Posted: 08 Jul 2018 12:32 PM PDT
„Un dușman al poporului”
sau despre cum să ieșim din propria încercuire, pentru că
„lipsa de oxigen atrofiază conștiința”
„Un dușman al poporului”, după H. Ibsen
 Decor minimalist. O canapea, o masă cu trei scaune, un cărucior în care se presupune că este un copil, un stativ pe care se află o schiță. Doi tineri și două tinere. Apoi intră unul-altul, ies unii-alții. Totul se petrece în casa Dr. Thomas Stockmann, apoi în redacție, apoi în „piața publică”. N-am de gând să povestesc acțiunea, nici să discut despre jocul actorilor etc. (pentru că nu sunt de meserie). Pe scurt, doctorul oficial al Băilor din localitate a prelevat probe din apa termală, rezultatele de laborator spunând că este infestată. Și se hotărăște să facă public acest lucru, convins că gestul lui nu este doar corect, ci și binevenit. Soția și prietenii lui de la ziarul local sunt de acord, aparent foarte înflăcărați. Apoi, intră în scenă primarul, care-i fratele doctorului, socrul lui – un magnat local și treaba se împute, era să scriu „românește”. Și nu e un act ratat, pentru că exact așa se împut toate la noi, dacă socotim doar de la anul 1 al democrației originale, luând ca reper „Revoluția”. Așa am trăit tot spectacolul, de la cap la coadă, ca pe o vâslire contra curentului prin „sinergia faptelor și meandrele concretului” trasate de tovarășul Ion Iliescu în decembrie 1989, în acord deplin cu eșalonul de rezervă al Partidului-Securitate. Partid cu firma schimbată, care ne face felul de 30 de ani, schimbându-și țoalele din când în când, în pas cu moda globalizării minții. Așa cum unul dintre ziariști (Hovstad) e principial nevoie-mare doar cât vrea să-i facă „felul”, direct pe birou, nevestei doctorului. Cam așa e cu principialitatea pe meleagurile noastre, pentru că, adaptată, piesa are legătură cu noi, românii anului 2018, nu neapărat cu realitățile care-l vor fi inspirat pe Ibsen. Să fim principiali/democrați/empatici/corecți/drepți etc. – să fim!, „dar cu măsură”, „autoritățile nu trebuie să fie jignite” (Aslaksen).
Doctorul este singurul din piesă care nu-și pierde candorile și înflăcărările principiale, sfârșind izolat și „nebun”, în deplina înțelegere a rostului său în lume – ceea ce nu-i folosește la nimic, în ciuda oceanului de fals și neînțelegere din jur.
De ce-am vrea să citim piesa lui Ibsen? Poate pentru a înțelege cum vedea el lumea în care a trăit. De ce-am vrea să vedem spectacolul după Ibsen al lui Adrian Roman? Poate pentru a vedea cum a ajuns lumea în care trăim, cum poți deveni „dușman al poporului”, indiferent de timpul și regimul în care te nimerești.
De ce spectatorii au votat cu „dușmanul poporului”, în ciuda „binelui comunității”, a „păcii sociale”? Poate pentru că în realitatea noastră cea mai intimă, cea care nu transpare în scenetele cotidiene în care suntem mai mult sau mai puțin actanți, suntem dușmanii în sine, nu ai realității destul de abstracte – „popor”, ci fiecare este propriul său dușman, când se desparte de spiritul umanității. Acea umanitate care spune că dacă un singur om s-a îmbolnăvit de la apa infestată, atunci afacerea trebuie oprită. Așa arătăm că umanitatea (ca și crima) începe de la unu. Dar intervin legile sociale care spun că X, Y, Z se pot îmbogăți în continuare pe seama celor care au încredere în reclame și în autoritate (orice ar însemna asta). Pentru că, nu-i așa, tot ce contează, e „binele comunității”, un bine învăluit în secole de filosoficării despre drepturi și libertăți, despre garantarea acestora și statul de drept. Și „binele comunității” (la fel de abstract, precum „poporul”) spune că turismul trebuie să bubuie, să aducă bunăstare (care nu prea ajunge în buzunarele „poporului”).
Pornind de la acceptarea condiției de zoon politikon omul a învățat să se autocenzureze, adică să facă diferența între umanitatea și animalitatea care-l stăpânesc, așa cum un hermafrodit este și bărbat și femeie, dar alege ce vrea să fie ori să se știe că este. Și se tot autocenzurează, pe măsură ce este cobaiul presiunilor de tot felul și al diversiunilor. Personajul adaptat de Adrian Roman zilelor noastre își strigă libertatea (cu care poate muri de gât! să aruncăm un ochi spre Piața Victoriei, la București!), reamintindu-ne că pentru a fi liber (pe cât poate fiecare) trebuie să parcurgi drumul invers: de la (auto)cenzură la firesc, că nu există „bine social” fără binele tuturor indivizilor care alcătuiesc societatea. Sună puțin a propagandă comunistă, nu-i așa? Poate! Deocamdată, comunismul pragmatic nu ne-a învățat decât cum să stăm în banca noastră – cu gura închisă – sau pe burtă, în conformitate cu „cerințele celei mai înaintate societăți multilateral dezvoltate și bla-bla”, deschizând gura doar pentru a minți și manevra oameni lipsiți de putere. Până una-alta, în această democrație a noastră, oricât de formală ar părea, încă putem striga.
Am avut o discuție pe drumul de întoarcere de la Rm. Vâlcea, spre București, după premieră. Nu, nu sunt de acord că spectatorii au votat cu „dușmanul poporului” în ciuda evidenței că nu avea dreptate. Varianta de interpretare este următoarea: doctorul susținea închiderea băilor până la rezolvarea problemei cu apa, în ciuda intereselor localității, care făcea bani din aceste „băi”. Că rezultatul analizelor de laborator trebuia confirmat de alte analize, că nu e de ajuns că se raportaseră cazuri de îmbolnăviri etc. Le cerem spectatorilor să fie corecți politic, adică să aplaude autoritatea, doar pentru că nu s-au îmbolnăvit mai mulți? Sau poate pentru că analizele unui singur laborator nu sunt de ajuns? Că un primar știe mai bine decât un medic să interpreteze datele medicale? Spectacolul nu ne lasă deloc să înțelegem că „autoritatea” era dispusă să ceară alte analize, ci doar să mușamalizeze totul. Pentru că, nu-i așa, „autoritatea”/Puterea știe întotdeauna ce e mai bine pentru noi.
Pe măsură ce se derulează, spectacolul devoalează tot felul de forme și metode de manipulare și disimulare. Ziariștii sunt liberi și profesioniști doar în discuții private, și nici atunci până la capăt, de vreme ce unul dintre ei îi făcea pe plac nevestei „dușmanului” doar pentru a se culca cu ea, primarul este garantul drepturilor cetățenilor doar dacă nu afectează afacerile în care sunt implicați oameni puternici (cum e Morten Kiil, socrul doctorului), tipograful (dar care, ce coincidență, tocmai fusese numitPreședinte al Camerei de Comerț și Industrie din localitate, era, cum s-ar spune azi: șeful patronatului!) e de acord cu libertățile de orice fel „dar cu măsură”, adică tocmai „măsura” aceea care anulează orice presupusă gestică a normalității. Deși verosimil, personajul Tomas Stockmann, așa cum e jucat în spectacolul de la „Anton Pann”, nu este posibil în realitate, unde ar fi omorât cu pietre. Ar fi înhățat atât de stânga extremă, cât și dreapta deșănțată. În spectacol nu reușește să manipuleze, să atragă de partea sa, pe nimeni, dar în realitatea din oglinda scenei este ovaționat de public. Am răspuns mai sus la întrebarea: de ce? Să nu uităm că „publicul” este într-o sală de spectacol, unde totul devine posibil, inclusiv să ne manifestăm liber.
Da, în democrație „minoritatea are dreptate”, cum spune Stockmann. E doar aparent un paradox.Știm bine că în totalitarism, de care atât de greu ne despărțim, o minoritate și-a făcut de cap, o minoritate venită pe tancuri. Însă, minoritățile pot avea un rol benefic în viața majorităților. Dacă sunt inteligente și interesate de soarta aproapelui. Minoritățile pot pune la treabă majorități care să construiască frumos și trainic ori să le manipuleze pentru a-și săpa singure mormântul.
„Oameni buni, nu puteți asculta adevărul o singură dată?”
Cred că putem, după care să ne întoarcem la amnezia noastră cea de toate zilele, ambalată în minciuna „mai binelui”.
Spectacolul de la „Anton Pann” trebuie să plece-n turneu, neapărat, e nedrept să rămână îngropat la Rm. Vâlcea.
Felicitări regizorului Adrian Roman și tinerilor actori (cred că nici n-aș putea să văd piesa asta jucată de „bătrâni”, n-aș avea încredere în manierismele lor), tuturor celor care și-au dat silința ca premiera să fie de excepție!
Până la următorul spectacol regizat de Adrian Roman:
„Domnul Hovstad și Curierul Poporului fac o greșeală gravă atunci când spun zi de zi că majoritatea deține monopolul moralității, în timp ce corupția și viciul sunt rezultatul culturii. Nu, nu cultura îl degradează pe individ, ci ignoranța și indiferența! Citiți, ascultați muzică, mergeți la teatru, aerisiți-vă casele, oameni buni, aerisiți-vă casele, lipsa de oxigen atrofiază conștiința și se pare că e foarte mare lipsă de oxigen în multe din casele orașului nostru...”.
Dan Pughineanu în rolul lui Tomas, Andrei Cătălin – Peter, Nicole Burlacu– Katrine, Andrei Brădean – Hovstad, Ana Șușca – Billing, Tavi Costin – Morten Kiil și Alexandru Beteringhe în rolul lui Aslaksen.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu