Dezambiguizarea arhivelor Securităţii - ep. 3

text apărut în revista "TIMPUL", mai 2013

http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-mai-2013-124.html

Dezambiguizarea arhivelor Securităţii, un puzzle întortocheat. 3.

 Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivei Securităţii, Polirom, 2013

Nicolae Balotă faţă în faţă cu Alexandru Paleologu. Puterea subiectivităţii se intitulează capitolul al III-lea. Studierea arhivelor este în bună măsură o operaţiune de decriptare. Orice izvor istoric are nevoie de o lectură (analiză) internă şi de una externă. Subiectivitatea lucrează pe mai multe niveluri: primul este al actorului emiţător, al doilea al mediului (context social, politic, economic, cultural etc.); nivelul subiectivităţii destinatarului intern (în cazul nostru atât colaboratorii Securităţii, cât şi instituţia în sine funcţionează şi ca emiţători şi ca destinatari); nu în ultimul rând, subiectivitatea destinatarului extern – noi. Rolul cercetătorului nu este de a consemna sec ce rezultă din aceste hârtii, nefiind o operaţiune de inventariere, ci de analiză complexă. Mă voi referi numai la Nicolae Balotă. În ce îl priveşte pe Alexandru Paleologu şi-a recunoscut public, înainte de a fi „demascat”, colaborarea cu Securitatea. Cum nu m-am aplecat, deocamdată, asupra cazului său, nu îl pot pune în discuţie. Pe de altă parte, punerea în oglindă a celor doi, propusă de Gabriel Andreescu, este din punctul meu de vedere una tangenţială temei.   

În urma studierii dosarelor lui Nicolae Balotă, teza lui Gabriel Andreescu este că „Susţinerile privind relaţiile acestuia cu Securitatea fac parte mai curând din folclorul deconspirării: pe marginea a două-trei texte citate, mai ales păreri şi poveşti amendate, întărite şi colportate cu prioritate în presa electronică”.

Dacă suntem de acord că ceea ce descoperim în arhivele Securităţii nu poate fi considerat literă de lege, atunci trebuie să fim de acord şi că imaginea trebuie întregită şi interpretată prin coroborarea surselor alternative. În cazul de faţă, jurnalul scriitorului este un bun revelator pentru a înţelege de ce un cărturar de calibrul lui Balotă a putut deveni la un moment dat o rotiţă în angrenajul maşinăriei Securităţii. Motivele pentru care nu există-nu este găsit (nu doar în dosar, ci pur şi simplu) angajamentul cuiva nu îl „exonerează” pe cel vizat de colaborare. Am pus cuvântul între ghilimele pentru a marca sensul metaforic, rolul nostru nefiind de judecători. Nu orice formă de colaborare cu Securitatea s-a consumat în urma unui angajament scris. Direcţia de Informaţii Externe nu lucra pe bază de angajament, agenţii acestei Direcţii – civili sau din structură – fiind identificaţi şi monitorizaţi pe baza fişelor operative de cartotecă („înregistrare centralizată a surselor”) şi cu ajutorul ofiţerilor coordonatori care aplicau metoda „conspirării perfecte”, pe baza unor „legături operative personale”. Un obicei, se pare, foarte eficient şi des utilizat în anii 1970-1980[1].

Nicolae Balotă – ca şi Adrian Marino sau Constantin Noica (despre care am discutat în textele anterioare) – a călătorit frecvent în străinătate, în calitate de profesor invitat, ceea ce îi putea conferi o bună acoperire pentru relaţia cu Securitatea. Nevoile de secretizare şi conspirativitate ale regimului politic şi ale aparatului său poliţienesc au determinat luarea unor măsuri de precauţie. Numele conspirativ al lui Nicolae Balotă a fost „Someşan”. Gabriel Andreescu citează documentul[2] eliberat de CNSAS care îl identifică pe „Someşan” cu Nicolae Balotă, dar confundă sursa originară. În realitate, răspunsul de la CNSAS a fost publicat pe blogul lui Dorin Tudoran de către destinatara acestuia: Mariana Sipoş, care făcuse demersuri pentru deconspirarea lui „Someşan”, în baza unei procuri de la familia poetului Ion Caraion, în al cărui DUI apare. Şi nu de Neculai Constantin Munteanu, care n-a făcut decât să preia informaţia.

Teama lui Gabriel Andreescu în legătură cu diabolizarea unor cărturari români este legitimă atâta vreme cât se rostesc neadevăruri şi calomnii, dar nu are nicio legătură cu încercarea de a mai elimina din inexactităţi şi interpretări echivoce ca să înţelegem cum a funcţionat aparatul represiv şi de ce a durat regimul comunist 45 de ani. Un detaliu foarte important în analizarea documentelor Securităţii ţine de natura şi statutul lor. Au existat colaboratori a căror identitate nu se va afla, poate, niciodată, deoarece era cunoscută numai de ofiţerii cu care aveau „contacte operative”. Angajamentul de confidenţialitate le interzice ofiţerilor să deconspire informaţii în legătură cu acest subiect. Putem spune că avem de a face cu colaboratorul perfect. Pe de altă parte, conspirativitatea/conspirarea perfectă a putut face posibilă menţinerea unora dintre colaboratori după 1989. Trebuie ţinut cont şi de următorul aspect dramatic din punct de vedere uman: colaboratorii erau sau puteau fi şi ei „urmăriţi” de sistem, prin intermediul altor informatori, la rândul lor verificaţi şi urmăriţi... Nu prezintă un certificat de onorabilitate pentru cineva simplul fapt că a fost verificat şi urmărit. Atâta vreme cât a fost „urmăritor”. Gabriel Andreescu suspectează că de vreme ce nu a fost descoperit în dosarul lui Balotă un angajament de informator scris, „iar pentru perioada dintre anul menţionat ca fiind al recrutării, 1968, şi anul deschiderii dosarului personal SIE [DIE], 1987, arhiva nu oferă nimic” (Andreescu, p. 121), cazul Balotă a fost supralicitat. De ce nu a trimis SRI către CNSAS şi alte materiale se poate pune pe seama mult-citatei raţiuni a „secretului de stat”, altfel spus, se poate interpreta că există motive (neonorabile) pentru ca detaliile „cazului” să fie încă secretizate. În sprijinul ideii sale, Gabriel Andreescu mai scrie: „Nu am dat peste niciun  document olograf semnat de «Someşan»”, dar este precaut în a-l „absolvi” integral: „totuşi, cele câteva note bătute la maşină identificate sugerează asumarea, în faţa ofiţerului de legătură, a posturii de informator” (ibidem). Aspectele menţionate de autorul cărţii fac parte, în realitate, din metodologia conspirării legăturilor operative considerate importante. Scrisul olograf l-ar fi putut deconspira pe colaborator, motiv pentru care notele povestite (redactate de ofiţer pe baza discuţiei cu colaboratorul) erau bătute la maşină sau transcrise direct de lucrătorul de Securitate. În volumul 1 al DUI Paul Goma există o astfel de notă dată de „Someşan” căpitanului Ionel Mitrea la 1 august 1973. „Someşan” îl considera pe Goma „scriitor mediocru – slab foarte, fapt pentru care consideră că în străinătate nu va reuşi să facă carieră şi să se bucure de popularitate.” Urmează o comparaţie cu Nicolae Breban, „care şi-a dat seama de greşeala făcută şi a venit repede în ţară pentru a repara oarecum greşeala comisă...”[3]. Pe 15 martie 1975, „sursa” îi relatează mr. Ionel Mitrea [între timp, a urcat în grad!] că „l-a întâlnit în urmă cu 3 zile pe PAUL GOMA, într-o curte pe str. Emil Pangrati, lucrând împreună cu doi tineri la un fierăstrău mecanic. Din discuţii, sursa a reţinut că pentru a obţine ceva bani s-a angajat ca lucrător la scluptorul [sic] Vlasiu. A afirmat că nu poate publica nimic, iar de tradus nu i s-a dat nimic în schimb, i s-a promis că i se va da spre traducere ceva din Balzac, dar pentru această muncă se plăteşte prost.

Face pe supăratul.

Sursa crede că prin atitudinea sa PAUL GOMA(,) vrea să facă din nou vâlvă în străinătate, în jurul său.

«Someşan»

N.O. [nota ofiţerului]

PAUL GOMA(,) este lucrat la Serviciul 5, unde se va da copie după notă.

Maior, Mitrea Ionel”[4]

Simpla constatare a întâlnirii cu Goma ar fi fost oarecum neutră, însă interpretarea oferită Securităţii – exact pe linia măsurilor de compromitere şi neutralizare adoptate împotriva scriitorului – îl arată pe Balotă drept un specimen ce-şi pune în umbră condiţia de cărturar. Goma era trecut la index ca scriitor. Publicase câteva romane în Occident deoarece erau în permanenţă respinse de cenzură şi „amânate”. Muncea cu braţele pentru a-şi câştiga existenţa. În ce fel putea provoca scandal o muncă atât de umilă (despre care Balotă a aflat întâmplător)?

Respectul breslei culturale pentru Nicolae Balotă, invocat de către Gabriel Andreescu, şi latura secretă a biografiei sale, ce a afectat vieţile altora, sunt două aspecte distincte ţinând de dedublarea unui om cu o biografie de neinvidiat. Arestat prima oară pentru un an (1948-1949), pe când era tânăr asistent universitar, pentru „deţinere şi răspândire de material subversiv”, adevăratul calvar a început odată cu a doua arestare (1956) şi cu anii de domiciliu obligatoriu la Lăteşti – în total 9 ani, cu tot cu prima detenţie. Nicolae Balotă din cele două volume ale Caietului albastru[5], în notaţiile stricte de jurnal (şi nu în flash-urile postdecembriste din Remember) este un intelectual tinzând către „eruditul absolut”, preocupat de resorturile şi limitele umanităţii[6], de autoevaluare, de categorii precum sacrificiul, sacrul, drepturile omului etc. Până şi accentele sarcastice sau bârfele par să fie la locul lor, pentru că se încadrează în firescul epocii în care au fost consemnate. Lectura Caietului albastru este una acaparatoare tocmai pentru că nu este o scriere evazivă (aşa cum este Jurnalul de la Păltiniş), te face să înţelegi ce s-a întâmplat cu societatea[7] din care vine „Someşan”: „2 mai 1955 (...) Nu te poţi ruga în biserica ta, mărturisi la preotul tău. Nu poţi citi cartea pe care o vrei (...) Nu te poţi întâlni cu prietenii tăi într-un cerc literar pentru că se găsesc de îndată alde Baconski (din aceeaşi tagmă a literaţilor) care să te toarne la Securitate” (Caiet, 2, p. 60) Având deja o detenţie la activ, Balotă ştia cum funcţionează aparatul represiv, simţea că lumea în care-şi pusese speranţele îi fuge tot mai mult de sub picioare, poate de aici maximalismul moral pe care i-l aplică lui Blaga, cu tristeţe: „7-18 mai 1955. (...) Au venit emisari de la Bucureşti, «chiar şi trimişi speciali ai Comitetului Central», şopteşte el confidenţial. Aceştia i-au vorbit despre publicarea operelor sale şi i-au făcut probabil şi alte promisiuni. Mă bucur pentru el, deşi mă jenează exuberanţa naivă cu care primeşte toate aceste mărunte şi perfide omagii. (...) Sunt convins că pentru tot ce i se va da i se va cere în schimb mult prea mult. Nu merită să intri în asemenea trocuri cu comuniştii; dar cum să i-o spui. (...) Mă tem că mizerele avantaje care i se flutură în faţa ochilor îl fac să cedeze prea uşor. Mi-ar părea rău să se simtă deodată compromis prin legătura cu tineri reacţionari cum suntem noi.” (Caiet, 2, pp. 71-72) Din păcate, pentru orice „dar” se cere ceva la schimb... inclusiv lui Balotă avea să i se întâmple, în mai puţin de 10 ani de la data consemnării. Este evident că „schimbarea” s-a produs în timpul celei de a doua detenţii, transformându-l într-un candidat ideal pentru Securitate, încă din închisoare. Cea mai importantă carte de vizită: inteligenţa, cultura, erudiţia. Aceleaşi date care îl prezintă şi ca pe un important cărturar. În moduri şi grade diferite, Marino, Balotă, Noica (dacă e să-i numesc pe cei trei despre care am vorbit până acum) – încercând să-şi pună în practică propriile proiecte – au adus servicii regimului comunist, prin colaborarea cu aparatul represiv. Nu doar Noica, pe care Balotă îl critica[8] încă din 1955 pentru atitudinea lui, ci şi criticul însuşi avea să o facă. Resorturile căderii par să fi fost similare: interesele profesionale şi personale. Dovezile colaborării lui N. Balotă sunt indicate chiar de către Gabriel Andreescu. Dosarul de la SIE conţine hârtiile culpabilizatoare. Atitudinea lui N. Balotă ar fi „evoluat” într-adevăr dacă după ce s-a stabilit în Occident ar fi făcut publică relaţia cu Securitatea. Or, aflăm dintr-un document citat de Gabriel Andreescu că abia în aprilie 1990 a fost propusă de către lt.col. Palade „clasarea materialelor existente despre «Someşan» în dosarul 55603”, deoarece „elementul nu prezintă interes operativ, iar obiectivul cu care întreţine legături nu mai este de actualitate pe linia muncii noastre specifice”. (Andreescu, p. 123). „Elementul” nu mai era util, Europa Liberă şi „exilul” deveniseră un contract caduc.

Nicolae Balotă s-a ţinut tare în anchete, dar a clacat pe parcurs, probabil dintr-un motiv evident: timpul nu mai avea răbdare. O posibilă explicaţie găsim într-un episod Remember din 20 februarie 1998: „Întorcându-mă după nouă ani petrecuţi în detenţie şi domiciliu obligatoriu, nu mai eram nici eu acelaşi[9] şi i-am găsit desigur schimbaţi pe toţi ceilalţi. Dar cred că cel mai schimbat, de parcă ar fi devenit altul, a fost I. Negoiţescu.  Tocmai pe el, cel pe care dorisem cel mai mult să-l regăsesc – în mod naiv – aidoma, nu l-am regăsit niciodată.”[10] Negoiţescu nu-şi încălcase niciodată prietenia fidelă faţă de Balotă. Datorită lui, Caietele pot fi citite azi. Dincolo de detaliile intimiste din viaţa lui Negoiţescu şi de nemulţumirile legitime ale lui Balotă, putem observa că într-un moment politic, social, cultural şi uman extrem de critic: 1977, Nego a fost singurul nume cu greutate recunoscută de breasla literară care s-a solidarizat public cu Mişcarea pentru drepturile omului, în speţă, cu „necunoscutul” şi „netalentatul” scriitor Paul Goma. Tocmai acest critic literar, „adept intransigent al autonomiei valorii estetice înţeleasă ca un exclusivism artistic” (Caiet, 2, p. 516) a realizat abia în 1977 că „exclusivismul artistic” nu înseamnă libertate. Aprecierile îi aparţin lui N. Balotă, cel de după „revoluţie”, făcute la 5 ani după moartea prietenului său Ion Negoiţescu. Dar cu 43 de ani înainte, cu doar câteva zile până la arestare, memorialistul considera că este o cinste să ieşi din puşcărie fără să fi cedat, adică fără pactul cu Securitatea, referindu-se la Zaharia Boilă, tatăl lui Matei şi Nelu Boilă. (v. Caiet, 2, p. 527, însemnare din 16-31 decembrie 1955) Nu este greu de înţeles cum se transformă oamenii supuşi unor experienţe tragice (Negoiţescu a ajuns şi el în detenţia politică), dar este frustrant să constatăm că modelele culturale pot fi (de)dublate de persoane care la un moment dat se lasă corupte moral, cu urmări nefaste asupra altor indivizi şi, pe termen lung, asupra intereselor şi mentalităţii unei comunităţi profesionale sau naţionale. Este posibil, ca şi în cazul lui Adrian Marino (C. Noica este un caz ceva mai deosebit), ca toate neîmplinirile, frustrările şi limitările, închiderea perspectivei, determinate de cea de a doua perioadă de detenţie, să-l fi făcut mai permeabil la conformism, în compensaţie pentru tot ce „pierduse”. Balotă de după 1964 este un personaj cu dublă personalitate. Cărturarul care în 1955 nu concepea conformismul ideologic, care lucra în secret la un Memoriu despre situaţia Bisericii Greco-Catolice şi despre încălcarea drepturilor în România comunistă, nu este acelaşi cu autorul textelor conformiste de după liberare. „Arhivarii oportunismelor”, cum îi numeşte Gabriel Andreescu pe Virgil Ierunca şi Laszlo Alexandru (citându-l pe Ion D. Sîrbu, membru al Cercului de la Sibiu, alături de Balotă, fost deţinut politic), au dreptate, în măsura în care nu este corect să aplicăm unităţi de măsură diferite unor cazuri similare. Autorii de texte conformiste trebuie evaluaţi cu aceleaşi criterii, deşi detaliile diferă, în privinţa cărturarilor autentici fiind chiar o circumstanţă agravantă. În această cheie e de înţeles şi supărarea lui Paul Goma, care nota în legătură cu Balotă, 23 septembrie 2001: „Îi va fi folosit la ceva puşcăria, dacă, de cum ni s-a dat voie să publicăm, după iunie 1965, el s-a repezit să lingă tot, să scrie laude partidului, laude Ceauşescului, laude lui Aragon şi Elsei cu pricina; ca recompensă a fost autorizat să «iasă» în Occident, să predea la universităţile de la München, Tours, Paris...”[11]. Gabriel Andreescu exprimă eufemistic aceeaşi concluzie: „E limpede, cărturarul Balotă a făcut reverenţe regimului”, după ce-l citează pe I.D. Sîrbu, apud Laszlo Alexandru: „Ca după ieşire să devină un hămesit al parvenirii şi gloriei şi un total lipsit de scrupule ipochimen al tuturor concesiilor. Şi-a pierdut caracterul, dacă aşa ceva se poate pierde”. (Andreescu, p. 117)

