marți, 29 octombrie 2013

Paradigme basarabene: Vladimir Beşleagă



PARADIGME BASARABENE




Timpul istoric vs timpul adevărului


Vladimir Beşleagă, Dialoguri literare, Alcătuire, îngrijire şi postfaţă de Alexandru Burlacu, f. e., Chişinău, 2006
Aşa cum aflăm încă din Argument, volumul cuprinde „dialogurile” pe care Vladimir Beşleagă le-a purtat timp de patru decenii, mai exact 38 de ani (1968-2006), cu diverşi conlocutori. Primul interviu îi este cerut scriitorului de revista „Moldova” în 1968, la o vârstă ce poate fi considerată a maturităţii literare (avea 37 de ani, publicase „Zbor frânt”, considerat până azi de o parte însemnată a criticii literare cel mai bun roman al său). Pe măsura parcurgerii volumului şi, deci, a etapelor biobibliografice şi istorice, descoperim un scriitor foarte conştient de lumea ideologică în care trăieşte, al cărui discurs asupra rostului scriitorului în lume se clarifică şi devine tot mai consistent odată cu trecerea timpului.
Vladimir Beşleagă este un spirit deschis, care nu se lasă amuţit de semnalele timpului. Dacă în 1968 nu era inhibat de viteza cu care se derulau noutăţile tehnice (azi, la 82 de ani, are pagină de facebook!), fie şi într-o lume sovietică, a rămas toată viaţa un „receptacul ultrasensibil” al vieţii, cu simţurile încordate la fiecare bruiaj al Istoriei. Întrebat în acest prim interviu din cariera sa literară care dintre preocupările romanului modern îi par de prim ordin: „conflictul etnic, moral, social”?, Vladimir Beşleagă ocoleşte fericit cenzura, dând un răspuns din afara dihotomiei ideologice: „corelaţia dintre omenesc şi neomenesc. (...) Exemplul pozitiv e un bun doar pentru copii, pentru cei care se află în stadiul imitaţiilor puerile, literatura mare nu se poate limita la ele”.
Tema războiului din „Zbor frânt” pare să fie numai un pretext pentru a da curs „într-un moment de mare durere sufletească” acelor resorturi ale „frumosului” ce se regăsesc nu în formele termenului „formosus”, ci mai ales în natura profundă a conţinutului, pe care practicienii estetismului de dragul esteticii îl ratează. Răspunsul la problematica eternei forme fără fond ce apasă îngrijorător asupra culturii române îl găsim în interviul acordat lui G. Doni pentru „Moldova Socialistă” în 1985 (solicitat, dar respins de la publicare!), astfel: „dacă e să vorbim adevărul adevărat (e o tautologie? Dar poporul ştie ce spune!), atunci cărţile pot fi împărţite nu numai în: talentate şi netalentate, ci şi în: cinstite sau necinstite; drepte sau mincinoase, dacă vreţi... Adică, după gradul de adevăr uman şi istoric pe care-l conţin...”. Nu există dubii asupra motivelor cenzurării totale a acestui interviu în 1985, când se pare că libertatea de expresie (chiar în limitele „deschiderii” gorbacioviste) începuse a fi acceptată în Uniunea Sovietică, dar numai pentru „dulăi”. „Transparenţa” anunţată de Mihail Gorbaciov, ca şi „reconstrucţia” (în fapt, o renovare de suprafaţă, un make-up de circumstanţă până trecea primejdia rea pentru Imperiul Roşu), se întâmpla controlat.
Vladimir Beşleagă va fi încercat marea-cu-degetul, dar măcar a strigat atunci (în pustii) pentru a se auzi azi, iată, ca urmare a acestei puneri laolaltă a interviurilor oferite unor publicaţii comuniste, trecute după 1989-1990 la regim de democraţie: „Mă gândesc că una din datoriile mele cele mai mari este să repun adevărul în drepturile lui... Iată, deci, ce i-aş cere unui scriitor eu, cititorul: să-mi scrii în cartea dumitale adevărul. Cât priveşte talentul, mai mult decât îl ai, n-ai să-l poţi avea. Adevărul, însă, eşti dator să ai curajul a-l spune. Altfel nu te recunosc de scriitor, nu te citesc”. Slabă consolare a găsit Beşleagă pentru încheierea interviului, în „spiritul vremii”, vrând să păcălească şi de data aceasta cenzura: „E tocmai ce ne cere Timpul astăzi. Este tocmai ceea ce ne cere partidul azi”. Însă, de data aceasta Cenzura n-a mai ţinut la glumă şi l-a respins! Beşleagă nu ridica doar problema raportului dintre adevăr şi scris, ci şi problema principiului moralităţii în viaţă şi în scris, convins că menirea scriitorului este aceea de a se exprima, în toate, pe sine. Scriitorul, mai întâi „sovietic”, apoi „moldovean” irită cenzura în acelaşi interzis interviu şi cu identitatea sa legitimă, de scriitor român, pe care o subliniază într-o frază cu caracter general: „Ceea ce este memoria pentru un individ, este istoria pentru un popor. Iar omul – ca parte a poporului – ce este fără cunoaşterea istoriei?”. De altfel, a abordat de multe ori şi tema romanului istoric – „factologia , fie şi de natură istorică, nu poate constitui o literatură” (cu Viorel Mihail, în „Tinerimea Moldovei”, 1981), deoarece istoria trebuie să te doară, să te atingă; motivaţia romanului istoric se regăseşte „în interesele mele, în structura mea intimă ca om, ca scriitor” (în Dialog radiofonic cu  Mihai Cimpoi, 1986).
În 1988 lui Beşleagă i se permite să vorbească la Chişinău despre laşitatea intelectualităţii în deceniile de corupţie morală, politică şi socială, asociind frica unei „zbârciri a inimii omeneşti”, despre eşecul poeziei („poeţii, de exemplu, scriu ades despre poezie, despre misiunea poeziei, publică diferite crezuri poetice, ars poetica, în loc să facă poezie autentică (...) arta, literatura nu sunt un capriciu, o ocupaţie gratuită sau un hobby, sau ceva de genul acesta, ci sunt o necesitate foarte profundă a omului, a existenţei umane, o necesitate existenţială a umanităţii” – cu A. Gondiu, „Nistru”, iulie 1988).  Interlocutorul, de asemenea, nu este cenzurat când întreabă: „noi suntem (...) în măsura cuvenită categorici cu birocraţii, dar prea buni cu noi înşine. Unde am fost atunci, când îşi băteau joc de popor? Unde era poporul?”; o temă foarte actuală azi, de altfel, pe ambele maluri ale Prutului.
Una din notele predominante ale acestor dialoguri purtate de Vladimir Beşleagă, care se consideră un scriitor neprofesionist deoarece nu scrie decât dintr-un mare impuls interior, este critica la adresa scriitorilor şi a criticii literare din Basarabia. Începând cu literatura pentru copii, căreia consideră că-i lipsea „viziunea fantasticului”, continuând cu dramaturgia – „viaţa din jurul nostru este mult mai complexă, iar dramaturgii o văd doar într-un anumit şi unic fel” (1972), până la – „Este tocmai ceea ce lipseşte criticii noastre literare: discuţiile. În genere, discuţiile! Critica noastră abia reuşeşte să semnaleze apariţia unei cărţi. Alteori nici asta n-o face.”, obişnuită mai degrabă „să dăscălească, să povăţuiască, să pună note, să condamne”. (1985)  Chiar se întreabă în 1977 dacă n-ar fi bine să-şi facă singur critică, „o analiză a propriilor mele cărţi?”, determinându-l pe preopinent, A. Callo, să afirme: „Aveţi o atitudine cam drastică faţă de critica noastră literară”.
Pentru Beşleagă sună fals o afirmaţie precum „cutare scriitor are cărţi bune, interesante, iar ca om este o puşlama, un derbedeu, un carierist, un amoral”. În viziunea sa, „autorul şi omul constituie un întreg indivizibil şi, de regulă, numai un om adevărat poate realiza opere de valoare”. (I. Nechit, „Sfatul Ţării”, sept. 1992) Imperativul moral – transpus de Paul Goma în militantismul său public şi în crezul auctorial („să nu uit”, „să nu tac”) pentru rostirea adevărului şi exersarea memoriei unui popor adus în stare amorfă de către ideologic – este pregnant la Beşleagă, care alege să facă politică, în calitate de deputat în Parlamentul care a votat Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova la 27 august 1991. Opţiunea lui este clară, în context istoric şi moral: „Aici, în Moldova, facem politică pentru a ne apăra, pentru a supravieţui”, cu ochii şi inima îndreptate spre Bucureşti. În 1994, scriitorului şi militantului pentru reîntregirea spiritualităţii româneşti îi este clar că România nu doreşte  să-şi atârne de picior o piatră de moară (de care, de altfel, este responsabilă moral). Când se referă la Transnistria, scriitorul conchide că oamenii de stat români, în frunte cu Ion Iliescu, greşesc atunci când o tratează în termenii unei diplomaţii depăşite, cu atât mai mult cu cât aspectele de ordin etnic şi cultural din zona de tampon dintre spaţiul rus/ ţarist şi cel românesc au fost mereu lăsate de partea românească la îndemâna ruşilor, apoi a sovieticilor: „Transnistria s-a aflat în cadrul Ţării între 1941-1944. Noi am avut doar trei ani [de statalitate românească], dar am putut să ne dăm seama ce e cultura română. Atunci au înţeles mulţi transnistreni că sunt români (...) În lumea modernă frontierele sunt o formalitate, important e să existe libertate, oamenii să se poată dezvolta nestingherit în propria limbă, cultură. (...) Sunt frontiere etnice, unde populaţia se simte ataşată la poporul ei. Aşa este şi cazul Transnistriei”. (cu I. Lupan, „Literatura şi arta”, nr. 3, ian. 1994)
După 1989 (primul interviu de după căderea comunismului în spaţiul românesc îl oferă revistei „Jurnalul literar”, martie 1990) devine preocupat fără reţineri de ordin ideologic de integrarea în spiritualitatea românească, considerând „limba moldovenească” o teză falsă, „o aberaţie, o idioţenie” şi vede drept scop comun „să ne refacem legăturile rupte”. Beşleagă rămâne fidel până azi principiului potrivit căruia „a rezista şi a refuza e ceva ce ţine, de asemenea, de vocaţie, de cultură; ţine de probitatea etică şi de dramul de har”, întrebându-se cu uimire revoltată, ca şi Paul Goma, de ce sertarele scriitorilor sunt goale. „Unde sunt cărţile generaţiilor de scriitori mai în vârstă despre foamete, despre deportări? Unde sunt? De ce în alte părţi au fost? Dacă nu s-au publicat la timpul respectiv, ele au aşteptat şansa istorică, şi această şansă a venit. (...) Dar în privinţa elogierii sistemului nefast, oh!, stăm bine, chiar foarte bine!”
Deşi a avut o circulaţie redusă, volumul de interviuri luate lui Vladimir Beşleagă este foarte important din perspectiva clarificărilor pe care le proiectează nu doar asupra vieţii unui scriitor consecvent cu principiile sale, ci şi asupra unei epoci de coerciţie a conştiinţelor, cu reflexe rareori asumate de către o contemporaneitate rănită nu doar de atrocităţile fizice, istorice şi morale la care a fost supusă de un regim ideologic, ci şi de propriile-i laşităţi:
„Dacă ar fi fost o rezistenţă adevărată, astăzi erau sertarele pline cu cărţi de valoare. Şi chiar numărul lichelelor trădătoare ar fi fost mai mic...”.
Dacă omul este adeseori sub vremuri, strivit de Istorie, dacă individul şi comunităţile sunt prea des obligate la compromisuri şi laşităţi, totuşi, există întotdeauna un timp al adevărului. Sunt învăţăminte ale unei vieţi şi cariere literare petrecute sub semnul aspiraţiei către normalitate, într-o lume controlată ideologic, bântuită apoi de tarele totalitarismului într-un regim de tranziţie la democraţie. Octogenarul scriitor de peste Prut nu a traversat doar secolul celor mai mari şi neverosimile crime din istoria omenirii, ci destinul i-a fost sfâşiat „între două maluri de ape, între două forţe”. Aici, între Prut şi Nistru, încearcă să-şi justifice existenţa Vladimir Beşleagă, prin romanele sale, între care „Zbor frânt” (1966), „Acasă” (1976), „Viaţa şi moartea sărmanului Filimon. Poem tragic” (1988, scris între 1969-1970!) sunt cele mai reprezentative.   


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu