NR. 18, iunie / 2014 ,,Cea mai mare mirare este să
fii
la cheremul orbilor provizorii.''
text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 18, iunie 2014
De la cenzură la autocenzură, 1949-1977
Marea diversiune
Liliana Corobca, Instituția cenzurii comuniste în România (1949-1977), vol. 1, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 398 p.
|
Volumul conține un
studiu
introductiv amplu, ale
cărui principale trăsături sunt
de ordin informativ
și formativ:
1. contextualizarea
politico-instituțională și cultural-mentală a problematicii românești
a cenzurii, modelul sovietic („Instituția cenzurii în România...
a avut o structură foarte asemănătoare cu Glavlitul sovietic. Chiar și etapele de până la înființarea DGPT sunt aproape identice cu cele
din
URSS...”), asemănările și originalitățile
cu/ din lumea comunistă
a epocii; 2. trecerea de la cenzură (instituționalizată) la autocenzură.
De
la primul până la ultimul document volumul se citește
obligatoriu cu creionul în mână și cu teancul de fișe alături. Trebuie
spus că nu este o carte pentru publicul larg, ci apăsat pentru istorici și pentru toți specialiștii din domeniile auxiliare ori conexe. Este, desigur, un instrument de lucru obligatoriu pentru analiștii și istoricii literari și un potrivit îndemn la introspecție pentru lumea intelectuală, în general. Pe de altă parte, citind-o, nu ne putem reprima o interogație ce-i privește pe toți aceia care simt nevoia să opineze, în diverse împrejurări, despre cenzură și reflexele ei asupra societății românești, de ieri și, ca urmare a autocenzurii, de
azi.
Sau ca urmare a cenzurii, autocenzurii, paraliteraturii, cum bine scria Paul Goma în 1972, aflându-se în România și publicând în
Germania.
(Problema
principală
a unui scriitor român.
Cenzură,
autocenzură, para-literatură.
Drumul scurt de
la adevăr
la minciună, „Die Zeit”, Hamburg, 29 sept. 1972)
Structura, evoluția și activitatea instituției cenzurii reies dintr-o sumedenie de documente ce se referă la distribuția departamentală, nomenclatoare de funcții, statistici numerice (origine socială,
vârstă, pregătire profesională, sex, încadrare în partid, origine „națională”), scheme de organizare pe regiuni/ raioane, salarizări etc. Dintr-un regulament „de stabilirea atribuțiilor angajaților de
specialitate din D.G.P.T.” (1966) aflăm care erau „atribuțiile
general valabile ale lectorilor, instructorilor, șefilor de serviciu, directorilor și adjuncților acestora, bazate pe principiul muncii
colective și al răspunderii personale”. Cele câteva pagini ne edifică asupra rațiunii ideologice a cenzurii: România era o cetate asediată
de
dușmanul intern și extern. De aceea, trebuia apărată cu orice
preț. În care intră inclusiv (sau mai ales!) bătălia pentru apărarea
„secretului de stat”. Un amplu document din 6 iunie 1966 (6.6.1966!), purtând el însuși ștampila „STRICT SECRET”, se intitulează: Unele aspecte privind aplicarea indicațiilor referitoare
la
aplicarea secretului de stat, reglementat prin HCM nr. 310/1964. Astfel, în funcție de importanța stabilită la vârful puterii, documentele erau inscripționate „Strict secret de importanță deosebită”, „Strict secret” sau „Secret”. Este imposibil de stabilit ce putea să fie secret ‒ în oricare dintre gradații ‒ în activitatea editorială sau în producția cinematografică, de exemplu, destinate, prin natura lor, publicului larg, deci cunoașterii fără restricții. Singura rațiune fiind,
și de această dată, nevoia de centralizare, de control total, de monopolizare a informațiilor și de instituționalizare a Adevărului. Devin, astfel, secrete metodele prin care regimul încălca drepturile
și libertățile românilor. Acestea erau marile secrete care nu trebuiau
să cadă în mâna dușmanilor. Este lesne de înțeles de ce scriitori care au ales să nu se supună cenzurii și, mai cu seamă, să nu cadă
în plasa autocenzurii, au publicat în Occident cărți neaprobate de
Cenzură, deși ei se aflau în țară, ajungând obiective favorite ale
planurilor de măsuri pentru compromitere și anihilare ale
Securității, și au devenit în logica discursului ideologic trădători. Autocenzura a avut urmări mai grave decât cenzura, transformându-i pe români în complici la propria lor îngrădire, la diversiunile și manipulările ideologice. Nu întâmplător, printr-o HCM din
martie 1965, DGPT trece sub „îndrumarea” directă a MAI, la acea dată condus de Alexandru Drăghici. Cum MAI, cu toate departa- mentele din structură,
a exercitat cea mai mare presiune represivă, putem opina, fără rezerve, că Cenzura este/a fost o instituție
strategică a statului comunist. Din 1975 capătă o denumire ușor
diferită: Comitetul pentru Presă și Tipărituri (CPT), trecând și în subordinea CC al PCR, ceea ce îi subliniază, dacă mai era nevoie, caracterul profund represiv-ideologic. Iosif Ardeleanu (regele cenzurii aproape un sfert de veac) îi raporta direct lui Leonte Răutu
(vicepreședinte al Consiliului de Miniștri între 1969-1972),
care, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, citat de autoarea cărții de față,
„controlează aproape în mod direct cenzura”. Potrivit fișei redactate de cercetătorii IICCMER, Iosif Ardeleanu (Döme Adler), „Ilegalist transilvănean (...), a fost şeful cenzurii (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, 1951-1973). A devenit proverbial pentru obtuzitatea, intoleranţa şi dogmatismul său. Alături de Valter Roman,
Nicolae Goldberger, Aurel Mălnăşan şi Wilhelm Einhorn, a fost direct implicat în acţiunea de investigare şi supraveghere a guvernului legal al Ungariei condus de Imre Nagy în timpul «azilului
politic» de la Snagov (1956-1958)”.
Desființarea
instituției în 1977 este una dintre cele mai abile
decizii luate de regimul Ceaușescu. Responsabilizarea redactorilor, șefilor de departamente etc. este o ofertă de „doi în unu” ‒ putere
discreționară și privilegii, cu suplimentul
iluziei că participau la crearea marii culturi naționale.
Liliana Corobca face o sinteză a
problematicii cenzurii în câteva rânduri, atrăgându-ne atenția tocmai asupra acestei mari minciuni de partid-și-de-stat care a fost „desființarea cenzurii”,
supapa oferită intelectualilor, în special
scriitorilor, să „reziste prin cultură”:
„Distrugerea susținută a
culturii, a patrimoniului național, reprimarea autorilor din primii
ani de instaurare a cenzurii comuniste au contribuit la «modificarea
genetică» a noilor generații,
cu repercusiuni profunde pentru societățile post-totalitare”. Imaginea instituționalizată a cenzurii va fi întregită cu documentele din volumul al II-lea, aflat în curs de apariție, autoarea devoalându-ne conținutul lui: I. Relația DGPT (CPT) cu alte instituții; II. Direcția Instructaj-Control. Relația
Centru-Provincie; III. Cenzorul,
personajul principal; cu o postfață dedicată secretului
de stat în corelație
cu instituția cenzurii.
„Controlul
preventiv” a încetat în baza unei decizii luate de Plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977, însă CPT a continuat să asigure „lectura postapariție a presei cotidiene și periodice apărute în Capitală și în județe, a lucrărilor editoriale
tipărite cu viza «bun de tipar» acordată de conducerile editurilor; a continuat să controleze materialele intrate în țară din străinătate,
precum și cele destinate exportului”. Până la 29 iunie 1977, CPT a funcționat cu 286 de „cadre de lectură” și personal economico-administrativ, dată după
care
tovarășii au fost redistribuiți în „câmpul muncii”.
