(text primit de la fostul deținut politic N. Dima)
Amintiri din Camera 354
Era spre sfarsitul anului 1957 pe Sectia I-a a inchisorii
din Aiud. Intr-o camera de frontieristi tineri si nesupusi incercam sa ne facem
viata mai usoara. Odata, cand ne-a scos la plimbarea zilnica de 10-15 minute
intr-o curte interioara adiacenta fostei biserici, acum transformata in
magazine, am vazut printr-o fereastra deschisa un sac gol de hartie. L-am luat
cu noi si cand ne-am intors in camera l-am taiat in bucati, am cusut bucatile
cu ata desirata din paturi si l-am transformat in caiete de scris. Apoi, unul
dintre noi a sustras o sticluta goala de la cabinetul medical. Am umplut-o cu
foi verzi aduse din curtea de plimbare, le-am presat si le-am prefacut in
cerneala. Cateva betigase le-am transformat in pene de scris. A urmat o
activitate intelectuala intensa. Eram vreo 20 de detinuti si fiecare incerca sa
invete cate ceva. In acea camera eram cumva privilegiati pentru ca prin vizeta
nu se putea vedea decat jumatate din incapere. Eu imi alesesem un loc strategic
in patul de jos de langa zidul opus usii, unde nu se putea vedea prin vizeta.
E greu de imaginat cata activitate avea loc in camera 354
de pe Scurta, asa se numea coridorul scurt al cladirii in care ne gaseam si
care era situata intre Celular si Zarca, cele doua cladiri de cumplita amintire
ale inchisorii din Aiud. Practic, nu aveam voie sa facem mai nimic: sa vorbim
tare, sa comunicam cu celelalte camere, sa stam in dreptul fereastei, care
oricum era acoperita cu un oblon, sa scriem scrijelind peretii... Nici vorba de
scris sau de citit, pentru ca erau interzise. Si totusi, din unele oase gasite
in mancare ori din cuie gasite in curte unii dintre noi au confectionat ace de
cusut si mici crosete. Apoi, cineva a desirat fire de lana din paturi si si-a
crosetat o vesta.
Piesele de sah le confectionam din mamaliga si tabla de sah
o desenam cu funingine pe saltea ori pe paturi. Fundul negru al gamelei il
prefaceam in tablita. Il udam cu apa si putin sapun si suflam pe el praf de var
de pe pereti. Cand se usca scriam pe fundul gamelei cu orice obiect usor
ascutit. In aceeasi celula erau si doi tineri sași si de la ei invatam germana.
O parte din caietele confectionate le-am transmis altor camere. Le lasam
ascunse langa vreo tufa din curte si prin fereastra le spuneam discret celor
din alte camere scosi la plimbare unde sa le gaseasca. Un profesor de limba
franceza dintr-o alta camera a completat un asemenea caiet si ni l-a trimis
inapoi. Desigur, uneori eram prinsi si eram pedepsiti cu izolare severa la
beciul Celularului, dar nu ne mai speria. In general, izolarea consta in
pedepse de sapte zile cu mancare odata la trei zile. Imi aduc aminte cu un fel
de nostalgie cum dupa o asemenea pedeapsa colegii m-au asteptat cu o gamela
plina de fasole. Fasolea era cea mai buna mancare servita in inchisoare. A fost
o seara pe cinste. Si azi mi-o amintesc. Toate lucrurile bune au insa si un
sfarsit…
Intr-o zi, Velixar, cu vreo cinci ani mai in varsta decat
noi, s-a luat la cearta cu Bors, care era fricos, se purta suspect si uneori ne
ameninta. Cearta s-a deteriorat si Velixar l-a luat la pumni. Bors s-a repezit
la usă urland dupa ajutor. Au venit mai multi gardieni. Bors le-a spus ca
suntem niste banditi care ne pregatim sa evadam si am vrut sa-l omorim pentru
ca el nu a fost de acord cu noi. A mai strigat in gura mare ca eu sunt seful
banditilor. Au venit atunci in graba si adjunctul inchisorii, capitanul Ioanițescu,
si loctiitorul politic, unul pe care il chema Bădilă. Ioanițescu, un individ
mare si negricios, dar sincer sa fiu nu s-a purtat brutal cu noi, tocmai pusese
mana pe mine cand Bădilă a intervenit. Lasati-l tovarase capitan ca am
dosarul lui Dima pe birou. Si apoi, adresandu-se mie, mi-a spus: Niculăiță,
de aici te trimit direct la Călmățui. Am aflat mai tarziu ca la Călmățui,
in Baragan, erau trimisi in domiciu fortat detinutii refractari carora le
expira pedeapsa. (Nu am avut acel noroc. Dupa expirarea pedepsei am fost trimis
la munca obligatorie in unitatile militare de pedeapsa DGSM). Atunci insa, in
1957, la varsta de 21 de ani, am fost trimis automat la izolare in beciul
Celularului pentru o pedeapsa de 14 zile… Era prin decembrie si m-am gandit
ironic ca oricum in familia noastra inainte de Craciun se tinea post. De data
aceasta era aproape post negru…
S-a facut totusi o ancheta si Velixar a fost consider
vinovat pentru scandalul produs. I s-a intentat un simulacru de proces care a
avut loc chiar in penitenciar. Cand s-a intors de la acel proces care a durat
mai putin de o ora, Velixar, care era deja condamnat la cinci ani, ne-a spus
radiind: Mi-a mai dat sase luni pentru bataie. Cam o luna pentru fiecare
pumn pe care i l-am dat lui Bors. Sase luni le fac dormind… Mai important e
insa ca am aflat ca vine o mare amnistie si vom fi eliberati…
Eu am fost eliberat anul urmator si trimis la DGSM. M-am
intors acasa dupa trei ani si sase luni. In ce priveste amnistia mult
asteptata, aceasta a survenit intr-adevar, dar dupa alte schingiuri si alti ani
de detentie. Ultimii detinuti politici au fost pusi in libertate in 1964.
Atunci a revenit acasa si fratele meu Ion, dupa zece ani…
Nicolae Dima, Arizona, USA, Decembrie
2022
TODE ȘI PRINȚUL NICOLAE ESTE VIITORUL.
RăspundețiȘtergere