miercuri, 27 septembrie 2017

„eliberarea memoriei”



Astăzi este ziua de naștere a medicului Emil Căpraru, fost deținut politic.
Textul de mai jos este cuvântul introductiv al cărții nepublicate:

EMIL CĂPRARU, Eliberarea memoriei 
mărturisiri înregistrate, adnotate şi confruntate cu dosarele Securităţii 
de Flori Bălănescu

(titlul l-am stabilit împreună cu domnul doctor Căpraru, 
dar cartea nu a apărut din motive care nu țin de voința mea)

Mulți ani, întru memorie, domnule doctor!

Cuvânt introductiv

Emil Căpraru, sursa: ACNSAS
Cartea de față a prins contur și a crescut pe parcursul a peste 4 ani (2011-2015) de întâlniri și documentare. În anii 1990 discutam frecvent cu medicul Emil Căpraru probleme legate de detenția politică[1] și de practici ideologice, în general. O temă ce revenea constant era aceea a reeducării. În 2011, pierderea totală a vederii devenise ireversibilă, ca efect al unei bătăi în cap primite în timpul detenției la Jilava, și domnul doctor a considerat că este vremea să își „scrie” memoriile. Inițial, a încercat să înregistreze singur, cu ajutorul unui reportofon. Materialul audio era incoerent, nu se lega, lipsa vederii contribuind mult la sentimentul nesiguranței. Totul a început să curgă firesc din momentul în care i-am fost alături. Au urmat ani de întâlniri lungi și consistente, în care am înregistrat, am stat de vorbă, am citit dosarele de la Securitate, am făcut completări, adnotări, șlefuiri stilistice, ani de eforturi teribile din partea amândorura, de emoții în așteptarea dosarelor și întâlnirilor noastre de lucru. Treptat, ne-am dat seama că tentativa de a redacta un volum de memorii a devenit o carte la limita mai multor genuri, cu o mare încărcătură memorialistică, istorică, documentară și emoțională. Deseori în timpul rememorărilor, a trebuit să intervin, fie pentru a aduce o completare sau confirmare utilă reluării firului, fie pentru a pune capăt unei pauze emoționale prea lungi, printr-o întrebare ce declanșa legături și amintiri refulate din cauza timpului, pur și simplu, sau a unor episoade traumatizante, neplăcute ori ascunse de acel nivel al conștiinței vinovate a fiecăruia dintre noi.
Cele mai multe intervenții ale mele fac parte din dialogul pe care l-am avut de la început cu medicul Emil Căpraru, fie că am vorbit, am tăcut, am lăcrimat sau am tușit, pentru a-mi ascunde emoția. Este ceea ce aș numi dialog implicit, motiv pentru care am marcat replicile mele între paranteze drepte. Am fost și sunt acolo în permanență, după fiecare întâlnire a noastră nu m-am grăbit spre casă pentru a adăuga liniuțe de dialog în transcrieri, pentru că nu am realizat un interviu. Sper că și cititorii vor percepe acest aspect. Un al doilea tip de intervenție îl constituie secvențele documentare sau fragmente din alte mărturii și studii aplicate domeniului represiv. În sfârșit, al treilea tip de intervenție constă în notele de subsol, care au rolul de a completa, confirma, corecta, corela, de a ajuta la o cât mai utilă contextualizare spațială, cronologică, interdisciplinară și la o mai bună aprofundare a tematicii represiunii comuniste, în general, și a mecanismelor ideologice, în special, precum și a efectelor devastatoare ale acestora asupra individului și comunităților în totalitarism.   
Mărturia medicului pediatru Emil Căpraru este exemplară pentru înțelegerea profilului moral, cultural și istoric pe care l-au avut deținuții arestați și condamnați de regimul comunist din motive exterioare conștiinței lor. Născut, crescut și educat înainte de al Doilea Război Mondial și în timpul conflagrației, Emil Căpraru era în 1949, anul absolvirii Facultății de Medicină, un produs al școlii și mentalității „burghezo-moșierești”. Această amprentă l-a ajutat să supraviețuiască tuturor încercărilor de timpul sovietizării României, culminând cu detenția politică. În mod cu totul excepțional, cartea de față este utilă pentru aprofundarea fenomenului reeducării extinse (atât în sistemul penitenciar, cât şi în afara lui), pentru ceea ce s-ar putea numi reeducarea de după reeducare. Este confirmată cu asupra de măsură o idee banală în formă, delicată în conținut: după ce ai ieşit de acolo, nu vei mai fi niciodată în restul vieţii cel care ai fost sau ai vrut să fii. (Nu mai eşti nimic, să ştiţi, după ce ajungi acolo... Nu mai eşti nimic, doamnă... De altminteri, când am ieşit de acolo, mă obişnuisem cu statutul şi cu gândirea de puşcăriaş, mă dezumanizasem.) Este un aspect sintetizat de Soljeniţîn cu referire la zecile de milioane de victime ale art. 58 al Codului Penal sovietic (la noi, similar, art. 209 CP): „În ani diferiți și în decenii diferite, ancheta în virtutea articolului 58 n-a avut aproape niciodată ca scop descoperirea adevărului, ci a constat doar în procedura inevitabilă şi murdară: omul până de curând liber, uneori mândru, întotdeauna nepregătit să fie frânt, trecut printr-o conductă îngustă, a cărei armătură să-i sfâşie pielea de pe coaste cu clenciurile ei, unde să nu poată respira, încât să se roage să ajungă la capătul celălalt, şi la capătul celălalt să iasă ca un indigen fără cusur al Arhipelagului [GULAG], aruncat pe pământul făgăduinţei. (Un naiv se împotriveşte veşnic, crezând că poate ieşi din conductă îndărăt, pe unde a intrat)”[2].
Regimul comunist instalat ilegitim în România şi-a propus, şi a reușit în bună măsură, să distrugă „orice rămăşiţă aducătoare aminte”, orice urmă, semn sau însemn al vechiului regim. Experimentul reeducării (de tip Pitești) a fost clonat în câteva locuri ale sistemului concentraţionar până în 1952, majoritatea subiecţilor fiind studenţi. Dar reeducarea nu se reduce la acest experiment cunoscut și identificabil în spațiul public mai ales prin expresia argumentată de Virgil Ierunca într-o carte omonimă: „Fenomenul Piteşti”. Aparent paradoxal, reeducarea constituie în sistemul represiv-concentraţionar și scop, şi instrument pentru atingerea scopului. Nu adevărul a fost căutat în anchetele împotriva „duşmanilor de clasă” şi ai „poporului”, ci ascunderea lui în atâtea forme aberante câte permitea interpretarea largă a Codului Penal, vizând, alături de minciună şi secret, mutaţii profunde în ADNul social, cultural şi politic al naţiunii. Modelul sovietic de „profilaxie socială” este întâlnit în toată perioada comunismului românesc, atât în vremea stalinismului moscovit, cât şi în epoca dejismului de extracție stalinistă sau a ceaușismului „naționalist”.
Un sistem bazat pe valorile umanității, construit de-a lungul secolelor, s-a trezit sub asediul unei mașinării fals pedagogice şi umaniste: metodologia de tip Makarenko, poluată de ideologie, a demonstrat ce pot „clădi” artizanii urii proletariatului bolşevic atunci când ajung la putere. Când maşinăria represivă reuşeşte să distrugă acest „anticorp” nelocalizabil, nedepistabil fizic, concret, în fiinţa omenească, ci mai ales în modul imprevizibil al reacţiilor şi acţiunilor sale, proiectul ideologic reuşeşte: un om nou, reacţionând la comenzi ideologice. Fiinţa omenească a explodat, a fost zguduită, ciopârţită, aruncată în aer, făcută una cu masa inertă din care se va fi configurat, timid, omul cel diferit de restul animalelor, o tabula rasa, o cocă frământată aşa încât să reacţioneze numai la stimulii Organului Suprem. Care a fost „cel mai mare duşman” al ideologiei marxist-leniniste-staliniste? Cu ce a avut de luptat pedagogia ideologică? Tocmai cu acest „anticorp” pe care omenirea a reuşit să îl separe ca pe un antidot al fiinţei inteligente şi morale: conştiinţa de sine.

„Ura neîmpăcată împotriva dușmanului” este exprimată în stilul redundant, gol de conținuturi și aiuritor al limbii de lemn, de către Iosif Chișinevschi, despotul principal de la Propagandă, Agitație și Cultură, la ședința cu activul C.C. al P.M.R. din 3 septembrie 1953:
„Ce înseamnă vigilența? Vigilența e o calitate deosebită a comuniștilor, a elementelor revoluționare fără de partid, care se exprimă în priceperea demascării dușmanului de clasă oricum s-ar masca, oricât de șiret și de experimentat în afaceri murdare și oricât de abil de a scăpa de ochii noștri ar fi, oricum și-ar acoperi adevăratele sale intenții.
Vigilența este o lege supremă a activității de partid și de stat. Orice nepăsare în muncă față de acțiunile dușmanului, orice neglijență în păstrarea secretului de partid și de stat, orice ușurință în contactul cu elementele dușmane, orice călcare a secretului de partid și de stat, orice ușurință în păstrarea unor documente de partid constituie o trădare a partidului și statului nostru democrat popular.  (…) În interesul partidului nostru, în interesul statului nostru, în interesul poporului nostru, în interesul fiecărui activist, al fiecărui comunist cinstit, al familiilor noastre, în fiecare clipă, să muncim zi de zi pentru continua ascuțire a vigilenței politice, a vigilenței revoluționare. Fără aceasta nu putem exista, una din legile pe care se bazează partidul nostru e vigilența, păstrarea secretului de partid, întărirea continuă a partidului în lupta împotriva oricărei devieri de la linia politică a partidului, de la morala proletară, de la oricare abatere de la principiile de bază ale partidului.”[3]

Partidul-stat și regimul ideologic au rămas la putere aproape o jumătate de secol nu doar prin brațul armat – Securitatea sau prin brațul înfăptuirii justiției populare – Procuratura și Tribunalul, ci și prin retorica universală a limbii de lemn. În acest sens, una din munițiile preferate în epoca Dej a constituit-o „legionarismul”. Lupta cu dușmanul trebuia să fie aprigă, pe viață și pe moarte, în paradigmă materialist-dialectică: partidul trebuie să triumfe pe cadavrul dușmanilor săi. Iar dușmanul intern cel mai periculos, pentru a respecta directivele părinților fondatori ai comunismului, este tot ideologic. Așa se explică furia antifascistă și antilegionară, arestarea, condamnarea la grămadă a realilor și presupușilor/ inventaților ad-hoc „fasciști” și „legionari”. Furia „democrației populare” a atins către finalul anilor 1950 performanța de a anihila/ elimina tot ceea ce poporul știa despre el că este și semnifică, aruncând în închisori și lagăre de muncă forțată elevi, studenți, preoți, intelectuali de toate categoriile, medici, arhitecți, avocați, militari, țărani etc., al căror număr nu îl vom cunoaște niciodată. Pentru că, de la sfârșitul anilor 1940 și până la sfârșitul anilor 1950, „legionar” însemna aproape tot ce aparatul represiv cataloga drept „contrarevoluționar” pentru a fi reeducat prin temniță grea sau prin muncă silnică. Demonizarea prin culpabilizare și stigmatizarea prin demonizare sunt strategii folosite de regimurile comuniste.
După 1945 partidul comunist trece direct din ilegalitate la putere, pe care o fură, o păstrează și o consolidează printr-o amplă mișcare de conspirare a politicii sale interne. Oficial, realitatea este mascată de limbajul ideologic de lemn, în vreme ce în camerele de anchetă ale Securității lucrătorii ei transpiră pentru apărarea „secretului de stat”, torturându-și „dușmanii” și „trădătorii”. Proiectul partidului-stat substituie pe zi ce trece adevărul, preschimbând realitatea în ficțiune ideologică. Sistemul concentraționar este alimentat în vederea salubrizării politice, sociale, culturale, educaționale etc. Reeducarea își lărgește și întărește cercurile concentraționare dinspre sistemul peniteciar spre exterior și din afara zidurilor carcerale spre interior. Interior și exterior devin două noțiuni cu conținut indecis pentru capacitatea de a discerne a celor dispuși să înțeleagă ce li se întâmplă. Ca și la Pitești, în timpul demascărilor: internă-externă, din interior-din exterior. Unii își vor reveni, mai mult sau mai puțin, fie că au trecut pe la Pitești, fie că nu, alții vor rămâne pentru totdeauna într-o groapă fără nume, în râpele din marginea orașelor-penitenciar.

Emil Căpraru, ale cărui ambiții omenești au fost familia, profesia, normalitatea și altruismul este o victimă a mecanismului ideologic de fabricat dușmani. Prin controlul de partid și de stat, regimului îi sunt furnizate dozele de „legitimitate”. Omul să existe, cazul îl construim noi!, spune Soljenițîn, citându-i pe „ei”. Medicul de copii Emil Căpraru a revenit din coșmarul penitenciar și a rămas cu noi pentru a depune mărturie asupra vieții sale, așa cum a trăit-o, nu așa cum a încercat Partidul-Securitate să i-o prefacă. În ciuda momentelor tragice și cruciale al căror martor direct implicat a fost, Emil Căpraru a rămas un nereeducabil. Pe numele său există în depozitele CNSAS un dosar penal[4] constituit din patru volume şi două dosare de urmărire informativă. Primul DUI[5] are 4 volume, al doilea[6] unul singur.
La 21 aprilie 1955 s-a deschis pe numele lui Emil Căpraru Dosarul de verificare nr. 1377. Verificarea a durat 7 luni, după care Direcţia a III-a MAI a hotărât la 5 ianuarie 1956 schimbarea în Dosar individual de acţiune informativă (nr. 523, privind pe „MEDICUL”). Înainte de deschiderea dosarului, au avut loc verificări preliminare: „Investigaţia trebue să stabilească: Comportarea în familie şi la locul de muncă, activitatea politică din trecut şi prezent, moralitatea de care se bucură în cartier, situaţia familiară [sic], materială, anturaj, vicii, pasiuni şi altele”[7]. Dosarul nr. 523 a fost închis la 7 martie 1960[8]. În timpul supravegherii operative, Securitatea i-a fixat conspirativul „Carp”.
Un nou dosar de urmărire informativă (nr. 2154) a fost deschis de Unitatea 111B Securitate la 12 oct. 1978, cu numele de obiectiv „PEDIATRUL”. După cum se va vedea, cu precădere din activitatea Agenturii, nimeni nu era convins că Emil Căpraru a ajuns în închisoare pentru „activitate legionară” sau „contrarevoluționară”. Informatorii colportează prejudecăți și bârfe, dar și opiniile ferme, punctuale, admirative ale colegilor și superiorilor medicului. În 1978, Partidul și Securitatea nu mai vânau „legionari”, acum aveau o nouă abordare. Dacă regimul Dej anihilase „dușmanii” interni, punând la punct și sistemul de ținere sub control a potențialilor „contrarevoluționari”, regimului Ceaușescu i-a revenit „sarcina istorică” de a se lupta mai ales cu „dușmanii externi” și de a le preveni intrigile „imperialiste”, inclusiv prin controlul vigilent asupra cetățenilor români care aveau „legături cu străinătatea”. Or, soția medicului era săsoaică, drept urmare, avea rude în străinătate. Însă, amândoi aveau prieteni și colegi care emigraseră, în general din mediul lor profesional. Mai mult, împărțeau apartamentul de două camere cu un evreu parcă desprins din povești, Munișor Carol, și care avea o fiică adoptivă la Paris.
În cartea de față este vorba despre viața unui om care s-a implicat în istoria veacului său, de partea normalității. Modestia medicului Emil Căpraru ar putea fi unitate de măsură a bunului simț, a profesionalismului, a artei de a face bine semenilor în vremuri în care majoritatea se gândesc la autoconservare, iar istoria este rescrisă pe suferința sutelor de mii de deținuți politici, pe dramele milioanelor de victime directe și indirecte ale comunismului românesc. Este o carte despre viața de dinainte de Război și de după, despre supraviețuirea