joi, 9 martie 2017

despre culoarea libertății și mistificarea ei

„CONFESIUNI”, nr. 39/ februarie 2017
                        PARADIGME BASARABENE


Despre mistificare


În ce perioadă a istoriei nu s-ar fi putut începe un text cu: Trăim vremuri tulburi...? Cred că în fiecare zi, de măcar 2 000 de ani încoace. Diferența intervine atunci când suntem nevoiți să despărțim apele, să vedem de unde anume au început să se tulbure, de la izvor, de la vreun afluent, în amonte sau în aval. Chestiune de interpretare istorică. Lunile acestea, când unii dintre noi se gândesc mai apăsat la drepturi și libertăți – nu doar pentru că ar trebui să marcăm vizibil cei 40 de ani de la Mișcarea pentru drepturile omului, numită și Mișcarea Goma –, când oamenii ies în stradă cu sutele de mii în România, încercând să stopeze „dreptul” la hoție, când vecinii noștri – dar nu numai ei, ci și italienii ș.a. – se uită cu speranță către noi... lunile acestea vor primi poate, în istorie, supranumele de Iarna de la București. Iarna de lână, că alt anotimp și-a adjudecat deja catifeaua, și nu a fost să fie al nostru.
O mișcare masivă a cetățenilor nu este ca o „muzică de cameră”. Acolo unde unii fac și controlează muzica, ceilalți ascultă, în tăcere, disciplinați. O mișcare, după cum sugerează chiar termenul, este o scenă de bătălie. Bătăliile reale, în sensul factualității lor, se dau în câmp deschis, în aer liber, în Piață. Nici o luptă nu este doar rezultatul „mișcării” trupelor pe terenul accidentat. De obicei, există strategi, tacticieni. Oameni politici. Analiști. Scenariști. Speculanți. Toți aceștia se bagă în seamă, socotesc câștiguri strategice și de imagine. Speculanții și profitorii nu s-au născut ieri, ci odată cu omenirea. Și chiar dacă după orice bătălie cel mai puțin câștigați ies soldații, trupa, ei rămân, însă, cu demnitatea, pentru că lor, orice s-ar spune, li se datorează victoria, ei apără onoarea celor mulți și muți. Umăr la umăr, cu arma (sau cu tricolorul! sau cu pancarta!), unul sau mai mulți pe metru pătrat. Ei și glasul lor strigând „Jos corupția!”
Frații noștri de peste Prut, cum ne alintăm uneori, privesc de câteva săptămâni încoace, doar-doar li s-o transmite și lor dorul de libertate, precum epidemia de gripă. Dacă e greu aici, la ei este incomprabil mai dificil. Basarabenii au supraviețuit nu doar în comunism, ca noi, ci într-unul pur sovietic. Sovietizator, deznaționalizator. Dacă noi am parat timid naționalismul de lemn al regimului Ceaușescu, ei abia mai pot să respire după deceniile în care au suportat operații succesive de schimbare de identitate.
Mişcarea pentru drepturile omului din iarna-primăvara anului 1977 nu s-a petrecut în Piață. Este elementar că nu ar fi fost posibilă, după două decenii de represiune stalinist-dejistă. Românii – cei rămași în viață, cei nearestați/ neuciși în pușcării, în lagăre, în marginea drumului, cei născuți direct în epoca comunismului biruitor – nu mai aveau instinctul împotrivirii. Goma a inventat un alt soi de „piață” – una a solidarizării dincolo de distanțe și spații. Goma a inventat pentru români culoarea libertății.
„Unii consângeni îmi reproşează că nu am curajul de a alege albul lor împotriva negrului celuilalt. Am încercat să spun că negrul pretinde şi el că este alb; am încercat să mai spun că, de pe o a treia poziţie, ambii arată negri şi proşti şi cu picioare strâmbe. Mi s-a replicat:
– Ba tu!
De acord: ba eu (am picioare strâmbe).
– Şi, în plus, nu eşti român de-al nostru, fiindcă eşti basarabean de-al vostru!
– Nu, nu sunt de-al vostru, sunt de-al nostru: basarabean...
Dacă sunt întrebat – pentru a mia oară:
Ce a fost mişcarea pentru drepturile omului din România, în 1977?, răspund:
– O mişcare pentru drepturile omului. În România. În 1977.
Dacă, în continuare, sunt întrebat:
– Ce culoare a avut?, răspund:
– Ce culoare poate avea o mişcare pentru drepturile omului – chiar dacă acel om este român (deci tricolor)? Nici una. Dacă trebuie – deşi nu văd de ce ar trebui să colorăm totul, ei bine: culoarea curcubeului”[1].
