„Biblioteca ASTRA, Bibliepurată/ Bibliocimitir/ Cimitir Astra”

(text apărut în revista „Confesiuni”, nov. 2014)

Iarna memoriei ─ „ăncis p. iventr”

„Bibliotecă, cimitir al generației mele”.

Paul Goma, Astra, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2014, 214 p.

Iarnă, 1949. Cu picioarele înecate-n zăpadă, așteptăm. Nu să se deschidă biblioteca ASTRA din Sibiu. E clar că nu se va mai deschide niciodată așa cum a fost. Cu riscul de a îngheța, vrem să vedem dacă dintre umbrele cenușii proiectate pe albul ninsorii, ca niște urme de cărți arse, o să se desprindă careva pentru a ne explica sensul inscripției barbare de pe ușă: ăncis p. iventr.

Paul Goma a fost și a rămas în spațiul românesc un în-plus, „dacă ținem seama de faptul că părinții mei nu sînt doar în-plus-refugiați, ci și în-plus-abia-liberați (de la Securitate de la Mediaș)”. Elev la LGL (Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu), este pasionat de fetele care se promenează pe Corso, mai ales de cele de la LDI (Liceul „Domnița Ileana”), mai întâi de toate, de Cita, regina neîncoronată a Sibiului, care zăpăcește simțurile elevilor și ale ofițerilor. Dar o pasiune și mai mare, descoperită recent, la oraș, va avea drept rezultat romanul de față. Bucuria compensatorie a adolescenței, Biblioteca ASTRA, Bibliepurată/ Bibliocimitir/ Cimitir Astra: „Astra m-a făcut, atît cît a putut și ea, săraca, în atît de scurt timp; așa, adică nerefugiat, ne-în-plus, ne-plin de găuri, de goluri de la cărțile necitite la vremea lor, de la autorii de care abia auzisem...”. Tot o lege nescrisă a compensației îl îndeamnă pe Goma să inventeze cuvinte, pentru a umple golul lăsat de barbarismul (barbaria) ăncis p. iventr. Autorul AlfabEcedaR-ului trebuie să oblojească și rana căpătată de limba maternă odată cu decretarea limbii „moldovenești”. Mama, personaj din off în Astra, are chiar acest rol, al restabilirii adevărului despre originile și potențialul creativ/literar al limbii române vorbite în Basarabia (în acasarabia). Ca și tatăl, căruia îi revine rostul stabilirii câtorva repere istorice și etice.

„Uite, de pildă, în seara în care s-au întors amândoi părinții de la o ședință ideologică, văzând că mama șchiopătează, am întrebat-o ce are.

– Ce să am, ia, tovarășu-cela, agitătarul, pe care ni l-au trimis de-sus-de-la-centru, el m-a ideologìt – eu am scăpat ieftin,  fiindcă  pe  tată-tău  l-a  idiologìt  de  tot...  Astea-s rezultatele campaniei de analfabetizare, ce vrei... (...)

A mai zis, zis. De pildă: culturmă-de-mase; și: egalitate pentru  egalții...  A  zis:  literaturcă-nouă; și  (în  ciuda necuviinței): reaclismă. De Patriarhul-Roșu zice că IPSS e tare curvios... (...)

Ziceam că ea mai zicea, când s-a deschis «campania de creație  a  noului  folclor  popular» (după  ce  ne-a  întrebat dacă bine-auzise):

– Au dat un folclordin, să instaureze Volklordnung.

Când s-a creat titlul de «artist emerit», le-a zis laureaților: artiști-amărâți; despre Maria Lătărețu și a sa «Hora Păcii-ntre Popoare»:

–  Greața  de  Lătăreața  era  bună  cântăreață,  când  era lăutăreață, însă de când au făcut-o artiletristă, trage cu Hora Păcii-ntre picioa’... – și s-a oprit, speriată, rușinată foarte și cu mâna la gură: Mi-a scăpat o necuviință, acum ce mă fac?

– Milițiancă!, a strigat tata noua-glumă (așa se răspunde, de la o vreme, la retorica: «Ce mă fac?»).”

Lumea adolescentului este încă o dată aruncată în aer în dimineața în care constată că „Tătarii au ăncis Astra, m-au ăncis şi pe mine.” De la acest anunț tătăresc începe iarna adevărată a elevului intern/ refugiat basarabean de la LGL. Goma pictează în cuvinte imaginea unui anotimp veșnic, cu uși închise, a unei țări comuniste pe al cărei lacăt ruginit a stat scris 45 de ani „ăncis p. iventr”. Iarnă a minților totalizate din care parcă un singur om a avut voința de a ieși pentru a ne lăsa scris despre noi așa cum nu ne place să auzim. De ce? Pentru că, „După ce se miră, unii pleacă, dovadă că au înțeles. Deși au înțeles și cei care au rămas. Așa-i lumea: se împarte, nu între cei care înțeleg și cei care nu, ci între rămași și plecați; în (chiar adulți): elevi interni și elevi-externi.”

Paradoxal, „un în-plus”-ul Goma, forțat de regimul ideologic să se apatrieze în 1977, este cel care a rămas în conștiința românească a rezistenței și moralității. Datorită lui Goma, omul care a făcut istorie deși nu-și dorea decât să fie lăsat să facă literatură, și a făcut literatură cutremurătoare provocând istoria, putem explora profunzimile și nuanțele binelui și răului, frumosului și urâtului „la români”. Lumea lui Goma este populată de basarabeni și ne-basarabeni, ridicați și ne-ridicați, refugiați și ne-refugiați, patriați și re-patriați, patriotarzi și apatriați, ziși și de-ziși ș.a.m.d.

Citind Astra descoperim ceea ce a spus, nu cu multă vreme înainte de a ne părăsi, Monica Lovinescu, într-o ultimă convorbire cu Doina Jela: „Compromis este să gândești într-un fel și să acționezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e definiția. Dar să ieșim din general și să intrăm în concret: nu suport compromisul și pentru că în România au fost mai mulți compromiși decât în altă parte. Sau n-au fost destui necompromiși care să spele păcatele neamului. La noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de tranșantă. (...) Goma era un tip copilăros, copilăros în sensul bun al cuvântului. Cine ar fi făcut ce a făcut el, dacă nu avea o doză de naivitate sau de încredere în natura umană?” 

Goma ─ copilul uimit, nerăbdător care se minunează, și se întristează, se bucură, și se încruntă, repetând, repetând, repetând. Adultul-copil uimit de propriile-i năstrușnicii lingvistice, metaforice, psihologice, trecând de la o situație la alta, de la o stare la alta, din care în cele din urmă rezultă un puzzle complet, de la descrierea minuțioasă a atingerii unei cărți, la contextualizarea unui eveniment istoric, de la invențiile lingvistice ale mamei, la prezentarea autorilor „epurați”.  

Doamna Formatmic, Cita, Jelescu/Robete/Oltenete, Paganini, Dezisa, Parapleu cu bocanci/ Șoricica, Puturosul, doamna Cioclopedica, ProtoPopofițereasa ies din pagină și se opresc în sala de studiu de la Astra, caută cu înfrigurare prin sertarele fișierului scriitori epurați, se duc la cinematograf ori se plimbă pe Corso, prin Sibiul adolescenței lui Goma. Care așteaptă cu picioarele afundate în zăpadă, fumând în pumn, să se ridice de pe ușa bibliotecii infama inscripție ăncis p. iventr.

„Alt sertar. Gol. BLA. Aici a fost cândva Blaga. De felul lui, poet; și dramaturg; și filosof; și diplomat; și profesor. Așa-i pedepsesc ăștia pe cei care au fost prea-multe, preamult:  îi  neființează,  cum  zice  Septimiu;  îi  scot,  alungă, șterg; îi nefac. Să zică mersi (ca Domnnul Doktor) că n-a primit  post  (de  profesor,  de  diplomat,  chiar  de  filosof!) la Canal; că l-au lăsat în viață (ca ajutor de bibliotecar, la Medicină, în Cluj – se va fi făcînd și acolo inventar?). Pe timpul întunericului, cînd România era o țară înapoiată, exploatată  de  capitaliști,  condusă  în  prăpastie  de  către burghezimea monarho-fascisto-chiaburo-jandarmerească, pe-atunci așa-zisul-poet și pretinsul-filosof Blaga huzurea pe  spinarea  poporului  muncitor;  nu-i  auzea  gemetele de  durere,  strigătele  de  protest  social;  nu  auzea  nici chemarea  partidului  comunist  român  adresată  Marii Uniuni Sovietice și Genialului Stalin în Persoană, să vină în ajutorul pașnicului popor român.”

O asemenea atmosferă nu se face, ci se trăiește. Numai astfel este și autentică, și artistică. Este una din lecțiile Goma, recurentă chiar și în accentele sale didactice: omul și scriitorul nu pot fi despărțiți. Orice ar spune criticii. Literari sau de toată mâna.

„...la EMI au rămas ceva fișe – ia să vedem care ediții. Ediții... Nici urmă de ediția Perpessicius, nici Murărașu – nici vorbă de ediția Maiorescu; nici un volum de poezii – ba da:  o  broșură  cu  unsprezece  poezii  traduse  în  ungurește. Dar în românește? «Eminescu, făuritorul limbii literare române»; «Eminescu, Luceafărul poeziei românești»... Numai traduceri, încă o fișă: Eminescu în rusește... Ba nu! Nu e în rusește, ci în... animalul-care-nu-există: în «moldovenește» (bine că nu e în «oltenește»!)! De reținut: cine vrea Eminescu în românește, într-o bibliotecă românească, în România, îl găsește – dar cu caractere chirilice, corect: rusești, chirilice fiind și sârbeștile, și bulgăreștile. Mama lor de totalizatori! Pe Eminescu ni l-au... Nu găsesc cuvântul – dar nu cuvântul meu contează, ci al lui, alungat din România, din limba română. Se laudă pe toate drumurile că îl prețuiesc, că îl revalorifică; s-au apucat să-l sărbătorească: astă vară, în iunie, au făcut mare tămbălău cu «60 ani de la moarte»; la anul, în  ianuarie,  se  laudă  că  vor  să  sărbătorească  «Centenarul nașterii». Dar un scriitor se sărbătorește prin carte – unde-i cartea lui Eminescu? Nu e.”

Goma, pe care Securitatea și confrații au încercat, și unii încă nu s-au plictisit, să-l compromită prin expresia de gâgă a lipsei de talent (pe care probabil un castrat moral și frustrat profesional a emis-o), numai lipsit de talent nu este. Această făcătură produsă de cultura șușotitului pe la colțuri și pe sub mesele restaurantului USR a fost culeasă de securiști din bârfele și notele informative ale bestiarului literar, întorcându-se ─ bine împachetată, după regulile diversiunii și manipulării ─ via Securitate, în mediul care a creat-o.  Nu doar în Astra, Goma este un prozator&poet pe care l-ar putea invidia mulți artizani de frază&vers. Chiar și numai pentru imaginile Corso ca un burduf de acordeon/ Corso ca un clopot:

„S-ar putea ca singurul loc de pe lume unde timpul devine foarte  relativ  să  fie  pe-Corso,  dimineața. (...) dimineața, pe Corso, timpul devine ca un burduf de acordeon: se lungește, se scurtează – după cum tragi-împingi. Dar, spre deosebire de acordeon – care nu se poate strânge-destinde în același timp – Corso-ul, da. Cu cât ne, aparent, grăbim, dând repede din picioare, cu atât... nu că am ajunge la liceu mai târziu (din contra: prea devreme!), însă drumul adevărat, pe Corso, durează mai mult – așa ceva. (...) dimineața pe-Corso e un clopot. Cât să dureze, în timp, izbitura limbii în doagă? Chiar mai puțin de o secundă. Dar cât durează sunetul:  e-he, și  un  minut  întreg,  la  un  clopot  bun.  Însă mai  este  un  amănunt-important:  cel-puțin  pentru  mine, sunetul nu începe abia după lovitura în aramă, ci pornește de mai înainte, încă dinainte de a ajunge eu pe Corso; ba chiar din momentul plecării de la internat (de câteva ori a început să-mi sune odată cu clopotul de deșteptare – e sonerie,  dar  așa  se  zice:  clopot-de-deșteptare  – și  nu  s-a mai oprit decât la liceu, în pauza-mare). Poate fiindcă eu bat clopotul acela, mai știi: eu voi fi și clopot, și clopotar – cred că am văzut un desen, o caricatură cu așa ceva... nu: era un om-tobă care se bătea pe sine, mai corect: un om care se bătea toba.”

Deși apărută încă din 1992, dar aflată azi la adevărata sa ediție, Astra lui Paul Goma trasează memorabil încă un reper al literaturii românești care nu s-a predat conformismului ideologic și estetizant.     

De curând (2 octombrie), Paul Goma a împlinit 79 de ani și are de 37 de ani același statut de azilant politic, statut de un în-plus la București, ca și la Chișinău.