Abia spre finalul textului dedicat lui Nicolae Balotă, autorul studiului este de părere, într-o notă de subsol, că dacă „nu se găseşte un angajament de informator aproape nu contează”, dar relativizând mai sus, în textul propriu-zis: „Ansamblul documentelor face probabilă existenţa unei relaţii de colaborare...”. (Andreescu, p. 123). Documentele citate de autor relevă, mai degrabă, un statut de colaborator elaborat, nu de simplu informator (culegător de informaţii utile Securităţii). Cel puţin pentru perioada în care a călătorit în Occident, ar fi fost costisitor şi aproape inutil pentru Servicii ca Balotă să fie doar culegător de informaţii din mediile româneşti. Eficientă pentru Securitate (repet, ca şi în cazul Marino sau Noica) era ipostaza de colportor persuasiv de variante stabilite prin planurile de măsuri şi de agent de influenţare a opiniei româneşti din exil, precum şi a celei occidentale. Este în spiritul şi în stilul de acţiune al Securităţii. O aserţiune riscantă este următoarea: „Dar nu apare nimic care să dea gravitate implicării lui «Someşan» în acţiuni informative”. Cel mai probabil, îşi întemeiază opţiunea pe detaliul că nu a descoperit note informative olografe ale lui Balotă. M-am referit deja la acest aspect. Nimic mai nesigur decât această afirmaţie. Nu vom putea depista niciodată implicarea integrală a lui Balotă (sau a altora) în încadrarea informativă şi operativă a cunoscuţilor săi ori în relaţia cu DIE. Am citat două note din DUI Goma, care-l implică. Dorin Tudoran, de asemenea, face trimitere la astfel de note, confirmând supoziţia noastră că „urmele” bine conspirate ale unui colaborator pot fi devoalate în alte dosare. Cel mai mare impediment îl reprezintă lipsa oricărui control (prin CNSAS) asupra arhivelor Securităţii. Deocamdată „primim” de la SRI doar ce consideră această instituţie că nu intră sub incidenţa „secretului de stat”. Cum Balotă a fost „lăsat la vatră” abia în 1990, cazul lui trebuie luat în considerare cu rezerve serioase. În ciuda părerii lui Gabriel Andreescu despre „cruzimea” şi „gratuitatea” expresiilor cu care a fost calificat Balotă, relevantă este cu adevărat involuţia lui morală şi răul pe care – mai mult sau mai puţin deliberat – l-a putut provoca. Se practica libertatea de mişcare în România comunistă, având posibilitatea „de a călători şi a lucra în străinătate” (profesor invitat) – la schimb cu o „plată” formală, doar îndeplinind o „ambiguitate morală”? Este derizoriu. Mişcarea pentru drepturile omului din 1977 atrăsese atenţia lumii civilizate şi asupra încălcării flagrante, cu proiect, a acestei „libertăţi”. Eufemismele şi relativizările într-o astfel de speţă riscă să producă şi mai multă confuzie.

În ambiguitate morală se complăceau toţi românii, în grade diferite, în funcţie de puterea lor de suportabilitate, capacitatea de adaptare la conformism, disponibilitate la compromisuri, vanitatea fiecăruia. Dar nu toţi au primit paşaport pentru a călători în Occident.  

---

[1] A se vedea pe larg, vocile „Angajament” (Constantin Buchet) şi „Colaborator” (Constantin Buchet, Cristian Troncotă), în Octavian Roske (coord.), România, 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea, vol. 1 (A-E), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2011, pp. 93-96, 335-336.

[2] Dorin Tudoran: „în volumul Operaţiunile Meliţa şi Eterul, Mihai Pelin citează şi comentează ce a raportat Securităţii  «Someşan», în legătură cu mine, la 16 iulie, 1983, proaspăt întors dintr-o misiune la München. Evident, cineva mi-l acunde pe  «Someşan». Nu există, după ştiinţa mea, o deconspirare oficială a lui «Someşan», dar infamul informator este identificat pe un blog personal. Pe de-o parte, îmi spun: o merită din plin. Pe de altă parte, sunt convins că substituindu-ne instituţiilor, riscăm să devenim complici, încă o dată, cu ce blamăm. Traficul de informaţii nu este parte a soluţiei. Este parte a problemei. (…)

Mariana [Sipoş] May 16, 2010 at 04:13 [comentariul nr. 34]

Dorin Tudoran scrie: „Nu există, după ştiinţa mea, o deconspirare oficială a lui «Someşan»”.

Există, Dorin.

După cum vezi, documentul pe care îl reproduc mai jos, este din 5 iunie 2008.

„Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Nr. P 1387/03/05.06.2008

Doamnei Maria Sipoş

Având în vedere Nota Direcţiei Investigaţii nr.S/DI/154/08.04.2008, Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, întrunit în şedinţa din data de 13.05.2008, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 7 din O.U.G. nr./24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, coroborat cu art. 28 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al C.N.S.A.S. adoptat prin Hotărîrea nr. 1/2008, pe baza documentelor din arhiva proprie, a stabilit identitatea informatorului cu nume conspirativ “SOMEŞAN” în persoana numitului BALOTA Nicolae, născut la 26.0.1925, în Cluj, jud. Cluj, fiul lui Gheorghe şi Elena.

În privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi solicitat-o, vă comunicăm faptul că investigaţiile noastre vor continua pe măsura prelucrării arhivei fostei securităţi şi vă asigurăm de întreaga noastră disponibilitate în rezolvarea cererii dumneavoastră.

Preşedinte,
Conf. univ. dr. Ladislau-Antoniu CSENDES”, în Complicitatea – mod de existenţă by Dorin Tudoran on May 14, 2010, la http://www.dorintudoran.com/2010/05/14/complicitatea-mod-de-existenta/ (accesat la 10.05.2013)

[3] ACNSAS, Fond Informativ, dos. 2217, vol. 1, ff. 44-45.

[4] Ibidem, vol. 4, f. 91. Indicativul „111/ MI” din colţul stânga-sus al documentului ne arată că Mitrea Ionel (MI) era ofiţer în cadrul Direcţiei I  (Informaţii interne) a Securităţii – Serviciul 1, iar nota din final ne spune că o copie după „material” a fost expediată la Serviciul 5 (probabil tot din Direcţia 1). Din câte cunoaştem, componenţa şi menirea serviciilor este secretă. Este mai mult decât probabil că urmăriţii şi urmăritorii Securităţii erau „lucraţi” şi folosiţi de mai multe Direcţii şi Servicii, după cum reiese din toate dosarele pe care le-am studiat eu însămi până în prezent.

[5] Nicolae Balotă, Caietul albastru (Timp mort: 1954-1955, Remember: 1991-1998), ed. a doua, 2 vol., Editura Universal Dalsi, 2000.

[6] „23 februarie 1955

Oamenii suferă de neomenie. E veacul în care s-au comis cele mai multe crime împotriva umanităţii. (...) Cea mai profundă silă mi-o face propria mea participare la această minciună. Căci chiar dacă nu minţi, tăcând, acreditezi minciuna. Şedinţă sindicală la Centrul de Documentare. Singurul gen de şedinţe la care (rareori, slavă Domnului!) sunt obligat să iau parte. «Tovarăşul Balotă n-are nimic de spus?» - mă provoacă tovarăşa Ulpian. (...) «Nu, nimic». De fapt ar trebui să spun tot ce gândesc despre ţesătura de minciuni, de ipocrizii, de stupidităţi proferate de «responsabila sindicală» şi de toţi cei ce iau cuvântul. Dar, nu, tac, şi tăcerea mea mă sufocă mai rău decât vorbele celor din jurul meu”. (Caiet, 1, pp. 382-383)

[7] „5-7 septembrie 1955 (...) E ridicol, fără îndoială, să înregistrezi o neînsemnată şi trecătoare migrenă, ca şi Montaigne colicile sale renale, numai pentru că e a ta. Dacă  odată, mai târziu, cineva răsfoind aceste însemnări, se va opri la pasajul acesta (...) se va întreba nedumerit: «E posibil ca omul acesta să consemneze o durere de cap dintr-o seară oarecare şi să nu spună nimic sau aproape nimic despre tragediile, ororile, monstruozitatea iadului în care trăia?».”  (Caiet, 2, pp. 356-357)  

[8] „Am şi eu de reproşat unor intelectuali occidentali, dar toate acestea nu stârnesc în mine reacţia antioccidentală care mă uluieşte la Noica. Pare tipicul resentiment al celui atins de un grav complex de inferioritate (sau de superioritate, ceea ce este acelaşi lucru). Între antioccidentalismul comunist-sovietic şi acela al unui intelectual de valoarea lui Noica motivaţiile pot fi (şi sunt, nu mă îndoiesc) diferite, dar condamnarea globală rămâne, de o parte şi de alta, la fel de primitiv-simplistă.” (Caiet, 2, pp. 456-457)

[9] Sublinieri în original.

[10] Caiet, 2, p. 509

[11] Paul Goma, De ce nu are Românul tichie de mărgăritar (cu coadă), în Scrìsuri, vol. 3, 1999-2010, în curs de apariţie la Curtea Veche.