Paul Goma, "REZISTENŢI ŞI REZISTENTE"

Text apărut în vol. Scrisuri, 2, 1990-1998, Curtea Veche, 2012

Fragment din scrisoarea adresată Gabrielei Adameşteanu la 1 aprilie 1990. Nota de subsol a autorului:

Textul de față este, în fapt, o scrisoare-întredeschisă adresată cu mânie şi cu disperare bunei prietene Gabriela Adameşteanu. Poartă data: 1 aprilie (1990) – nu întâmplător, ziua aniversară a destinatarei, însă a fost publicată în revista 22 ceva mai târziu, datorită mersului poştei şi... redacţiei. Nu i-a făcut plăcere aniversatei epistola mea, însă pe atunci era o persoană onestă, de aceea a publicat-o.

Pliantul editurii Suhrkamp, dedicat lui Paul Goma cu ocazia traducerii romanului "Ostinato", 1971.

REZISTENŢI ŞI REZISTENTE

Paris, 1 aprilie 1990

Dragă Gabriela,

(...)

Dragă Gabriela,

Mă uit şi eu, ca boul, la poarta vouă şi văz data scrisorii de faţă: 1 aprilie 1990. Ţie îţi evocă Păcăleala de întâi Aprilie – şi mie:

― de 1 aprilie 1970 (car’va’zică; douăj’ de ani de-atunci, în cap), eu aşa cum mă vezi, eram deja un interzis (ultima oară publicasem un fragment de ceva în martie, acelaşi an ’70).

― de 1 aprilie 1977 (carevasăzică în urmă cu 13 ani), eu eram niţel arestat (la Rahova, între labele generalului-ministru Pleşiţă, prieten bun al lui Caramitru şi al lui Voican);

― cam la două săptămâni după arestarea-mi, Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România mă excludea din rândur’li săli: ca ne-bun (scriitor): ca ne-ştiutor de românească: ca, în general, un element şi-un individ ce eram eu – şi trebuie să recunosc: eram, mamă, mamă...

Aşa că atunci când mă uit peste gard – şi peste umărul interzişilor de la Bucureşti şi văz: opt luni, îmi zic:

 ― Păi, domnule: dacă Paleologu, pentru opt luni de interdicţie, s-a ales cu o ambasadă; Şora, Pleşu, cu câte un minister, atunci Tudoran ar trebui să primească un prim-ministeriat! Iar eu, ca mai îmbătrânit în rele, un tron-regal – nu?

Nu! Tudoran şi cu mine – şuturi în fund şi trimiteri de unde-am venit! Căci aşa este ea, viaţa: unii trudeşte şi se canuneşte, alţii profiteşte şi benchetuieşte, vorba folclorului nou – dar nimeritor. Am citit într-o broşură precum că Tavi Paler şi-a turnat cenuşă în cap, de faţă cu Tudoran, à propos de mine – la care „americanul” a zis că şi el şi-ar, dacă l-ar lăsa Cora; mare lucru, ‘tocritica asta la casa omului. Mi-o fac şi eu – pe viţăvercea: ce-mi trebuia mie să iau gardurile-n coarne, în ’68 – nu şedeam bine pe fesile meli personali?, şi dacă eram băiat bun (ca Ţoiu – ca el ajungeam): autor stimat de cititori şi recomandat călduros, ca exemplu de urmat, altor scriitori, de către tovarăşii noştri cu pixuri pe epoleţi; şi dacă eram de comitet, ajungeam chiar ca Platon Pardău – dacă mă străduiam, chiar ca Săraru! Chiar ca Titus Popovici – adică nu, el fiind Unic.

Dragă Gabriela,

Nici în glumă nu mă întreb cum de iubiţii mei colegi (de breaslă) din conducerea Uniunii Scriitorilor n-au mişcat un deget în 1970, când am fost interzis – din motive de Ivasiuc. Cine să fi mişcat degeţelul: Manolescu?, Szasz Janos, bunul meu prieten? Dar toată lumea ştie că Szasz e pâinea lui Dumnezeu – până la „politică”; atunci se îmbată, fulgerător (eh, alcoholul ca alibi, la scriitorul român, maghiar, german şi mai ales de alte!); şi nu mai ştie. Iar dacă el nu mai ştie, cum să te apere: în neştiinţă?; în neştire?

Nici în glumă nu mă întreb cum de colegii mei n-au ridicat un deget, în aprilie 1977, când am fost exclus – de ce-ar fi făcut-o?; din nou, cine: eternul Hăulică? Doinaş? (atenţie, îi numesc numai pe cei buni). Păi, soro, scriitorul român, ăla autenticu’, el face cultură, nu natură (pardon: politică)! Iar când scriitorul la Români face cultură, măi, frate, să nu fie tulburat de nimeni, cu nimicuri, cu fleacuri ne-estetice (ca eticele, de-o pildă)! Iar acum, în 1990, să nu care cumva să-i atragi atenţia scriitorului la Români că el a făcut cultură-în-patru labe, că se supără foc şi te azvârle afar’ din ţărişoara numai a lui, Rrrromânìca.

Eu unul n-am fost nici opozant, nici disident şi nici n-am făcut cultură patrupedă (mă întreb ce se întâmpla dacă eram noi miriapozi – dar tot tricolornici)...

Eu unul m-am străduit să am un comportament normal – nu cred că am reuşit, dar Dumnezeu mi-e martor: mi-am dat silinţa; cât am fost în România, am vorbit liber, tare; am scris liber şi dacă nu m-au publicat Românii mei, am trimis străinilor – şi am anunţat; mă simţeam om liber, primeam jurnalişti străini, dădeam interviuri în care îl criticam (din 1971) pe Ceauşescu – evident, în presa occidentală; atunci când aveam mâncărici epistolar, mă adresam public, fie altor scriitori: Ţepeneag, Böll, Emmanuel, fie direct lui Ceauşescu („La Palatul Regal”) – în nici un caz nenorocitului „Stimat(e) Preşedinte al Uniunii Scriitorilor”, cum au făcut ditamai Paleologu, Şora, Doinaş, Paler (de Hăulică nu mă mir); şi nu unui prăpădit de şef de secţie cu „Stimate tovarăşe Croitoru” – chiar aşa... Dar cine-i Croitoru, oameni buni (şi stimate tovarăş’ Pleşu)?

Eu unul n-am fost disident, nici revoluţionar; eu, unul, nu m-am războit, postum, cu Ceauşescu, acuzîndu-l de toate relele; chiar şi de laşitate; recunosc, cu modestie: nu-i scriu numele cu literă mică; mi-a fost adversar cât a fost în viaţă şi la putere – şi atotputernic (iar eu un nimic şi, în plus, un „caz”, un ins cu totul singur), dar, orice-ar zice băieţii de azi: eu m-am înfruntat cu Ceauşescu, pe mine nu m-a bătut la palmă un oarecare tovarăş Croitoru – ca pe tovarăşul Pleşu Andrei. Apoi eu nu m-am temut de Securitate; a dat ea, i-am dat şi eu peste bot. 

Dragă Gabriela,

Mă mai uit la data scrisorii mele: 1 aprilie 1990, şi-mi zic: Dacă nici azi n-a venit poşta din România atunci poa’ să nu mai vină. S-au făcut 100 (una sută) de zile de la 22 decembrie; eu nu sunt Penelopa ulişilor din conducerea – oricât de provizorie a Uniunii Scriitorilor, ca să mai aştept venirea... unei scrisori dinspre Uniune către mine, personal, prin care să fiu încunoştinţat, personal, că am fost, personal, re-primit – eu, cu numele meu propriu, cel cu care semnez cărţile (totuşi!).

Acum, după una sută zile (cam mult, zice un răuvoitor!), înţeleg:

Trebuie să fie multă măgărie (repet: măgărie), acolo, la voi, la Uniune, dacă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au trebuit să aştepte „lotul II”, ca să fie făcuţi membri de onoare. Hai să zicem că Dinescu, preşedintele, e un aiurit, o hahaleră, apoi Gloria (de altfel, meritată) i-a ars o directă de dreapta în plină strungăreaţă – dar înţeleptul Doinaş? Dar subtilul Simion? Dar rafinatul Manolescu? Sunt aceştia duşmani ai Monicăi şi ai lui Virgil?, au, din contră – era să zic adevărul... Şi-atunci, de ce, în primul moment (de Crăciun), au fost cooptaţi ca membri de onoare doar Ionesco şi Cioran, însă nu Monica Lovinescu şi nu Virgil Ierunca? Iar într-un târziu (fiind ei, cei numiţi, ocupaţi cu rivuluţia, cea care trebuia luată din mers ca tramvaiul la curbă), când au fost, totuşi, cooptaţi, de ce au fost băgaţi la grămadă – într-o companie cu totul onorabilă, însă cei care au aranjat acest „lot”, să se oprească niţel din rivuluţia pe care o fac ei, după, să se întrebe – şi să-şi răspundă: dacă nu ar fi existat Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cât/ câţi din(tre) scriitorii din ei, din fiecare, ar fi supravieţuit albanizării?; dacă nu ar fi existat Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – vreme de patruzeci de ani, la cheremul, la dispoziţia scriitorului-român-în-trecere-prin-Paris (în deplină conspirativitate – care m-a făcut să spun veninos: „Fiecare cu ce merită: Polonezii cu Solidaritatea, Românii – la Paris – cu Clandestinitatea!”), ţinînd seama de dorinţele, ofurile, chiar schimbările-de-tactică (n-am spus: schimbările de opinie...) ale bravilor, dârjilor scriitori Români din România – cum ar fi arătat literatura română azi? Nici Doinaş, nici Simion, nici (mai ales) Manolescu nu au făcut... politică; ei au făcut, nu-i aşa, cultură – dar au făcut ce au făcut, cu încurajarea, ca să nu spun ajutorul, Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca. Şi care este, nu răsplata, ei nu aşteaptă răsplată pentru ce au făcut, ci recunoaşterea unui adevăr? Întâi „uitarea”; apoi bagatelizarea activităţii lor pe altarul, nu doar al literaturii române, ci şi pe cel al mofturilor, nazurilor, capriciilor (şi chiar al „slăbiciunilor”) literaţilor din România.

Aşa că le zic acestora, care-or mai fi:

Să vă fie ruşine obrazului!

(...)

Te îmbrăţişează

Paul

P.S. Această scrisoare nu este una intimă; nici una deschisă. Ci una între – să-i zicem: întredeschisă. Dacă ai posibilitatea (şi voia de la Securitate...), public-o.