Destinul unui scriitor repudiat de confrații săi

(am primit de la dl Daniel Onaca acest text refuzat de o revistă)

Daniel Onaca

Destinul unui scriitor repudiat de confrații săi

În 25 martie, de Bunavestire, s-a mutat dintre noi cel pe care Eugen Ionescu l-a numit în 1979 „Soljeniţîn al românilor”. „Prin dispariţia lui Paul Goma, Uniunea Scriitorilor din România şi întreaga noastră lume literară suferă o grea pierdere”, se spune în încheierea unui comunicat publicat de această organizație, la moartea scriitorului. Citesc această formulare și nu pot să-mi rețin îndoiala; oare despre ce pierdere și, mai ales, despre ce suferință să fie vorba? Cum poți pierde ceva ce nu ți-a aparținut? Paul Goma a fost exclus din Uniune în anul 1977[1]. Înainte de a fi nevoit să se exileze în Franța în toamna aceluiași an, scriitorul a avut parte de un lung șir de persecuții, perioadă în care confrații săi (cu extrem de puține excepții) nu i-au stat alături. Pentru că nu este un scriitor adevărat, s-a spus, este un nescriitor, care a înlocuit talentul cu scandalul.

Născut la 2 octombrie 1935 în Basarabia, Paul Goma și familia lui s-au refugiat în România, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. În anul 1952 îl găsim înregistrat ca elev la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Aici a fost reținut de Securitate, apoi exmatriculat pentru că vorbise în clasă despre partizani. Activitatea elevului recalcitrant a continuat și în anii studenției când nu s-a ferit să critice materialismul dialectic și adepții teoriei sovietice, cum că româna și moldoveneasca ar fi două limbi diferite. Devierea sa de la „calea cea dreaptă” a atins apogeul în timpul revoltei de la Budapesta, din 1956, fiind arestat pentru „tentativă de organizare de manifestație ostilă”. S-a ales cu doi ani de închisoare la Jilava și Gherla, urmați de domiciliul forțat în Bărăgan. La începutul anului 1977, când s-a născut „Charta 77” în Cehoslovacia, Paul Goma s-a solidarizat cu aceasta, printr-o scrisoare semnată în nume propriu, apoi, a redactat el însuși o Scrisoare adresată Conferinței de la Belgrad, unde urma să se discute despre drepturile omului. Și-a îndemnat colegii scriitori să i se alăture semnând și ei documentul Mișcării pentru drepturile omului din România. Cei care susțin acum că suferă pentru pierderea lui, atunci nu au vrut să știe de el.

Ca explicație la lipsa de prestigiu a elitei culturale românești, din România post-decembristă, se invocă scuza că „noi nu am avut un Vaclav Havel”. Ba am avut unul! A fost tocmai Paul Goma, omul care, tot în anul 1977, a trimis la postul de radio „Europa Liberă” și o scrisoare deschisă adresată lui Nicolae Ceaușescu în care vorbea despre nerespectarea drepturilor omului în România și în care îl invita, ironic, și pe acesta să semneze. Ce nu am avut, au fost oameni de cultură și mai ales scriitori, care să fie alături de el. Convingerea mea este că nici Havel nu s-ar fi impus ca lider al mișcării de opoziție din țara sa, dacă nu ar fi fost sprijinit de colegii de breaslă. De ce nu a fost Paul Goma sprijinit în protestul său împotriva regimului tiranic? Ei, bine… pentru că – clișeul nu poate fi îndeajuns repetat – „el nu a fost cu adevărat scriitor”. Cum te poți solidariza cu un autor care nu scrie opere de valoare, nu-i așa?! Bietul scriitor netalentat, care a debutat editorial în anul 1968 cu volumul de proză scurtă Camera de alături și a continuat cu Ostinato (roman despre închisorile din România, refuzat de editurile româneşti, dar publicat în Franța și Germania), Uşa și Gherla. 

După plecarea în exil a mai publicat în traducere Dans le cercle (1977), Garde inverse (1979), Le tremblement des hommes (1979), Les chiens de mort (1981), Chasseé-croisé (1983), Bonifacia (1986), Le calidor (1987) – toate bine primite de criticii literari de peste hotare. După căderea dictaturii ceaușiste a publicat în limba în care au fost scrise Patimile după Piteşti (1990), Sabina (1993), Roman intim (1994) și altele. Nu am enumerat toate titlurile cărților scrise de Paul Goma pentru că nu vreau să scot în evidență atât amploarea operei sale, cât mai ales argumentul ipocrit menit să mascheze lașitatea colegilor săi de breaslă. 

Dar… despre vii, numai de bine. Cât despre cel răpit dintre noi, aceste cuvinte de rămas bun:

S-a stins o stea pe cer făr’ de lumină

Tot așteptând vremi pașnice să vină.

Din care gherlă ori din care calidor

Scrutezi acum al nostru viitor?

---

[1] Membru al USR din 1968, Paul Goma a fost exclus, în timp ce era închis la Rahova. După 1989, M. Dinescu a pretins că USR i-a expediat o scrisoare, prin care a fost înștiințat de reprimirea sa în rândurile membrilor. Scriitorul nu a primit-o însă niciodată, iar urma ei nu s-a găsit în arhiva USR. A redevenit membru al ei în anul 2012 și a rămas până în data săvârșirii sale din viață, la 25 martie 2020.