Place, nu place, este reperul românesc pentru solidarizare – lupta pentru drepturi și libertăți în secolul XX. Paradoxal (sau nu) libertatea, solidaritatea, empatia, patriotismul, discernământul, verticalitatea au devenit azi termeni cu proprietăți fluide. Cauza: diversiunile din social media. Pentru că oamenii au încetat să mai citească, oamenii au încetat să mai gândească, oamenii au încetat să mai discearnă – tocmai pentru că nu mai citesc și nu mai gândesc. Gândirea zilelor noastre poate fi rezumată, la nivel de „rețetă” de socializare, ca o flecăreală continuă marca rețeaua de socializare. Nu faptele și valorile pe care le promovăm contează în gaura largă a poienii virtuale, ci cât de bine stăpânești „retorica” neantului.
Să nu pierdem din vedere și circumstanțele externe, mai bine spus: Moscova și Washington, 1977/ 2017. La Răsărit parcă nu s-a schimbat mare lucru – ca mentalitate și ca practică politico-diplomatică, dar la Vest...
„Ce-i apucase pe români, ce mai voiau? Doar după 1965 li se restituise (!) mândria-naţională; aveau dreptul (de la miliţie) să afirme că limba română este limbă latină; de la primărie căpătaseră autorizaţie să spună că strămoşii lor sunt dacii şi romanii, ba chiar anume cântece patriotice pentru care «înainte» intrau la Canal, acum se cântau la radio şi se dădeau la televiziune? Ce mai voiau, nu se mulţumeau cu «mîndria de a fi români»? , cu «independenţa faţă de Rusia»?
Puterea nu-şi credea ochilor, în primăvara anului 1977 – şi pentru că ştia ea ce ştia: lichidase, nu doar clasele, ci strivise, distrusese, neutralizase, corupsese pătura intelectuală, câtă fusese, or «experienţa dovedise»: peste tot, oricând, în Lagăr, intelectualii (mai cu seamă scriitorii) se revoltaseră primii împotriva comunismului de orice «nuanţă» ar fi fost. Or, «la noi, în RSR» populaţia era, nu doar paşnică, dar şi fericită şi îl iubea din toată inima pe cel mai Fiu, cel mai Tată, cel mai Far, cel mai Cârmaci...
Pe de altă parte, Puterea, chiar dacă evaluase pericolul unei mişcări pentru drepturile omului, se simţea prinsă în capcana pe care ea însăşi o întinsese occidentalilor: nu pentru că era (sic) un regim liberal, independent, deschis, căpătase certificate de bună purtare, covor-roşu, caleaşcă regală, pupături şi diplome – mai cu seamă de la americani? Or, iată: în acel moment preşedinte al Americii era Jimmy Carter, campion al drepturilor omului...”.
În SCRISOARE DESCHISĂ adresată participanţilor la Conferinţa de la Belgrad pe 8 februarie 1977, semnată inițial de 8 oameni, între care Paul Goma și soția sa, Ana-Maria, dată publicității și pe care scriitorul va strânge semnături de solidarizare până la data arestării sale, pe 1 aprilie, se vorbește despre demnitate și libertate în condițiile unui regim ideologic, dictatorial, prin raportare la societățile democratice. Cum oare a modificat globalizarea din ultimele decenii dinamica și percepția unor asemenea concepte, la nivel social, politic și juridic?
„Peste tot în lume se vorbeşte despre demnitate, despre libertate, dar câţi oameni din ţările în care demnitatea şi libertatea există cu adevărat ştiu că sunt state în care oamenii sunt legaţi pe viaţă de pământul pe care s-au născut? Câţi oameni ştiu că există state în care, de zeci de ani, votanţii votează... în unanimitate candidatul unic propus de putere şi împotriva votanţilor? Că există ţări în care importantă este munca (nu omul care munceşte)? Că sunt ţări în care cetăţenii sunt obligaţi să servească interesele statului – care sunt, de regulă, potrivnice intereselor cetăţenilor. Că mai sunt locuri pe pământ unde convingerile sunt impuse prin forţă?”
De mii de ani, oricând – oriunde în istorie, faptele sunt cele care nedreptățesc oameni, faptele sunt cele care fac diferența între o victimă și un torționar, între un om cinstit și un hoț, între un intelectual și un plagiator, între un om liber și unul care nu poate sau nu știe să iasă din propria-i pușcărie. Faptele și gândirea aferentă, sistemul de valori instituționalizate sau la purtător.

      




[1] Citatele sunt din Paul Goma, Culoarea curcubeului 77 (Cutremurul oamenilor), Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.