O lumânare pentru mamaie Maria

o „cătăniţă” de la Coşoveni, să le lumineze amintirea dușilor noștri...

Cu gândul la cei care nu mai sunt lângă noi (Marii şi Marini), dar şi la cei care aleg să se sărbătorească de Adormirea Maicii Domnului, dacă asta le e voia!

Mamaia mea, Maria Gheciu, născută la 1908, azi ar fi împărţit colaci – copţi de ea sub ţăst, cu felii de lubeniţă, poate cu struguri – dacă ar fi apucat să se coacă vreun soi mai timpuriu (poate câteva cârciuri de zaibăr alb), poate cu jumătate de ou fiert; poate cu vreun dumicat de brânză... nu ştiu dacă jumătatea de ou pe colaci, în Oltenia, este un semn al sărăciei de care femeile care împărţeau pomană nu s-au putut dezbăra nici mai târziu – după toate birurile, și stăpânirile, și ocupațiile boierilor, ale Domnilor, ale turcilor, ale austriecilor (nu mă mir că își amintea cu evlavie despre Cuza, arătându-mi cu mâna în zare: „ete, maică, colo, la Balta cu peri, a fost pământul nostru di la Cuza”); Balta cu peri o fi fost în copilăria ei, acum nu mai era, dar eram copil, şi îmi amintesc cu multă bucurie, ce nu poate fi comparată (cumpărată!) nici măcar cu fericirea unui copil din zilele noastre când primește un telefon de ultimă generație... m-am gândit mult la acest aspect; tind să cred că nu are legătură cu sărăcia lor ancestrală, este greu de explicat: chiar şi având ouă multe de la găini – „de nu știm ce să mai facem cu ele”, femeile care mai folosesc ou alb pe colaci, în coajă, tot jumătăți pun; de ce?, poate pentru că întregi se cade să împarți numai vospite cu roșu, de Paști, până la Înălțare; nu știu... dar motivul sărăciei nu mai ține azi. Dacă mă gândesc bine, un ou fiert, alb, întreg, ar arăta neobișnuit pe un colac... dar unul roșu, sângele lui Isus, întreg, da!
Încă o amintire istorică legată de mamaie Marița, deși o să-i scandalizeze pe neștiutorii de istorie, care se cred mari știutori: îl evoca adesea pe Carol al II-lea, chiar dacă ea era o ființă analfabetă, fără posibilitatea de a se informa; dar ce știa nu îi putea lua nimeni: vecinii ei primiseră cadou, la scurtă vreme după nașterea băiatului lor, leat cu Mihai, moștenitorul Regelui și al Coroanei, un car complet cu boi; se spunea că toți cei despre care administrația regală a avut știință că s-au născut în aceeași zi cu Mihai ar fi primit cadouri; un alt motiv pentru care Carol al II-lea era invocat cu admirație și recunoștință: din fondurile sale a reconstruit satul Castravona, din Dolj, care arsese în urma unui incendiu; case-tip, incomparabil mai rezistente, mai frumoase și mai încăpătoare decât avuseseră nefericiții... Sunt în picioare şi azi.
Țăranii din trecutul precomunist habar n-aveau de guverne, legi, evenimente internaționale; ei nu știau decât că trebuie să muncească, să plătească, indiferent de culoarea guvernării ei trăind (cam) la fel; din perspectiva lor, marile schimbări, istoria se petrecea în capitală sau la oraș. Adică la Craiova, unde, cei care nu aveau car cu boi, ajungeau pe jos (14-15 km); evident, nu se duceau în fiecare zi, ci de câteva ori pe an (norocoşii); dacă erau ceva mai răsăriţi, precum Moşul Mărinică (socrul mamaiei mele), venea Craiova la ei, iar el primea carele oraşului cu porţile larg deschise; comercianţii de la Craiova încărcau sute, poate mii de kg de cireşe pentru a le duce la oraş. Moşul Mărinică Gheciu era armân – poreclit Pistol, pentru că avea sub pielea uneia dintre mâini, pe dosul palmei, un glonte mic, de pistol, încasat de la inamici în timpul Primului Rezbel; nepoţii lui, între care şi mama, se jucau cu el, învârtindu-l sub piele, până când moşu' se enerva şi îi gonea; şi nu se cădea să superi un om ca moşu Mărinică Gheciu, care a văzut cum a murit Ecaterina Teodoroiu. Moşu era om mare, maică...; nora lui era din neamul Albilor (atât de bine i se potrivea numele: blondă cu ochii albaştri!), dar socrul ei a reuşit să o preţuiască abia în timpul celui de-al Doilea Război, când a văzut ce femeie de nădejde este, rămasă singură cu cinci copii, din care au tot murit, ultima dintr-un atac de spaimă, chiar în timpul bombardamentelor, avea trei ani... tot Maria, scumpa de ea, suflet nevinovat (tatăl ei, ordonanţă de general, tataie Dincă Gheciu, se plimba prin Cişmigiu atunci...); Moşu mai rămăsese fără un băiat – Ion, căzut prizonier la Stalingrad; nu s-a mai întors niciodată, i-au rămas acasă o nevastă văduvă, la 28 de ani, cu doi copii; Moşu Mărinică era pentru vremea lui bărbat umblat, citit, înţelegea sensurile istoriei; mamaie era femeie amărâtă, dar tot i-a frânt mâna unui ofiţer rus, cantonat prin vecini, care tot o ameninţa că îi ia fata de 16 ani, să i-o batjocorească! S-a repezit spre vatră, a prins vătraiul şi l-a pocnit de i-a plesnit osul, 're-ai tu al dracu să fii, de animal, de sălbatic, să te întorci dracu de unde ai venit, că io n-am copil de batjocorit! Aşa a făcut mamaie, a luat copiii şi s-a dus la comandant. Care i-a dat câştig de cauză.
Ţăranii din trecutul meu, aşa cum mi l-au trecut moştenire mama şi mama ei – mamaie Mariţa, îşi împărţeau şi trăiau viaţa strict după calendarul ortodox. Nu ştiu cât de împlinită le era, dar sigur viaţa lor avea rost, deşi nouă, din epoca supertehnologizării, ne este greu să credem. Ei nu munceau în zilele de sărbătoare (aşa cum se munceşte chiar în clipa în care scriu, alături, pe şantier), iar duminica femeile nici măcar nu găteau.
Mai ales, nu se distrau în ziua Adormirii Maicii Domnului. O fi fost bine, o fi fost rău? Nu ştiu. Un lucru ştiu sigur: nimănui nu i-ar fi trecut prin cap pe 15 august să facă altceva decât să se ducă la vecini şi rude cu colaci. Aveau momentele lor de bucurie, de petrecere împreună. Dar nu se încurcau niciodată cu zilele în care îşi aminteau ritual de plecaţii lor dincolo.