duminică, 13 noiembrie 2016

căscatul național și negurile viitorului

A apărut revista POLEMICI nr. 9-10/ 2016
rubrica: PARADIGMA GOMA



Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. IV.

„Le reproşez scriitorilor români micimea de suflet, egoismul primar − meschinăria în viață (şi în operă). «Mint, deci exist» − iată deviza literatorilor rezistenți prin cultură. Se minte şi prin omisiune, prin tăcere. În timpul nostru bolnav este nevoie, nu doar de pâine, ci şi de adevăr. O faptă rea a altuia, tăcută de tine, devine o faptă rea a ta − prin complicitate. Acolo intrând şi faptele rele ale «prietenului», negate, justificate de tine, în numele unei prietenii decăzute.”
(Paul Goma, Scrìsuri III. 1998-2010)

Se tace. Se minte. Se fură/ plagiază ca-n codru. Niciodată n-a fost mai stupefiant vizibil, mai sufocant ca în zilele din urmă. În scrìsurile sale, fie că e vorba de publicistică, jurnal sau, estetizat, în romane, Paul Goma a sesizat cu multă vreme în urmă tarele ființei noastre reeducate de comunism. Sub forme diverse, (s-)a întrebat până ne-a(m) plictisit dacă este firesc „ca un «director de conştiinţă», în loc să se aşeze totdeauna în afara puterii (şi în faţa ei, pentru a-şi păstra limpezimea privirii de «intelectual» în scopul apărării celor care nu au glas) să se gudure...?” Și a răspuns singur că suntem incapabili, de vreme ce continuăm să ne comportăm ca niște reeducați și ca niște maeștri în mânuirea limbii de lemn. Se știe că limba de lemn este un mecanism ideologic ce alterează gândirea, nu doar vorbirea. Un plictis imens a acoperit Carpații, însoțit de un căscat al cărui ecou se pierde în negurile viitorului, și de cunoscutul gest din mână al lehamitei, apucături ce pot fi prinse mai academic în expresia defetism național.

