PARADIGME BASARABENE
Timpul istoric vs timpul adevărului
Vladimir
Beşleagă, Dialoguri literare,
Alcătuire, îngrijire şi postfaţă de Alexandru Burlacu, f. e., Chişinău, 2006
Aşa cum aflăm încă din Argument,
volumul cuprinde „dialogurile” pe care Vladimir Beşleagă le-a purtat timp de
patru decenii, mai exact 38 de ani (1968-2006), cu diverşi conlocutori. Primul
interviu îi este cerut scriitorului de revista „Moldova” în 1968, la o vârstă
ce poate fi considerată a maturităţii literare (avea 37 de ani, publicase „Zbor
frânt”, considerat până azi de o parte însemnată a criticii literare cel mai
bun roman al său). Pe măsura parcurgerii volumului şi, deci, a etapelor biobibliografice
şi istorice, descoperim un scriitor foarte conştient de lumea ideologică în
care trăieşte, al cărui discurs asupra rostului scriitorului în lume se
clarifică şi devine tot mai consistent odată cu trecerea timpului.
Vladimir Beşleagă este un spirit deschis, care nu se lasă amuţit de
semnalele timpului. Dacă în 1968 nu era inhibat de viteza cu care se derulau
noutăţile tehnice (azi, la 82 de ani, are pagină de facebook!), fie şi într-o
lume sovietică, a rămas toată viaţa un „receptacul ultrasensibil” al vieţii, cu
simţurile încordate la fiecare bruiaj al Istoriei. Întrebat în acest prim
interviu din cariera sa literară care dintre preocupările romanului modern îi
par de prim ordin: „conflictul etnic, moral, social”?, Vladimir Beşleagă
ocoleşte fericit cenzura, dând un răspuns din afara dihotomiei ideologice:
„corelaţia dintre omenesc şi neomenesc. (...) Exemplul pozitiv e un bun doar
pentru copii, pentru cei care se află în stadiul imitaţiilor puerile,
literatura mare nu se poate limita la ele”.
Tema războiului din „Zbor frânt” pare să fie numai un pretext pentru a da curs
„într-un moment de mare durere sufletească” acelor resorturi ale „frumosului”
ce se regăsesc nu în formele termenului „formosus”, ci mai ales în natura profundă
a conţinutului, pe care practicienii estetismului de dragul esteticii îl
ratează. Răspunsul la problematica eternei forme fără fond ce apasă îngrijorător
asupra culturii române îl găsim în interviul acordat lui G. Doni pentru
„Moldova Socialistă” în 1985 (solicitat, dar respins de la publicare!), astfel:
„dacă e să vorbim adevărul adevărat (e o tautologie? Dar poporul ştie ce
spune!), atunci cărţile pot fi împărţite nu numai în: talentate şi netalentate,
ci şi în: cinstite sau necinstite; drepte sau mincinoase, dacă vreţi... Adică,
după gradul de adevăr uman şi istoric pe care-l conţin...”. Nu există dubii
asupra motivelor cenzurării totale a acestui interviu în 1985, când se pare că
libertatea de expresie (chiar în limitele „deschiderii” gorbacioviste) începuse
a fi acceptată în Uniunea Sovietică, dar numai pentru „dulăi”. „Transparenţa”
anunţată de Mihail Gorbaciov, ca şi „reconstrucţia” (în fapt, o renovare de
suprafaţă, un make-up de circumstanţă până trecea primejdia rea pentru Imperiul
Roşu), se întâmpla controlat.
Vladimir Beşleagă va fi încercat marea-cu-degetul, dar măcar a strigat atunci
(în pustii) pentru a se auzi azi, iată, ca urmare a acestei puneri laolaltă a
interviurilor oferite unor publicaţii comuniste, trecute după 1989-1990 la
regim de democraţie: „Mă gândesc că una din datoriile mele cele mai mari este
să repun adevărul în drepturile lui... Iată, deci, ce i-aş cere unui scriitor
eu, cititorul: să-mi scrii în cartea dumitale adevărul. Cât priveşte talentul,
mai mult decât îl ai, n-ai să-l poţi avea. Adevărul, însă, eşti dator să ai
curajul a-l spune. Altfel nu te recunosc de scriitor, nu te citesc”. Slabă
consolare a găsit Beşleagă pentru încheierea interviului, în „spiritul vremii”,
vrând să păcălească şi de data aceasta cenzura: „E tocmai ce ne cere Timpul
astăzi. Este tocmai ceea ce ne cere partidul azi”. Însă, de data aceasta
Cenzura n-a mai ţinut la glumă şi l-a respins! Beşleagă nu ridica doar problema
raportului dintre adevăr şi scris, ci şi problema principiului moralităţii în
viaţă şi în scris, convins că menirea scriitorului este aceea de a se exprima,
în toate, pe sine. Scriitorul, mai întâi „sovietic”, apoi „moldovean” irită
cenzura în acelaşi interzis interviu şi cu identitatea sa legitimă, de scriitor
român, pe care o subliniază într-o frază cu caracter general: „Ceea ce este
memoria pentru un individ, este istoria pentru un popor. Iar omul – ca parte a
poporului – ce este fără cunoaşterea istoriei?”. De altfel, a abordat de multe
ori şi tema romanului istoric – „factologia , fie şi de natură istorică, nu
poate constitui o literatură” (cu Viorel Mihail, în „Tinerimea Moldovei”,
1981), deoarece istoria trebuie să te doară, să te atingă; motivaţia romanului
istoric se regăseşte „în interesele mele, în structura mea intimă ca om, ca
scriitor” (în Dialog radiofonic cu Mihai
Cimpoi, 1986).
În 1988 lui Beşleagă i se permite să vorbească la Chişinău despre laşitatea
intelectualităţii în deceniile de corupţie morală, politică şi socială,
asociind frica unei „zbârciri a inimii omeneşti”, despre eşecul poeziei
(„poeţii, de exemplu, scriu ades despre poezie, despre misiunea poeziei,
publică diferite crezuri poetice, ars
poetica, în loc să facă poezie autentică (...) arta, literatura nu sunt un
capriciu, o ocupaţie gratuită sau un hobby, sau ceva de genul acesta, ci sunt o
necesitate foarte profundă a omului, a existenţei umane, o necesitate
existenţială a umanităţii” – cu A. Gondiu, „Nistru”, iulie 1988). Interlocutorul, de asemenea, nu este cenzurat
când întreabă: „noi suntem (...) în măsura cuvenită categorici cu birocraţii,
dar prea buni cu noi înşine. Unde am fost atunci, când îşi băteau joc de popor?
Unde era poporul?”; o temă foarte actuală azi, de altfel, pe ambele maluri ale
Prutului.
Una din notele predominante ale acestor dialoguri purtate de Vladimir
Beşleagă, care se consideră un scriitor neprofesionist deoarece nu scrie decât
dintr-un mare impuls interior, este critica la adresa scriitorilor şi a
criticii literare din Basarabia. Începând cu literatura pentru copii, căreia consideră
că-i lipsea „viziunea fantasticului”, continuând cu dramaturgia – „viaţa din
jurul nostru este mult mai complexă, iar dramaturgii o văd doar într-un anumit
şi unic fel” (1972), până la – „Este tocmai ceea ce lipseşte criticii noastre
literare: discuţiile. În genere, discuţiile! Critica noastră abia reuşeşte să
semnaleze apariţia unei cărţi. Alteori nici asta n-o face.”, obişnuită mai
degrabă „să dăscălească, să povăţuiască, să pună note, să condamne”. (1985) Chiar se întreabă în 1977 dacă n-ar fi bine
să-şi facă singur critică, „o analiză a propriilor mele cărţi?”, determinându-l
pe preopinent, A. Callo, să afirme: „Aveţi o atitudine cam drastică faţă de
critica noastră literară”.
