Este atât de insuportabil acest PAUL GOMA, nu-i aşa? Oricât de bun te-ai simţi în anumite momente, oricât de altruist, de delăsător de sine pentru binele comun, de talentat, credincios, tolerant etc. etc. şi bla-bla-bla... tot te face să te simţi vinovat. Pentru toate meschinăriile de care eşti capabil, pentru toată suferinţa care pretinzi că e mai mare decât a altora, pentru toate momentele importante în care ai ales să taci. Ori să latri frumos în eseuri bine calculate. Îţi vine să-i striveşti creierul ăla care i-a dat puterea nebună să se ia de piept cu Securitatea în 1977. Te înfurii când citeşti fragmente de genul: „...după două-trei decenii, aveau să devină toţi o ţară întreagă de piteştizaţi. Adică oameni care să mărşăluiască – 23 de milioane – în acelaşi pas mental, fără ca gardianul să le bată ritmul. Oamenii deveniseră atât de obosiţi şi atât de descurajaţi – pentru că americanii nu mai veneau, ruşii păreau din ce în ce mai departe – încât, deşi vedeau că, de fapt, al nostru, ca bradul, naşul, nea Nicu, românaşul nostru, ne beleşte şi ne distruge şi ne strică tot, au înţeles că nu mai e nimic de făcut şi s-au resemnat, s-au retras biologic şi au început un fel de hibernare. Eu aş folosi chiar un termen insultant: românizare. Adică românul s-a retras nu în codru, asta e o chestie poetică, ci s-a retras în peşteră şi stă acolo. Şi stă acolo nu ca să hiberneze, ci ca să aştepte să treacă apa peste el".
Nu-i aşa? Ba da! Pentru că toată critica lui ţâşneşte din durerea de a fi român, dintr-o patimă a iubirii de România şi limba română. Însă iubirea adevărată e crudă. Nu-i adevărat că e oarbă. Îţi trânteşte adevărul în faţă. Nu-i nimic, toţi ajungem, în "loc cu verdeaţă", faptele noastre vor reverbera multă vreme. Cărţile rămân.
Alexandru Buican, în 2008: "Poziţia lui P. Goma
Oricât m-aş contra cu prietenii şi cunoscuţii pe subiectul Goma, prefer să fiu lângă Goma, decât lângă Pleşiţă, lângă criminalii şi hoţii acestei naţiuni care şi-a pierdut respectul de sine. Lângă Goma şi lângă toţi aceia care au suferit în demnitate, lăsându-ne un exemplu solid despre ce înseamnă să fii om şi român. Nu se poate să hălăduieşti aiurea fără identitate. Şi fără demnitate.
A apărut Paul Goma, Scrisuri II, 1990-1998, la Curtea Veche.
Cred ca exact aceasta insusire de a fi "deranjant" il defineste cel mai bine pe Goma si ii confera in acelasi timp maretia. Sunt puncte unde nu sunt de acord cu el (de pilda infierarea lui Bartolomeu Anania); sunt pasaje din cartile lui care mi se par de un naturalism gratuit; dar cand reusesc sa ma detasez si sa privesc viata si opera in ansamblu, nu pot decat sa-l admir si sa-i fiu recunoscator. Pentru ca, in fond, doar cei care ne "deranjeaza", care ne smulg o vreme din confortul nostru mic-burghez, ne fac sa ne punem pe noi insine sub semnul intrebarii, doar aceia ne ajuta sa traim sub semnul Adevarului... daca vrem. Si este o prostie sa ai pretentia ca cei pe care-i admiri sa-ti impartaseasca toate parerile. Uneori, faptul ca doi oameni au pareri diferite demonstreaza ca amandoi gandesc.
RăspundețiȘtergerePaul Goma este om, este supus greşelii, numai că greşelile lui sunt benigne; căci dacă ar fi fost zeu, românii ar fi fost popor ales...
RăspundețiȘtergereAveţi dreptate, nu este puţin lucru să ai pe cine admira şi cui fi recunoscător, dintre ai tăi...