01.09.1977 și că o vom duce pînă la sfîrșit, întrucît condițiile în care trăim și muncim sînt neomenești și întrucît nu avem nici cea mai mică speranță să ni se schimbe sentința pînă cînd nu vom căpăta vizele pentru părăsirea definitivă a României.
Vrem să vă facem de asemenea cunoscut faptul că dacă vom mai fi acuzați de încălcarea vreunei legi sau de alte infracțiuni, acuzațiile vor fi numai pretexte și infracțiunile inventate.
Dacă vor apărea documente cu semnătura noastră, înseamnă că acestea au fost obținute cu forța.
Încă o dată vrem să subliniem că prin apelul nostru din 26.05.1977 nu vrem să atacăm în niciun caz suveranitatea statului socialist. Dorim numai ca Drepturile și Libertățile elementare ale Omului care există în Constituția R.S.R. și în tratatele internaționale pe care țara noastră le-a semnat și ratificat – să fie respectate.
Pentru că ne găsim într-o situaţie disperată, pentru că am fost torturaţi, pentru că am fost condamnaţi pe nedrept, pentru că sîntem izolaţi – şi aceasta numai pentru că am cerut aplicarea Drepturilor Omului în ţara noastră, pentru că viaţa ne este în pericol, pentru că am fost condamnaţi pentru delict de opinie, lansăm un apel deschis tuturor celor care luptă pentru respectarea Drepturilor Omului, D-lui J. Carter – Preşedintele S.U.A. şi astfel facem public acest al doilea apel disperat, pentru salvarea vieţilor şi libertăţilor noastre.
Semnează, în ordine alfabetică:
Ion Marinescu – 31 ani
Iosif Niță – 26 ani
Radu Negrescu – 27 ani
Raymond Păunescu – 26 ani
Nicolae Windisch – 28 ani
La apelul nostru au aderat fără rezerve: Vasile Constantinescu – care a fost închis, de asemenea, ca semnatar al Apelului lui Paul Goma – interogat, bătut şi condamnat la muncă silnică la Canal, şi Dragoş Neamţu – care a trimis două scrisori la Radio Europa Liberă şi care a fost interceptat, urmărit şi acum constrîns să fugă de acasă şi să trăiască ascuns”[9].
Reportajul este ilustrat cu o imagine în care apare Ceauşescu la microfon, în faţa unei mulţimi. Legenda: Nicolae Ceausescu: liberale Aussenpolitik, starre Innenpolitik (Nicolae Ceauşescu: politică externă liberală, politică internă rigidă).
Acest al doilea Apel al GC 77 este limpede inspirat din Testamentul[10] lui Paul Goma, care cunoștea Securitatea pe dinăuntru (cum atît de inspirat se exprimă însuşi prozatorul, cu experienţă de detenţie dejistă, și ceaușistă, şi de domiciliu obligatoriu), motiv pentru care, încă din 1976 redactase un text cu veleităţi testamentare, al cărui martor a fost scriitorul Dumitru Ţepeneag. În timpul detenţiei de la Rahova, din 1977, publicarea acestui text a stopat practic planul lichidării lui Paul Goma. „Desecretizarea” metodelor şi tehnicilor de terorizare a avut mereu ca efect fie stoparea (cel mai concludent caz este al încetării reeducării de tip Piteşti după ce opinia publică internaţională a aflat de experimentul diabolic din sistemul concentraţionar românesc), fie relaxarea mecanismelor represive sau cosmetizarea acestora. Scriitorul știa acest lucru și, spre norocul lor, cei 7 tineri au putut profita de precedentul Goma.




[1] E-mail de la Dl Negrescu-Suțu, 2 oct. 2015.
[2] Gulag on the Danube, în „The Observer”, 21 august 1977, p. 21.
[3] Av. Cornel Dumitrescu, loc. cit.
[4] Ibidem.
[5] Sublinierea mea.
[6] Ibidem.
[7] „Die Weltwoche”, 21 decembrie 1977.
[8] Ibidem.
[9] Geschlagen und zu Zwangsarbeit verurteilt. Fünf rumänische Menschenrechtler rufen zum zweitenmal um Hilfe, în „Die Weltwoche”, 07.09.1977.
[10] Publicat în Paul Goma, Scrìsuri I. 1971-1989, Editura Curtea Veche, București, 2010 și în Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, București, 2015.