sâmbătă, 15 decembrie 2012

„...pentru ca să pluteşti în căcat, nu-i nevoie nici măcar să ştii să înoţi.”



text apărut în revista "Timpul", martie 2009


Celibidache, vagabondul perfecţionist
 – etică şi transcendenţă –

„Nu-ţi poţi face o idee de cum a fost scrisă muzica,
ce-au făcut dintr-însa şi ce-a mai rămas!”

            De când am terminat de citit scrisorile lui Sergiu Celibidache către Eugen Trancu-Iaşi, apărute recent în volum la Vremea (editor Fabian Anton), ascult obsesiv piese orchestrate de el (din puţinele care au rămas înregistrate, mai ales, probe/ repetiţii). Făcuse matematici superioare încă de la vârsta de 11 ani, studiase Politehnica, Seminarul Pedagogic, apoi a plecat la Berlin... unde şi-a încuiat cei 28 de profesori... Era doctor în matematică, doctor în filosofie... şi tobă de muzică (după expresia „tobă de carte”), ceea ce o determină pe Ioana, soţia lui, să afirme într-o emisiune a lui Iosif Sava că nu era precum acei muzicieni care „ştiu numai muzică şi nu pot vorbi nimic...”.
Celibidache se detaşa printr-un perfecţionism ce-i permitea să refuze cele mai mari companii din lume dacă nu îi era îndeplinită condiţia legată de numărul probelor premergătoare concertului. După 6 ani de zile de tatonări şi refuzuri a acceptat să concerteze la Londra,  doar cu... 8 probe, îi spune prietenului său Eugen, la 6 ianuarie 1962, scriindu-i de la Torino. Tot în această epistolă: „În America nu mă duc din cauza nivelului mizerabil şi al gangsterilor. N-am dirijat niciodată la Paris fiindcă-i ultimul oraş din punct de vedere muzical... Bani n-am, căci trebuie să ajut o imensitate de oameni.” I se propusese în 1967 să aleagă între: New York Philarmonic, Philadelphia Symphonic şi Boston Symphonic. „Orchestrele sunt grozave dar mentalitatea caca.” Este greu de înţeles azi refuzul directoratului celor mai mari orchestre din lume, când supravieţuim la limita înecului moral, într-o tranziţie ce pare fără sfârşit.
           
„...pentru ca să pluteşti în căcat,
nu-i nevoie nici măcar să ştii să înoţi.”