Pentru Beşleagă sună fals o afirmaţie precum „cutare scriitor are cărţi
bune, interesante, iar ca om este o puşlama, un derbedeu, un carierist, un
amoral”. În viziunea sa, „autorul şi omul constituie un întreg indivizibil şi,
de regulă, numai un om adevărat poate realiza opere de valoare”. (I. Nechit,
„Sfatul Ţării”, sept. 1992) Imperativul moral – transpus de Paul Goma în
militantismul său public şi în crezul auctorial („să nu uit”, „să nu tac”)
pentru rostirea adevărului şi exersarea memoriei unui popor adus în stare
amorfă de către ideologic – este pregnant la Beşleagă, care alege să facă
politică, în calitate de deputat în Parlamentul care a votat Declaraţia de
Independenţă a Republicii Moldova la 27 august 1991. Opţiunea lui este clară,
în context istoric şi moral: „Aici, în Moldova, facem politică pentru a ne
apăra, pentru a supravieţui”, cu ochii şi inima îndreptate spre Bucureşti. În
1994, scriitorului şi militantului pentru reîntregirea spiritualităţii
româneşti îi este clar că România nu doreşte
să-şi atârne de picior o piatră de moară (de care, de altfel, este
responsabilă moral). Când se referă la Transnistria, scriitorul conchide că
oamenii de stat români, în frunte cu Ion Iliescu, greşesc atunci când o
tratează în termenii unei diplomaţii depăşite, cu atât mai mult cu cât
aspectele de ordin etnic şi cultural din zona de tampon dintre spaţiul rus/
ţarist şi cel românesc au fost mereu lăsate de partea românească la îndemâna
ruşilor, apoi a sovieticilor: „Transnistria s-a aflat în cadrul Ţării între
1941-1944. Noi am avut doar trei ani [de statalitate românească], dar am putut
să ne dăm seama ce e cultura română. Atunci au înţeles mulţi transnistreni că
sunt români (...) În lumea modernă frontierele sunt o formalitate, important e
să existe libertate, oamenii să se poată dezvolta nestingherit în propria
limbă, cultură. (...) Sunt frontiere etnice, unde populaţia se simte ataşată la
poporul ei. Aşa este şi cazul Transnistriei”. (cu I. Lupan, „Literatura şi
arta”, nr. 3, ian. 1994)
După 1989 (primul interviu de după căderea comunismului în spaţiul românesc
îl oferă revistei „Jurnalul literar”, martie 1990) devine preocupat fără
reţineri de ordin ideologic de integrarea în spiritualitatea românească, considerând
„limba moldovenească” o teză falsă, „o aberaţie, o idioţenie” şi vede drept
scop comun „să ne refacem legăturile rupte”. Beşleagă rămâne fidel până azi
principiului potrivit căruia „a rezista şi a refuza e ceva ce ţine, de
asemenea, de vocaţie, de cultură; ţine de probitatea etică şi de dramul de
har”, întrebându-se cu uimire revoltată, ca şi Paul Goma, de ce sertarele
scriitorilor sunt goale. „Unde sunt cărţile generaţiilor de scriitori mai în
vârstă despre foamete, despre deportări? Unde sunt? De ce în alte părţi au
fost? Dacă nu s-au publicat la timpul respectiv, ele au aşteptat şansa
istorică, şi această şansă a venit. (...) Dar în privinţa elogierii sistemului
nefast, oh!, stăm bine, chiar foarte bine!”
Deşi a avut o circulaţie redusă, volumul de interviuri luate lui Vladimir
Beşleagă este foarte important din perspectiva clarificărilor pe care le
proiectează nu doar asupra vieţii unui scriitor consecvent cu principiile sale,
ci şi asupra unei epoci de coerciţie a conştiinţelor, cu reflexe rareori
asumate de către o contemporaneitate rănită nu doar de atrocităţile fizice,
istorice şi morale la care a fost supusă de un regim ideologic, ci şi de
propriile-i laşităţi:
„Dacă ar fi fost o rezistenţă adevărată, astăzi erau sertarele pline cu
cărţi de valoare. Şi chiar numărul lichelelor trădătoare ar fi fost mai mic...”.
Dacă omul este adeseori sub vremuri, strivit de Istorie, dacă individul şi
comunităţile sunt prea des obligate la compromisuri şi laşităţi, totuşi, există
întotdeauna un timp al adevărului. Sunt învăţăminte ale unei vieţi şi cariere
literare petrecute sub semnul aspiraţiei către normalitate, într-o lume
controlată ideologic, bântuită apoi de tarele totalitarismului într-un regim de
tranziţie la democraţie. Octogenarul scriitor de peste Prut nu a traversat doar
secolul celor mai mari şi neverosimile crime din istoria omenirii, ci destinul
i-a fost sfâşiat „între două maluri de ape, între două forţe”. Aici, între Prut
şi Nistru, încearcă să-şi justifice existenţa Vladimir Beşleagă, prin romanele
sale, între care „Zbor frânt” (1966), „Acasă” (1976), „Viaţa şi moartea
sărmanului Filimon. Poem tragic” (1988, scris între 1969-1970!) sunt cele mai
reprezentative.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu