Duminica Sfinților Români (morți în pușcăriile și lagărele comuniste)

„Construim fără burghezie și împotriva burgheziei”

(inscripția de la cantina șantierelor Cernavodă, începutul anilor 1950)

Există în calendarul ortodox o Duminică a sfinților români. Care este hramul (viitoarei) bisericii mari de la Mănăstirea Coasta Galeș (cunoscută și ca mănăstirea de la Poarta Albă – km 35), din care nu există deocamdată decât o groapă simbolizând fundația. Azi, la această oră la care scriu, este în plină desfășurare slujba de sfințire.

foto: Flori Bălănescu

Biserica mică din imagini are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril și s-a ridicat în memoria celor care au murit în detenția politică, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care curge mai jos de acest câmp, pe care la începutul anilor 1950 a fost lagărul de muncă forțată Coasta Galeș (una dintre coloniile ce au funcționat de-a lungul traseului șantierului Canalului, la km 40, traseu care începea la Cernavodă – km 0 – și se termina la Capul Midia: punctul terminus, vărsarea Dunării în Mare, zona Portului Tașaul, una dintre coloniile cu cea mai densă, dacă am voie să mă exprim astfel, criminalitate a regimului represiv aplicat deținuților de la Canal). Preotul mănăstirii mi-a arătat pe unde ar fi fost barăcile deținuților: undeva în câmp, dincolo de fundație, în apropierea stâlpilor de electricitate. Clădirile administrației ar fi fost cam pe unde sunt acum construcțiile mici din incinta mănăstirii.  

După redeschiderea lucrărilor Canalului, în anii 1970, deși nu mai erau folosiți deținuți politici, ca în anii 1950, au fost trimiși la muncă forțată, prin sentință, pentru un an de zile, mai mulți tineri care aderaseră la Mișcarea Goma pentru drepturile omului, tineri care au continuat să ceară respectarea drepturilor și libertăților în nume propriu, sfârșind prin a fi condamnați pe 5 iulie 1977 la câte un an de muncă forțată pentru... „parazitism social”. În acel an, se muncea „cu voie bună” pe șantierul de la Medgidia.

Cine admiră „realizările mărețe” ale regimului comunist, în drum spre Marea Neagră, ar trebui să cunoască și istoria lor. O istorie care a torturat mii de oameni nevinovați la Canal, le-a traumatizat familiile, foarte mulți dintre cei închiși fiind îngropați în malurile „măreței realizări”. Care a înghițit „contrarevoluționari”, „chiaburi”, „burghezo-moșieri”, „sârmiști” (majoritatea legionari), „nereeducabili”, „sabotori” etc. etc. – categorii interșanjabile.

foto: Flori Bălănescu

Mănăstirea de la Coasta Galeș (Poarta Albă) este ctitorită de pr. Justin Pârvu, el însuși fost deținut politic, mort în 2013. Culoarea politică a celor torturați, înfometați, umiliți, dezumanizați, îngropați în maluri nu contează atunci când te închini într-o biserică ridicată în mijlocul câmpului. Pentru că după ce ai simțit nevoia să te faci una cu cerul imaginându-ți toată suferința aceea, care nu a fost trăită de tine (dar pe care o asumi, așa cum asumi și toate relele săvârșite de ai tăi împotriva altora), realizezi cât de mizerabile, cât de atroce, cât de lipsite de sens – în ciuda „sensului” în numele căruia se comit atâtea crime de când e lumea – sunt toate culorile politice. Acolo, în câmp, cu tălpile lipite de un pământ plin de oase, cu creștetul apăsat de bolta imensă... acolo contează numai cât de oameni au fost cei torturați, cât de neoameni au fost cei care i-au martirizat. Cât de indiferenți suntem noi față cu suferința de pretutindeni.

A doua zi, după o noapte de nesomn, ai un sentiment pe care l-a trăit orice om care s-a trezit la 4-5 dimineața pentru a lucra (scrie, citi, picta, sculpta, secera grâul etc.)... L-am retrăit joi dimineața („comemorarea” naționalizării de la 11 iunie 1948!), trezită de chemările pescărușilor, speriată că e prea târziu, că viața se scurge în cea mai mare parte a ei într-un mod inconștient (dormind, flecărind, făcând lucruri străine de natura noastră).

Nu era decât 5.30. Și era o lumină vie de răsărit, nu orbitoare, ci puternică, „empatică”, hrănitoare. Și starea pierderii iremediabile a acelui „ceva” care ne vizitează atât de rar și din care se poate închega o oră de bucurie vie, lăuntrică.

Ora aceea a nopții profunde sau a dimineții cu noaptea-în-cap când te simți zeu: tu singur(ă) cu toate planetele de jur-împrejur, tu singur(ă) cu acoperișurile roșii din Constanța și cu toate păsările-roată-de-deasupra...

foto: Flori Bălănescu

foto: Flori Bălănescu

O oră de bucurie când vrei ca timpul să te ia cu el, să rămâi captiv(ă) frumuseții absolute...

În ora aceea de singurătate, la care oricine are dreptul, pe care oricine și-o poate procura, am luat cu mine energie pentru ziua care intuiam că va fi și grea, și neplăcută pe alocuri, și epuizantă[1].

Mintea mi-o ia mereu înaintea dorințelor, mereu fac asociații între realitățile mele și lumile pe care le explorez. În ora aceea m-a durut inima de câte ori inspiram adânc aerul mării, prin deschizătura strâmtă a ferestrei stricate de hotel, m-a durut imaginea imensității câmpiei de la Coasta Galeș-Poarta Albă, pe care o vor fi văzut deținuții regimului comunist în fiecare dimineață, cu ochii, sufletul, stomacul, oasele, venele, sângele strivite de oboseală și de înfometare, de batjocură și de tratament inuman, de boală și de murdărie. Și vederea ei nu le va fi hrănit dorința de viață. M-a durut nesfârșitul boltei cerești, spre care acei nenorociți ai soartei nu mai aveau putere să ridice ochii, seara târziu, când se întorceau în lagăr, în coloană („Ia pe cinci și ține-aproape!”), de la muncă, pe drumurile șerpuite și desfundate, cu limba și cerul gurii năclăite de sete și de praful Dobrogei...

(Tot repet: cine este interesat să știe mai mult, mai multe despre crimele regimului comunist, poate citi în România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. REPRESIUNEA, vol. 1: A-E și vol 2: F-O, INST, București, 2011, 2012; pentru tema abordată mai sus, doar câteva exemple, vocile: Canalul Dunăre-Marea Neagră, autor Marian Cojoc; Capul Midia, Cernavodă/ Columbia, autoare: Flori Bălănescu; Coasta Galeș, autori: Flori Bălănescu, Constantin Buchet;  Kilometrul 31/ Castelu, autor: Florin Șandru ș.a.)

 

foto: Flori Bălănescu

---

[1] Am participat la o conferință despre Biserica și Gulagul în România; nu am popularizat-o, pentru că nu sunt de acord cu termenul de „Gulag” pentru a defini realitatea concentraționară românească. Și nu eram singura de acolo în dezacord cu această formulă. Dar asta e deja altă discuție. Am prezentat un text despre Pr. Vasile Țepordei, arestat de Securitate (1948), condamnat de un tribunal sovietic la Constanța și dus în GULAG, adică în Uniunea Sovietică (1949-1955). „Eliberat” din lagărele sovietice în pușcăria românească (Gherla, 1955-1956). În calitate de cercetător al comunismului, lipsit de mijloace financiare pentru a vizita singur(ă) punctele de pe harta concentraționară, acest drum a fost pentru mine util. Am reușit astfel să văd contracronometru, condensat, o mică parte, și în mică parte!, din locurile despre care m-am documentat, am studiat, am scris.