Tratativele purtate de suedezi pentru un concert la Bucureşti au ţinut 3 ani şi au eşuat. Am spune acum că era previzibil, dacă ţinem cont de corsetul ideologic şi, nu în ultimul rând, de orgoliile manevranţilor-şefi ai culturii locale. În 1970: „Nu se mai face turneul în România, se pare că bucureştenii au schimbat condiţiile. Îmi pare rău. Erau şi multe probleme imposibil de rezolvat. 14 membri din orchestră refuză să meargă în ţările comuniste şi suedezii democraţi nu au soluţie la asta.” Aflăm, însă, dintr-o scrisoare a lui Eugen Trancu-Iaşi, abia în ianuarie 1978, trimisă Ioanei Celibidache, că şi turneul din 1970 a avut loc. Este, de altfel, singura scrisoare a acestuia către familia Celibidache, reprodusă de editor. Încercase regimul să pună gheara pe marele dirijor? Cu siguranţă. 1 mai 1964: „Sunt în legătură prietenească cu toate legaţiile Republicii Române din străinătate.”, însă nu ştim dacă aceasta nu a fost o tactică de a îmblânzi fiara, aşa încât scrisorile să ajungă la destinatar. „Acum trei luni a trebuit să renunţ la un turneu în Rusia, cu cea mai bună orchestră din Europa, din cauză că berlinezii îmi retrag paşaportul de boi ce sunt. Vezi, dacă nu te ocupi de politică se ocupă ea de tine...”. Cert este că avea nevoie şi de puţină „diplomaţie” pentru a reuşi să trimită bani şi pachete. Poate chiar securiştii acoperiţi din legaţii se simţeau măguliţi de a fi în preajma unui mare artist. Că Sergiu Celibidache, prin faima sa internaţională şi prin caracterul puternic, jena regimul de la Bucureşti este clar. Îşi dorea foarte mult să concerteze în România, având accese de patriotism, un patriotism ce poate fi tradus prin dorul de familie şi prieteni, pe care îi ştia trăind în lipsuri şi înfrânţi. Pe de altă parte, omul care refuzase cele mai mari orchestre ale lumii devenise subiectul bârfei artiştilor români. Ca orice mâncători de salam cu soia (metaforic, evident), se temeau că o eventuală revenire a lui Celibidache le-ar fi aruncat în aer posturile din Filarmonică. Folclorul epocii postdejiste: „Dacă vine Celibidache vă lichidează, vă face praf, prăpăd!... Mai vine Celibidache? Să nu mai vină, domnule, să apuc şi eu să ies la pensie!” Existau şi instrumentişti care îl aşteptau de prin 1966, ca pe Mesia al muzicii: „Să vină mai repede, domnule, să cântăm şi noi muzică adevărată!” România practica „libertatea” „rezistenţei prin cultură”, sub stricta subordonare, supraveghere şi cenzură a aparatului ideologic, şi Celibidache nu doar intuia, dar ştia exact ce se întâmplă (De peste 20 de ani trimitea pachete, bani şi scrisori, de prin toate oraşele în  care se afla în  turneu. Foarte multe i-au fost returnate de poşta română, strict supravegheată de Securitate). Scria în 1967: „Pentru ai noştri nu pot să fac nimic: lucrurile merg grozav fără mine. Nu văd cine are curajul să admită că, pentru ca să pluteşti în căcat, nu-i nevoie nici măcar să ştii să înoţi.”
            Oarecum naiv, Eugen Trancu-Iaşi încerca să vorbească la Bucureşti despre celebrul (în străinătate) Celibidache. Scrisoarea adresată la 18.02 1973 lui I. Dumitrescu de la revista „Săptămîna” developează inerţia intelectualilor, deveniţi agenţi propagandistici: „M-am agitat scriind la ziare, la radio şi la televiziune, încercând să-i scot din apatie, să-i fac să-şi îndrepte atenţia asupra personalităţii lui Sergiu. Unii au răspuns evaziv, alţii nu au răspuns deloc. (...) Un vag ecou îmi spune că de el se tem cei convinşi că ştiu toate tainele muzicii, cei ce cred că nu mai au nimic de învăţat. Ei formează un zid de nepătruns pentru adevăratele talente, pentru cei ce au dus faima ţării noastre peste hotare. (...) Ce importanţă au atunci comemorările, dacă noi uităm de existenţa românilor celebri încă în viaţă? (...) Sunt de acord că el nu face parte din oamenii cu care lucrezi în tihnă. Dar iată unde am ajuns după ani şi ani de tihnă!” Tihna sub pulpana grijulie a partidului-stat... liniştea, conformismul şi tăcerea ce aplatizează conştiinţele, în orice regim politic.
            Celibidache se comportă ca un răzvrătit, este încrezător în forţa muzicii, fără a abdica de dragul „esteticii” (în cazul lui: faimei, „nemuririi”) la libertatea gândirii. Devine o forţă prin osârdia perfecţionistă, animată de un har neverosimil. Nu altfel poate fi explicată goana marilor capitale muzicale ale lumii după el şi încrâncenarea cu care s-a opus înregistrărilor. Răspunsurile dintr-un interviu luat de televiziunea română în 1978, după repetiţii cu sălile pline-ochi, înaintea concertului ce avea să se producă la Ateneu, sunt revelatoare în alt fel. Întrebările sunt conformiste, pe alocuri lemnoase. Nici răspunsurile lui nu sunt lipsite de o anume grijă, atunci când câmpul referenţial este susceptibil de a se atinge de tabuurile ideologice.
            „...orchestra dă probă de o bunăvoinţă nelimitată, toţi sunt interesaţi, nu există unul care să nu vrea să facă ce facem cu toţii, aşa că rezultatele nu pot să lipsească. ...dânşii nu au făcut muzică în genul ăsta şi tot ce au învăţat de la mine a fost mai mult sau mai puţin neutralizat. Însă, se poate observa o oarecare facilitate în regăsirea drumului vechi.”
            Întrebat despre profunda sa vocaţie pedagogică, îşi dă măsura de maestru. Aceeaşi dimensiune răzbate neostentativ din scrisorile către Eugen Trancu-Iaşi.
            „Nu ştiu dacă e profundă, dar în orice caz, pedagogia face parte din sistemul de lucru. Nu poţi să aştepţi un rezultat de la cei cu care lucrezi dacă nu le explici, nu-i convingi că ce vrei dumneatale trebuie făcut aşa. Adică, dacă motivul pentru care chestia asta se face aşa sau altfel nu-i un motiv obiectiv care să vie de la partitură, care să vie de la ideea compozitorului. Or, ca să poţi să dovedeşti asta, trebuie să fii un bun pedagog, trebuie să ştii cu cine vorbeşti, trebuie să ştii ce-i spui, cât poate asimila, cât poate prelucra, şi dintr-asta să scoţi maximum de eficienţă.”
Despre existenţa unei viziuni de perfecţionare: „Viziune nu, dar am o cunoştinţă perfectă a faptelor... să spun cum trebuie lucrat ca să se ajungă acolo unde băieţii dau maximum pe care îl pot da. Dar trebuie să spun că, nu ştiu, din noroc sau din circumstanţe într-adevăr speciale, eu mă înţeleg mai bine decât aş fi putut spera vreodată şi cu direcţia şi cu colaboratorii mei direct. Nu poate să fie o identitate de vederi, de efort, de ideal, de ambiţie şi de realism mai profundă decât există între mine, orchestră şi conducere.”  Probabil, din aceleaşi motive pentru care se înţelesese şi cu instrumentiştii orchestrei din Paris, pe care îi consideră, „individualmente”, cei mai buni. Reacţia lor arată că dincolo de orgolii şi idiosincrazii rezistă Arta. 2 februarie 1970: „N-am avut la nici o orchestră din lume aşa manifestaţie nebunească. M-am bucurat ca un copil de succesul ăsta care îmi va schimba viaţa. Nebunii de la Paris au făcut o petiţie unanimă la preşedintele statului ca să-l lichideze pe Karajan. Soliştii au ameninţat cu părăsirea orchestrei dacă nu vin eu.”
„Eu cred în puterea de străbatere a creaţiei... tot procesul contrar, adică presa care s-a băgat cu toată ignoranţa şi complexele de inferioritate, ca să lanseze anumite şcoli... dodecafonie nu mai scrie nimeni, a durat 18 ani şi a dispărut, s-a înmormântat  pe veci.”, mai spune Celibidache pentru televiziunea română, în 1978.
            Să fie întâmplătoare acceptarea lui de către regimul de la Bucureşti tocmai după „cutremurele” din 1977? Mişcarea Goma, cutremurul de pământ, revolta minerilor? Un gest de bunăvoinţă, de „deschidere”, care să recupereze un strop de simpatie pentru regim ori să abată atenţia de la nenorociri şi de la ecourile postului de radio Europa Liberă, prin imaginea recuperării fiului risipitor? Poate că epistolele din perioada 1970-1979, care lipsesc, din cine ştie ce motive, ar fi făcut puţină lumină. Pentru aparatul de propagandă ideologică nimic nu era lăsat la întâmplare.

„în fiecare secundă trebuie să ştii de unde vii
 şi unde te duci”
           
Legat de înregistrarea („eternizarea”) orchestrărilor sale: „Simt grozav nevoia să eternizez, dar nu se poate, cum să eternizez?”; iată şi părerea despre tehnica înregistrării: „Vai, da’ din contră, da’ din contră s-a îndepărtat de o mie de ori, e mult mai prost decât era la omofonie, aţi creat valori complet noi, care nu există nici în muzică, nici în interferenţa sunetului... apariţii complet noi, care au deformat total textul iniţial... dirijorii sunt surzi domnule, eu nu cunosc dirijor cu ureche. Sunt surzi, toţi sunt surzi! Karajan! E un surd la muzică. Dar dacă spun eu aşa lumea o fi crezând că sunt gelos, adică vreau cariera lui. Trebuie să înţelegi că sunetul, aşa cum îl produceţi, este, are o calitate, dar nu are o calitate muzicală. Aşa-zisul progres tehnic este o totală stâlcire a relaţiilor reale între sunet şi mişcare. Sunetul se mişcă. Or, totul este proiectat într-un alt sistem referenţial şi nu mai conţine niciuna dintre măsurile omeneşti care i-au dat viaţă... cu noile aparate şi amplificaţii şi stereofonii ai să creezi valori sonore, impresii sonore, dar niciodată alea care poartă ideea compozitorului, aşa cum a auzit-o el. Deci, prin forţa lucrurilor, te îndepărtezi de esenţa muzicii, adică, ajungi la impresii muzicale; noi ne slujim, ne folosim de impresii muzicale, dar ca să le transcendem, nu ca să le înlănţuim. Or, matale cu noile descoperiri poţi să dai nişte impresii extraordinare. Electronia este o bogăţie de expresie extraordinară, dar nu se poate transcende, că n-aparţine decât voinţei omului. În sunet este altceva, care aparţine şi cosmicului. Octava (bate în masă) e un fenomen cosmic. Dumneata ai furat de la natură sunetul de frecvenţă... Bimmm, ei, asta ţi se pare, pentru că, în fond, cosmosul şi-o recapătă, şi-o recâştigă, ea se împarte în două, se împarte în trei şi dă naştere unei armonice, dă naştere la o serie de epifenomene care ţi-arată cum moare sunetul... în fiecare secundă trebuie să ştii de unde vii şi unde te duci, deci, momentul ăsta are o valoare relativă, trebuie să ţi-l însuşeşti, dar dumneata când eşti aici eşti şi aici (arată cu degetul pe masă), de aici afirmaţia zen, adică: eu sunt aici pentru că nu sunt aici, dac-aş fi numai aici nici n-aş şti de unde vin, şi nici nu ştiu unde mă duc. Or, care e esenţa muzicii:... eu trebuie să ştiu de unde vin, de ce am ajuns, cum am ajuns ...şi trebuie să ştiu unde mă duc. Deci, sunt aici fără să fiu aici. Asta este esenţa transcendenţei! Or, în muzica asta prin impresie... se aud alte valori decât alea care au dat naştere... sau alea care au animat sufletul compozitorului.”
Cea mai mare bucurie a dirijorului: „Realizarea ideii pentru care a lucrat!” Aproape un sistem filozofic!
            „... nu mă pot imagina că aş avea 20 de ani, să ştiu aşa puţin cât am ştiut la 20 de ani... mă gândesc la ăla de la 20 de ani cu experienţa de astăzi, deci, este o falsificare în toată asta. Nu cred că aş face încă o dată strada asta, adică, uitându-mă înapoi, gândindu-mă că am învăţat 26 de ani de muzică până ca să pot să fac şi eu puţână muzică cu ceilanţi, mi se pare foarte descurajant. (Calea este) Lungă, aspră, fără nici un fel de şansă să poţi răzbate pe căi normale, cum spunea Enescu, îţi trebuie ştofă de martir, şi, într-adevăr, te înfrunţi la orişice etapă a vieţii, chiar la cea la care mă găsesc, cu o masă de ignoranţi, cu ziduri de interese organizate, pe care noi, oamenii normali, n-avem cum să le prăbuşim. Trebuie să le ocolim, dacă se poate.”
            Îmi vine greu să accept că normalitatea lui era din aceeaşi stirpe cu a lumii pe care am traversat-o şi încă o trăim, noi, eşuaţii în comunism. Discursul lui muzical este nu doar dublat, dar şi copărtaş şi complice discursului etic. Figura frumoasă, calmă, senină din timpul repetiţiilor, zâmbetul superior, nu trufaş, pur şi simplu pe deasupra celor prezenţi, şi, totuşi, veghind, se întregea cu zvâcnetul ce controla orchestra-sunetul-mişcarea, o încordare străbătută de câte o expresie puternică, hotărâtă, extrem de sonoră:
original! das ist wunderbar!, original, alles! dolce! brutal!
Celibidache este un exemplu de român (-armean!) foarte talentat şi cult, iubit de zeul Perfecţiunii, dar numai după ce a ajuns într-o lume în care a aflat că libertatea înseamnă, mai ales, să fii nemilos cu tine însuţi.
„O probă nu este muzică, o probă este o sumă de nu. Nu aşa de repede! Nu acoperi fagotul! Nu aşa de leşinat! Nu aşa de tare! Nu aşa! Nu, nu, nu! Câţi nu sunt aici? Milioane! Şi da? Numai unul!” (dintr-un documentar german dedicat lui Sergiu Celibidache, 1992)

2 comentarii:

  1. Excelent articolul. Am să caut cartea.Am o mare admiraţie pentru Maestrul Celibidache.

    RăspundețiȘtergere
  2. poate fi comandată al editura Vremea...

    RăspundețiȘtergere