Un tânăr politician al cărui nume nu contează (este exponențial pentru un tronson semnificativ al opiniei publice) se rățoia deunăzi la televizor pe tema plagiatului. Nu înțelegea în ruptul capului de ce este important acum, când țara arde de alte griji majore (apropierea alegerilor parlamentare, situația din Învățământ, din Sănătate etc.), să se discute despre un subiect atât de politic cum este cel al plagiatelor. Cu alte cuvinte – în ciuda faptului că scoaterea de la cutie a câte unui plagiat (real) pentru a-l folosi împotriva adversarului politic –, să plagiezi în țara noastră nu este un rău suficient de relevant, deoarece, atenție!, oamenii obișnuiți nu înțeleg despre ce e vorba, iar pe ei îi doare mai tare că nu au bani de mâncare, de medicamente, de lemne etc. Să furi (să plagiezi!) nu este chiar atât de rău, căci, nu-i așa?, cine nu fură în scumpa noastră țărișoară? X de la partidul cutare/ grupul organizat politic Y a furat o fabrică/ o afacere/ un comision (din banii care ar fi trebuit să ajungă la Școală/ Sănătate/ Cultură), ce mai, tura-vura, a furat o țară! Ce relevanță mai are că fauna politică s-a împânzit cu doctori, când doctoratul a ajuns o simplă formalitate în școala (doctorală) românească?
Dacă toată lumea fură (după competențe și oportunități), cred că a venit vremea unei ordonanțe de urgență prin care să se interzică acuza de furt, fie el și intelectual. Să continuăm (noi, profesorii, noi, intelectualii coordonatori de licență/ masterat/ grad/ doctorat) să-i învățăm pe oamenii simpli că furtul este mai degrabă benefic decât rău. Furtul te arănește, furtul te ajută să ieși din impas, să te îmbogățești, să câștigi prestigiu social, să devii om politic, ce să mai!, furtul te ajută să te cațeri, să fii în fruntea bucatelor, să fii Mare indiferent de micimea ta intelectuală și morală.
Într-o comunitate națională în care intelectualii au devenit oameni de afaceri, se alege praful de sănătatea ei mentală. Cu adevărul nu se face trafic, iar dacă totuși o faci n-ar trebui să te erijezi în formator de opinie, în manipulator moral, adică în distrugător de conștiințe. Dar mecanismul de autoapărare al comunității intelectuale nu există la noi, așa cum nu există mecanism de funcționare democratică la nivelul politicii, în ciuda partidului sau coaliției care ajunge să preia puterea. Și nu există pentru că intelectualitatea nu și-a făcut datoria în momentele ideologice teribile ale istoriei noastre recente, așa încât „masele” să aibă modele morale și intelectuale autentice. Am ajuns să ne comportăm ca o minte bolnavă într-un trup prăbușit. Ne hrănim din propriul cadavru moral, atenți la măștile pe care le afișăm. Trudim din greu la conservarea formei fără fond.
În lumea intelectuală și culturală românească au apărut un soi de baroni. Ei dețin pârghiile ascensiunii pe cele mai înalte culmi. Ei sunt cei care s-au descurcat bine pe vremea împușcatului, cultivând o aură de neconformi cu regimul ideologic. Dualitatea le-a asigurat în confuzia generalizată postdecembristă rolul de eroi civilizatori, de modele, de formatori de opinie, de directori de conștiință. Nu au fost nici hărțuiți de Securitate, nici închiși, pentru că nici nu au ieșit din rândul conformiștilor, nu au cârtit un milimetru, nu au hrănit mișcări subterane etc. Au mers pe cartea intelectualului onest. Astăzi, discipolii lor susțin că onestitatea intelectuală înainte de 1989 a fost o formă de disidență /sic/. Preluând neoficial frâiele strategice ale Culturii, ei au devenit dublul eșalonului doi al Partidului-Securitate care a înhățat oficial și legitim frâiele puterii politice.
Trăim într-o lume în care totul se preia fără discernământ. La începutul anilor 1990, unii dintre aceștia (din toate domeniile) au fixat moda conceptuală. Careva a zis: intelectuali disidenţi, s-a mers pe această linie. Altcineva a spus: Gulag românesc, expresia a devenit automatism. Paul Goma a fost şi a rămas până azi scriitor. Ce este scriitorul în opinia lui Goma? În nici un caz un „autor de cărți”. Ci acel individ care are obligaţia morală de a fi responsabil pentru memoria comunităţii sale. Obligația intelectualului, fie el și scriitor, este de a se comporta fără vacanță ca un protestatar, ca un opozant politic de câte ori puterea, sub diversele ei manifestări, tinde să încalce drepturile, să surpe libertățile individului. Oricât de scriitor, intelectualul veghează pentru ca omul simplu să nu fie lăsat pradă manipulărilor și nedreptăților. Tăcerea intelectualului în cetate este o formă de colaboraționism cu puterea, de orice natură ar fi ea.
În 1971 apărea în traducerea germană a Mariei-Thérèse Kerschbaumer (şi ea „supravegheată informativ”) romanul Ostinato, întâiul moment definitoriu în traseul lui Paul Goma drept ceea ce s-a încetăţenit sub denumirea de „disidentul Goma”. Un roman „fugit” din România, potrivit expresiei lui Giorgio Sandri[1], Ostinato nu este doar o carte, ci dovada materială a libertăţii de gândire şi expresie a autorului rămas pe loc, în România guvernată de totalitarism. Acest gest îi conferă lui Goma o notă distinctă de om liber în ciuda şi împotriva sistemului[2].
La Plenara lărgită de partid a USR, din 15 noiembrie 1971, prezidată de „tov. Dumitru Popescu, secretar al CC al PCR”, după cum informează „Radu Moldovan”: „Cineva din prezidiu a pus problema transfugilor şi a trădătorilor: Breban, Ţepeneag şi Paul Goma. Cei care au vorbit cu mai mult aplomb şi duritate în această chestiune au fost Eugen Barbu, Corneliu Leu, Ion Lăncrănjan, Nicolae Stoian etc. (...) Cam aceiaşi scriitori – şi alţii – au discutat şi cazul Goma, criticându-l aspru. De asemenea, câţiva membri ai prezidiului.”[3] Din 1971 şi până în 1977 dosarele de urmărit ale lui Paul Goma au ajuns la mii de pagini. Un rol nefast în furnizarea şi colportarea de versiuni compromiţătoare l-a jucat scriitorul, fost deţinut politic, fost coleg de facultate cu Goma, Alexandru Ivasiuc, care a avut o influenţă semnificativă asupra mediului literar şi a unor foşti deţinuţi politici. Dacă din notele informatoarei „Ruxandra” se desprind o aplecare bovarică spre cleveteală răutăcioasă şi un discurs de critic ratat, din propunerile şi informaţiile furnizate de Ivasiuc, colaborator neconspirat, reiese intenția de a-l anihila moral şi profesional pe Goma[4]. Securitatea a pregătit în permanenţă terenul şi a construit din mers versiunile ce aveau să fie colportate în special de lumea literară. Lucrurile s-au amestecat atât de bine, încât sunt situaţii în care unele idei sunt culese din mediul literar şi din cel cultural, apoi dezvoltate, prelucrate şi ambalate de aparatul de dezinformare al Securităţii[5].
http://ratioetrevelatio.com/ro/memorialistica-authentica/61
-culoarea-curcubeului-77-cutremurul-oamenilor-paul-goma.html


Acţiunile combinate au avut rezultate bune din perspectiva dispozitivului de anihilare. Mulţi aderenţi la Mișcarea pentru drepturile omului din iarna-primăvara anului 1977 s-au desolidarizat de Goma. Munca de „influenţare” a Securităţii a dat roade. Pe lângă oameni obişnuiţi, au renunțat la semnătură criticul Ion Negoiţescu, actorul Victor Mavrodineanu, fotoreporterul Aurel Mihailopol, jurnalistul Neculai (Constantin) Munteanu. Stăpânii Culturii din România știu istorie, dar o folosesc parțial în interes personal și de grup. Ei știu că perioada 1971-1977 a fost una dintre cele mai grave pentru intelectualitate din punct de vedere al conformismului/ lașității/ cedărilor/ autocenzurii/ lipsei de solidarizare, și totuși, construiesc de 27 de ani marele alibi al rezistenței prin cultură. În vreme ce puțini scriitori se comportau în răspăr cu Tezele din iulie (1971), alții intrau în Consiliul USR; în timp ce marginalii făceau istorie adevărată împotriva Cenzurii (1971-1977), majoritatea se făceau că aplică un „procedeu democratic” în alegerile din interiorul USR. Atât de democratic, încât în aprilie 1977, Comitetul Asociației Scriitorilor din București, cu ajutorul neprecupețit al Securității, l-a dat afară pe Goma din USR, iar Consiliul Uniunii Scriitorilor a ratificat această hotărâre, „în unanimitate”, în ședința plenară din 13 aprilie 1977. Un detaliu istoric: la data aceea, Goma era închis în penitenciarul Rahova, unde era otrăvit științific cu aconitină ca să moară de cauze naturale, fără urme, prin stop cardiac.
Să luăm aminte la spusele unui (alt mare) român exilat: „Dacă Goma n-a murit în închisoare, este poate, în primul rând, datorită intervențiilor scriitorilor din Vest, americani, englezi, francezi, germani, care l-au susținut de la distanță și tot de la distanță au manifestat pentru el...
Nu avem adevăratul curaj al lui Goma și al disidenților sovietici, trebuie să fim mai întâi loviți noi înșine pentru a-l dobândi.” (Eugène Ionesco, Paul Goma – un Soljenițîn român)


[1] „Romanul mai este şi un eseu despre «realitatea» românească; o fereastră deschisă înspre întorsăturile «sistemului» în care, chiar şi după «dezgheţ» nimic substanţial nu s-a schimbat”. Giorgio Sandri, Un roman „fugit” din România, „Il Tiempo”, 20 nov. 1971, apud „Receptare critică”, în Paul Goma, Ostinato, Ed. Univers, Bucureşti, 1991.
[2] În cadrul rubricii „Actualitatea Românească”, din seara zilei de 13 aprilie 1977, postul de radio „Europa Liberă” a transmis scrisoarea medicului scriitor ION LADEA, adresată lui PAUL GOMA la 17 martie a.c.
„PAUL GOMA, Întârzierea scrisorii mele atestă pertinenţa ei, un gest ca al tău nu se poate evalua în măsura ce i se cuvenea în structura în care ne-a aruncat destinul. Te-am judecat cu măsura standard, cu măsura impusă de sistemul ce azi ne împresoară, te-am suspectat o zi provocator, care încerci să răscoleşti resursele latente ale unor oameni împietriţi în tăcere. (...) Pe toţi ne-a deformat sistemul, tuturor ne-a semănat în ogradă bănuiala şi teama, roadele terorii. Şi de teroare am avut cu toţii parte.” (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dos. 2217, vol. 9, ff. 326-327)
[3] Ibidem, vol. 3, ff. 274-276.
[4] „Vă voi da o listă cu numele tuturor persoanelor care au stat cu noi în puşcărie şi care pot confirma ceea ce spun eu despre carte (...) Aceste persoane propun să fie împărţite în două categorii: a) Asupra celor care au acordul Dvs. voi acţiona eu dată fiind sensibilitatea lor; b) Asupra cărora veţi acţiona Dumneavoastră (...) Pentru pregătirea celor menţionaţi mai sus mă angajez să mă ocup eu. Cred de asemenea că e bine să folosesc posibilităţile ce le am la ziariştii străini. Ginerele lui H. Barnes este primul secretar al ambasadei SUA la Paris, un personaj pe care îl pot folosi foarte uşor (...) Tot la Paris se află M. SERDARU şeful unei clinici de neurologie, personaj cu mare influenţă asupra lui MONICA LOVINESCU (...) Mai poate fi folosit şi VARLAM, descendent din familia GHICA, care a stat cu noi în detenţie şi are mare influenţă asupra unor persoane din emigraţie (...) O singură rugăminte are [Ivasiuc]. Să-l considerăm un fel de consilier în acest caz nu un simplu executant. În limita conspirativităţii să ştie şi el ce se poate şti”. Nota-raport a maiorului Victor Achim începe astfel: „Conform aprobării am organizat o nouă contactare a scriitorului Alexandru Ivasiuc cu scopul de a-l determina să folosească posibilităţile de care dispune împotriva acţiunilor ostile întreprinse de PAUL GOMA aşa cum a afirmat recent.” (Ibidem, ff. 275-277)
[5] „Plan cu măsuri pentru compromiterea şi neutralizarea lui «Grama», 6 mai 1972”: „În cercurile scriitorilor de prestigiu din ţara noastră se comentează cu indignare faptul că GRAMA este lăsat să-şi desfăşoare nestingherit acţiunile sale insolente şi că asupra lui nu se iau măsuri care să-l oblige la o atitudine corectă, atât ca scriitor cât şi ca cetăţean. (...) propunem a se aproba realizarea unor acţiuni care să ducă la compromiterea lui GRAMA în cercurile culturale din ţară şi din străinătate. Aceste acţiuni urmăresc să afecteze totodată şi cercurile ziaristice şi editoriale din occident, interesate din punct de vedere comercial şi politic în cazul lui GRAMA. (...) Acţiunile să aibă la bază ideea că activitatea lui GRAMA este ispirată de organele unor «puteri străine» interesate să creeze dificultăţi României în politica sa internă şi externă. (...) pentru a deteriora unitatea intelectualilor români în jurul partidului şi să afecteze prestigiul internaţional al României. (...) Ideea este verosimilă având în vedere opiniile exprimate deja de mai mulţi oameni de cultură, că neluarea unor măsuri asupra lui GRAMA nu se poate explica decât prin existenţa unor interese politice speciale. (...) La început se va crea atmosfera corespunzătoare în rândul oamenilor de cultură din ţară şi în următoarea etapă aceasta să-şi producă ecoul în cercurile similare din străinătate. (...) Instructajul surselor va fi făcut de maniera unor «confidenţe scăpate» de ofiţerul de legătură, într-un context anume, astfel încât să înţeleagă sensul voit al instructajului, dar nu şi faptul că este o acţiune organizată. (...) În mod concret versiunea va fi lansată în următoarea ordine: În ţară: – În anumite cercuri din conducerea Uniunii Scriitorilor. Urmărim astfel ca persoanele respective, transmiţând verisiunea în cercuri mai largi, să-i asigure autoritatea, ca fiind aflată de la surse competente, la care au acces prin poziţia lor oficială. Avem în vedere anumiţi membri ai conducerii Uniunii despre care cunoaştem că difuzează cu uşurinţă unele informaţii la care au acces prin funcţia pe care o ocupă.
– În mediul unor scriitori de prestigiu care s-au manifestat indignaţi de faptul că autorităţile nu iau măsuri împotriva lui Paul Goma. Scontăm pe faptul că versiunea (noastră va adânci indignarea lor şi) va stimula (manifestarea) difuzarea acesteia îm cercuri mai largi.
– În cercurile unor femei care frecventează lumea scriitorilor. Cunoscând curiozitatea acestora faţă de diferite evenimente din viaţa particulară a scriitorilor şi obişnuinţa de a le discuta şi chiar exagera, apreciem că versiunea noastră va circula cu uşurinţă în asemenea cercuri. În străinătate:
În rândul emigraţiei de la Paris şi a celei legionare din R.F. a Germaniei care se preocupă de viaţa literară din ţara noastră şi mai ales de faptele care contravin politicii oficiale culturale a statului nostru. Mai avem de asemenea în vedere suspiciunea permanentă a acestora faţă de cetăţenii români care se bucură de audienţă în cercurile occidentale.
– În rândul vârfurilor culturale franceze care au manifestat interes pentru «cazul GRAMA» (Goma). Luăm în consideraţie faptul că aceste persoane manifestă simpatie faţă de politica internaţională a României şi în deosebi a modului inteligent în care rezolvă anumite dificultăţi în relaţiile cu unele ţări (socialiste). Aflând versiunea noastră ne aşteptăm la o reacţie defavorabilă lui (GRAMA) Goma ...” şi aşa mai departe, pe câteva pagini, inclusiv scenarii ce-i privesc pe ziariştii străini, serviciile de informaţii străine, compromiterea lui Goma prin compromiterea soţiei sale etc. (ACNSAS, FOND INFORMATIV, dosar 2217, vol. 2, ff. 16-22).