marți, 3 ianuarie 2017

nimic nou

(„POLEMICI”, nr. 11-12/ 2016)


Naşterea mitului Goma. Străinătatea de acasă. V.


„Există o problemă majoră în relațiile dintre țara noastră și blocul țărilor socialiste, a spus un altul. Problema imigrării și emigrării este foarte sensibilă. Noi putem face prea puțin pentru a schimba sistemul politic din Răsărit și este mai bine să nu pricinuim necazuri punând în pericol însăși destinderea” (1).


Tema refugiaților și a cotelor nu s-a inventat în anii 2000. Occidentalii aveau o viziune bine punctată și în anii 1970, cu precădere în ultimii ani ai deceniului, tulburați în Blocul sovietic de mișcările pentru drepturile omului. S-a creat impresia, cel puțin în spațiul românesc, unei primiri cu brațele deschise de către statele occidentale și de americani a românilor și esticilor care încercau să scape din închisoarea ideologică. 
http://ratioetrevelatio.com/ro/studia/77-grup-canal-77-paraziii-sociali-i-micarea-goma-pentru-drepturile-omului-studiu-de-caz.html
Politica lor diplomatică era caracterizată (ca și astăzi, doar nuanțele sunt altele, mai ales că am schimbat perspectiva, aflându-ne de data asta în tabăra lumii libere) de o schizoidie veche de când lumea politico-diplomatică: pe de o parte, discursul drepturilor omului/ pedagogia salvgardării din ghearele totalitarismului a celor care reușeau ori doreau să „fugă”; pe de altă parte, grija politică față de sufocarea cu refugiați/ spaima faţă de creșterea șomajului/ presiunea cheltuielilor suplimentare/ alterității culturale/ stricării echilibrului – „coexistenței pașnice” dintre Blocuri.  
Dincolo de toate reacțiile emoționale: să primim toți refugiații (cu milioanele?!) vs. n-au ce căuta în Europa, problematica rămâne una dificilă. Să iei decizii instinctual – ca politician  – este regretabil. Statele au interese, nu emoții sau angoase de pus pe tapetul internațional. Nu am crezut nicio clipă că Angela Merkel, de exemplu, a decis inițial să primească refugiați în valuri nimicitoare din prea marea ei bunătate sufletească, din cutia milei creștine etc. E hilar! A socotit totul, a mizat pe beneficii politice, doar că socoteala s-a întors împotriva bunăstării și a păcii europene, și nu doar germane. 
În 1977, Charta 77 și Mișcarea Goma, două evenimente istorice majore în derularea istoriei comunismului european, încă insuficient studiate, au provocat statele democratice la devoalarea adevăratei capacități de a absorbi o parte infimă a efectelor cauzate de propria lor politică antebelică și postbelică. Dacă au dat un brânci serios unei jumătăți de Europe în groapa comunistă, nu la fel de energice s-au dovedit când aceleași țări au încercat să se desprindă din mlaștină: Ungaria 1956, Praga 1968 (ca momente mari). Acum, în 1977, resimt amenințarea unui val de refugiați din Est. Drepturile omului, libertăți, discuții etc. Așa cum am mai spus-o, primirea refugiaților din Europa ocupată în Europa liberă s-a datorat în primul rând presei libere occidentale și câtorva diplomați care s-au implicat individual, de cele mai multe ori împotriva politicii statelor pe care le reprezentau. În aceste împrejurări, libertatea de expresie și-a arătat mai bine ca oricând valențele universale. Libertatea occidentalilor a făcut posibilă deplasarea, mișcarea unui număr redus de estici. Rămânem, așadar, în ograda drepturilor omului. Ce cuvinte înălțătoare, cu adevărat, când se suprapun pe realitate și nu pe vorbărie demagogică!
Și când înțelegem aceste lucruri, publicistica și scrierile „jurnaliere” ale lui Goma nu mai par atât de „sărite”, de exagerate, de nelalocul lor. Pentru că Goma, dintre toți oamenii de condei din România comunistă, scriitori „talentați” sau „numai” eseiști-jurnaliști, a fost singurul vizibil care s-a apropiat de spiritul și litera drepturilor și libertăților, prin gândirea lui liberă. Normală. Firească. Nealterată de comandamentele conformismului ideologic sau de veșnica litanie românească „acum nu e momentul”, care este o latură perceptibilă a autocenzurii. Atât înainte de 20 noiembrie 1977 – când a fost nevoit să ceară azil politic statului francez, cât și după. Scrutător, tăios până la ultima consecință a fiecărui cuvânt/ situații/ împrejurări, Goma nu a sărit în tabere (politice, literare etc.). Motiv pentru care, cam toată lumea care se nimerește să aibă o părere despre el adaugă și un „dar”. Adversativul ce ridică probleme asupra celui care îl folosește, nu asupra celui vizat. De ce? Răspunsul e mai sus.
Malcolm Brown, corespondentul „New York Times”, surprinde atmosfera epocii și „deliciile” diplomației în privința celor mulți și lipsiți de putere. Imediat după publicarea Scrisorii către Conferița de la Belgrad a celor câțiva români „inconștienți”, el transmite prin telex către ziar:
„În timp ce guvernele vest-europene nu doresc să facă afirmații clare în privința politicii lor privind emigrarea, diplomații, în particular, lasă impresia clară că aceste restricții au o bază economică și politică.
Europa de vest și Statele Unite au în mod permanent un număr mare de șomeri și există sentimentul că imigranții și refugiații politici inclusiv sporesc dificultatea găsirii unui servici[u].
În timpul anului trecut, R.F.G. a avut mari dificultăți cu Iugoslavia pentru a facilita întoarcerea a aproximativ un milion de muncitori iugoslavi care au muncit în R.F.G. în țara lor.
«Nu sunt Enoch Powell» (N.T. – fost ministru de interne britanic care s-a opus cu înverșunare imigrării către Anglia /2/), a declarat un diplomat occidental referindu-se la cel mai binecunoscut adversar politic al imigrărilor spre Marea Britanie. În acelaşi timp, dacă populaţia Europei Occidentale va mai creşte cât de puţin cu refugiaţi din oricare parte a lumii, civilizaţia vest-europeană se va prăbuşi în mod inevitabil.
Cerinţele americane ale imigrării începând de la mijlocul anilor ’60 au fost transformate de la vechiul sistem al cotelor într-unul bazat pe necesități economice.
Astfel, de exemplu, brutarii, de care este nevoie în S.U.A., pot obține, de regulă, mai repede, vizele de intrare decât chiar profesorii universitari.
«Eu simpatizez într-adevăr cu sutele de milioane care trăiesc în dosul ‘Cortinei de fier’ – și există încă o asemenea cortină, fiți sigur de asta – a spus un diplomat european. Dar dacă noi vom începe să acordăm vize oricui care ar vrea să plece, zăgazurile se vor rupe spre distrugerea propriei noastre economii și societăți»”.
Este limpede că drepturile omului sunt aplicate în practică selectiv, în timp ce numai retorica lor tinde să fie fundamentalistă. Adică zvăpăiată și mincinoasă. Nici nu poate fi altfel, politic vorbind. Ceea ce este de pus sub semnul întrebării rezultă din ultimul paragraf al acestei informări, pe care l-am citat în motto: minciuna ideologică, învelită în fondant diplomatic.
Refugiații (toți politici, nu pe criterii economice, cum îi defalca ziaristul, pentru că situația precară socială și economică din țările comuniste se datora politicului, ideologicului) au fost victime colaterale, ca în orice război, clasic sau „rece”.

note:
1.  Notă privind telexul expediat de M. Brown, corespondent al ziarului New York Times la 17.02.1977, în ACNSAS DUI nr. 2217, vol. 5, f. 21 r-v.
2.  Nota traducătorului Securităţii, se înţelege.