Primul volum de documente despre instituția cenzurii din România este o provocare binevenită pentru cercetători. O lectură
avizată presupune coroborări și asociații pe multiple planuri cu alte
documente, descoperite de fiecare dintre noi, în fondurile arhivistice, determinându-ne să propunem analize integratoare, fie și pe secvențe restrânse cronologic sau foarte specializate ale istoriei
recente. Însă, tocmai această apropiere în virtutea trecutului recent, într-o anumită măsură trăit de noi înșine, generează deseori un
sentiment acut al deriziunii, pe fondul unor false (ori absente) dezbateri publice. Suntem prea aproape, în timp istoric, de obiectul studiului, ceea ce nu ne face mai puțin responsabili.
În
forma ei instituționalizată, cenzura a fost una profund represivă. În forma dezinstituționalizată, de după 1977 (anul Mișcării pentru drepturile omului ‒ Mișcarea Goma, care a perturbat eșalonul superior al Puterii, turând la maxim dispozitivul Securității, anul Grevei minerilor din Valea Jiului ‒ care a adăugat
un impas major pe creștetul Puterii, după ce în martie același an țară-popor-putere și solul de sub tălpile lor fuseseră zguduite din țâțâni de cutremurul de pământ, anul Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad ‒ Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa ‒ deci, să nu uităm contextul!), cenzura-de-după-cenzură devine autocenzură, dobândind o dimensiune totală.
Cezúra cenzură/ autocenzură este chiar o pauză de respirație, un fir cvasitransparent și subțire ce nu reușește să delimiteze amploarea ideologică a controlului centralizat de amploarea efectelor la nivel mental și al relațiilor umane, credem, incalculabile. Oamenii nu au ajuns doar la un limbaj dublu (dublugândire, autocenzură, de
remarcat fotografia de pe copertă, intitulată „Spirala duplicității”,
autor: Michael Astner), ci la ‒ cu un termen à la Goma ‒ întrecenzurare. „Noua cenzură e mai greu de suportat decât cea din era
stalinistă!”, spune scriitorul în 1972. Soljenițîn avea toată legitimi- tatea să scrie: „Organele nu au mâncat niciodată pâinea degeaba!”,
fie și detașate în alte zone ale muncii de pe ogorul propagandei și agitației, după desființarea Cenzurii.
În
ciuda faptului că fiecare și-a creat un alibi pentru a trece prin
istorie, cenzura/ autocenzura, controlul minților exercitat de partidul unic asupra societății,
a fost una dintre activitățile represive ce au mizat pe mascarea, pe cosmetizarea terorii instituite după norme ideologice, printr-o reeducare nonviolentă de ultimă generație.
Epoca proceselor staliniste, a detenției și a chinului grotesc, atingând cote neverosimile în multiplicatul experiment de tip Pitești, fusese depășită. Laboratoarele ideologice au făcut un pas, pe cât de înșelător la prima vedere, pe atât de durabil pe termen
lung: cenzură-autocenzură-ideologizarea minții și nivelarea conștiințelor la scară națională (o reeducare „unsă cu toate unsorile”). Din această perspectivă, cărțile despre cenzură ale Lilianei
Corobca sunt mai mult decât necesare pentru oricine își fixează ca obiect de studiu comunismul românesc. Sunt obligatorii. Avem la îndemână memorialistică, literatură („rezistentă” sau nu), eseistică,
trebuie să insistăm cât mai mult asupra documentelor „fondatoare” și, mai ales, „strict secrete” ale regimului.
De
aceea, fraza finală a utilului studiu introductiv semnat de Liliana Corobca este, în egală măsură, o concluzie tristă, un avertisment și un îndemn la seriozitate:
„În încheiere, vom afirma doar că, după desființarea regimurilor comuniste, a început o nouă etapă în istoria cenzurii care, pe de o
parte, a moștenit tradiții și atribuții ale fostului regim, iar, pe de altă parte, a adoptat noi structuri cenzoriale specifice regimurilor democratice”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu