Să nu moralizăm literatura, dar să-i punem „bip”-uri
și plasturi, și haine mai acoperitoare, s-o spălăm pe dinți și pe limbă, și pe
la părțile mai rușinoase, s-o controlăm la dosarul corectitudinii, adică nu
peste tot, ci doar pe ici-pe colo, prin punctele esențiale. Dacă pe autorul
articolului („scriitor și activist”) dintr-un ziar anume l-a scandalizat și
îngrețoșat romanul Copilăria lui Kaspar
Hauser al lui Bogdan-Alexandru
Stănescu (ziarul îi scrie numele alandala), nu mă (mai) mir că romanul Patimile după Pitești al lui Goma (pușcăriaș
politic, care nu a trecut prin Reeducarea de la Pitești, dar a documentat-o de
la sursă într-o vreme în care noi habar n-aveam ce a fost acolo) a dat de
pământ cu câțiva cititori (nescriitori!) slabi de înger. Nu am citit romanul
lui B-AS, nici nu e nevoie. Atacarea
sa îmi amintește de frontul ideologic în care n-aveai voie să miști, altfel
erai „mort” ca scriitor de limbă română, în România comunistă reînghețată
ideologic în 1971.
„De dragul
libertății de creație noi nu putem închide ochii, nu vom admite să se scrie
orice fel de literatură”, iar critica de specialitate „trebuie să fie critică
comunistă, gazetele și revistele literare trebuie să fie în întregime
comuniste”, să respingă acea „critică ce încearcă să promoveze concepții
estetice retrograde”. A zis Ceaușescu.
Pe autorul articolului, care altfel jură pe
libertate, îl deranjează că „Asistăm doar la povestirea felului în care personajul principal vede
lumea din jurul lui”. Poate că B-AS trebuia să pună note de subsol ori
paranteze drepte explicative, dezambiguizatoare, direct în text. În felul
acesta ar fi ieșit un ghiveci cu ceva aparență de literatură și cu puternic iz
de ideologie galopant globalizatoare. Îmi amintesc scandalul de acum câțiva ani
când o mulțime de adepți ai acestei noi ideologii (în fapt, nu e deloc nouă,
are doar alt ambalaj și e rafistolată în pas cu noile mode și trenduri și, mai
ales, necesități… ideologice, și te „fură” cum litaniile în limba de lemn pe
vremuri) nu erau deloc scandalizați, dimpotrivă, de strigătul de răsunet național
„Muie…”, știm cui, că nu vreau să fac reclamă politică. Literatura chiar nu
poate fi digerată de oricine, mai ales când analistul face politică și
înfierări publice (pe stil nou, căci care-i rostul unui astfel de articol
într-un ziar…, dacă nu să incite și să lase capete de pod subliminale pentru „lecturi”
viitoare). Ziarul a avut grijă să pună un limitator de viteză (absolut inutil,
răul a fost făcut): „Nu citim cărțile ca să aprobăm personajele. De aceea
considerăm că articolul /…/ poate fi un început de conversație publică civilizată,
nicidecum un verdict”. Nu am rămas toți consumatori avizi numai de
Vlahuță&Sadoveanu (care n-au nicio vină… literară, doar că ne mai și
cultivăm gusturile și capacitatea de percepție și înțelegere). Viața e mult mai
nasoală, mai scabroasă, mai grețoasă decât literatura pe care o inspiră. Și
atunci, de ce n-ar trece-o un scriitor adevărat, cu mijloace literare, în
roman? Cine e scandalizat de literatura în care trec adevărurile mici și mari
ale realității (cu tot cu „limbaj licențios” etc.), n-are decât să fie la fel
de scandalizat în viața reală, poate să înceapă cu mizeria din propriii ochi/timpane/conștiință.
Sau o să
ajungem să ne cenzureze nea Gheorghe, care știe – de ochii lumii, c-așa dă bine
– că nu e frumos să se citească așa ceva, că-i foarte rușinos, de n-a mai auzit
/sic/ pământu, în vreme ce-și înjură nevasta de nu mai are fir de păr, iar pe
fiul/fiica lui îl/o dă-n p… lui de zece ori pe zi și le f… morții dimineața, la
prânz și seara, c-așa vrea mușchii lui. Asta e problema noastră națională:
depinde ai cui mușchi sunt la putere (orice am înțelege prin asta, prin putere
adică).
Poate să-ți
placă ori să nu-ți placă stilul în care scrie literatură oricine. Dar să nu
încercăm să dislocăm experiențele și memoria celor care o scriu. Să n-o băgăm
la izolator și s-o hrănim cu gamela, prin vizetă. Noi, românii, am trecut deja
prin experimentul ăsta, se numește comunism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu