întrezăriri

tablou de iarnă

Coșoveni, 29 ianuarie 2010. foto FB

ceva ca o dragoste mare. dar nu dragostea. ceva ca un câmp alb plin de chenare. camere albe și liniile subțiri sau prăpăstiile dintre ele. umbra unui copac cu tulpina de zadă. înfiptă în cer. cu rădăcina plutitoare. ar fi putut fi ceva care să-placă. amintirile nasc depresii. mai mari și mai mici.

într-o dimineață am văzut aburul planetei ca o spumă de lapte. se înălța din trupul încins al pământului. ca sufletul morților la ceruri. topea turnurile de pază. și suferința. și lacrimile. și bucuria deodată a invadat ziua.

când îmi este dor de mama îmi este dor de sora mea. și de fratele meu. de frații mei. în ciuda faptului că diminețile sunt atât de grăbite și serile atât de covârșitoare. Doamne între ele parcă nu a mai rămas nimic. uneori când e arșită sau când plouă îndelung ori viscolește zile în șir amiezile sunt singurul leac cu care să te aperi de moarte. când îmi este dor cumplit de mama mea moartă este întotdeauna amiază.

nimic de făcut. din nimic m-aș gândi și nu am la ce. din nimic aș iubi dar nu mă iubește nimeni. din nimic o premoniție. din nimic big-bang. big-bang.

clipele ca niște trădări din trecutul-viitor. amintindu-ți că perfecțiunea e ferecată la Dumnezeu în grădinile Lui secrete. ai citit cărți mari. despre istorii mari despre trădări mari despre iubiri mari. nu le poate încăpea realitatea. despre saltul pe lună. despre teleportarea dintr-o ficțiune în alta. atâtea clipe ca niște trădări în serile adânci de iarnă. doar ecourile unui popor de personaje în declin.

am vorbit până am amuțit. am văzut până am orbit. am ascultat până am asurzit. v-am iubit până am împietrit. am plâns până m-am uscat. am scris până s-au lichefiat cuvintele. stau pe o insulă în amnios. contemplu spășită realitatea.

trebuie să trăiești intens ca să ți se facă dor de ficțiune. trebuie să nu trăiești deloc ca să fii captiv ficțiunii. să nu fii mut orb surd împietrit uscat ca să tânjești după viață. la temelia lumii singurătatea. aparențele se răzbună.