fără compromisuri care compromit, despre reeducare şi despre omul nou comunist și postcomunist. Pornind de la o premisă falsă, aparatul Securităţii trebuia să demonstreze o realitate inexistentă pentru a-l condamna pe Emil Căpraru la 20 de ani de muncă silnică. Deși își codifică agenții, „organul” lasă urme mai mult decât evidente asupra identității unora dintre ei. Se va vedea pe parcursul cărții în ce fel. De asemenea, se va vedea cum se desfășurau anchetele, având posibilitatea să punem față în față varianta torționarului cu a victimei. Măsurile tehnico-operative au fost ample, motiv pentru care autorul mărturiei își exclamă de câteva ori uimirea în timp ce îi citesc filele din dosarul de urmărire informativă. 
Teza noastră, potrivit căreia Emil Căpraru este o victimă fără dubiu a efectelor experimentului reeducării, este confirmată de nenumărate ori de-a lungul cărții. Emil Căpraru fusese „demascat” de studenții trecuți prin reeducare. Unii dintre aceștia ajunseseră din pepiniera experimentului reeducării (Pitești) la Gherla, Tg. Ocna, la Canal și la Jilava – în suplimente de anchetă, ulterior în Casimca Jilavei, hruba în care au fost închiși, între alții, câțiva martori reeducați ai acuzării.
Primul nume important indicat de către dosarul informativ pentru a fi asociat lui Emil Căpraru este al medicului, celebru și bine cotat în epocă, Marin Aurel. Data naşterii (23 nov. 1918) nu îl recomandă pentru o amiciţie studenţească, Emil Căpraru fiind cu 5 ani mai tânăr. Cei doi se cunoşteau de la Editura Medicală, fără a avea altfel de relaţii. Dacă nu ar fi refuzat cu obstinaţie să îi aducă şi pe alţii în puşcărie, prin asumarea paternității tuturor scrisorilor anonime trimise în contextul Revoltei de la Budapesta și ajunse în dosarul său, Securitatea ar fi brodat cu ușurință o organizație contrarevoluționară, un lot cu condamnări mari. Planul A nu a funcționat, au trecut la Planul B: legarea medicilor Emil Căpraru și Aurel Marin într-un singur lot și implicarea lor forțată la „Contingenţa cu organizaţia contrarevoluţionară depistată în 1952 la Facultatea de Medicină”.
În urma unor îndelungate urmăriri și supravegheri operative, din care nu a reieșit nimic util, Securitatea a trebuit să renunțe și la acest plan, așa că a trecut la Planul C, un plan de avarie: i l-au adăugat pe ultima sută de metri a anchetei, arestându-l în grabă, pe Gheorghe Soroiu, principalul informator din Agentura construită în jurul medicului. Soroiu trecuse prin reeducare și ispășise o primă pedeapsă, după care și-a finalizat studiile în medicină. Jalnică rezolvare a cazului, după atâția ani de urmăriri, eforturi concertate și bani cheltuiți! La data arestării lui Soroiu, Emil Căpraru era anchetat deja de aproape trei luni și jumătate. Primul era „client” vechi al Securității și al sistemului penitenciar, îl demascase el însuși pe Căpraru în timpul reeducării, dăduse note informative după eliberare, terminase facultatea, era medic, se afla deja „în câmpul muncii”. Este limpede că a fost folosit ca țap ispășitor deoarece ancheta nu a reușit să îl lege credibil, fie și la nivel formal, pe Emil Căpraru de nimeni altcineva pentru a-i fabrica un lot. Trebuia ca oamenii să fie vinovați, pur și simplu.
Din Fişa personală a lui Emil Căpraru, redactată la 29 octombrie 1956, rezultă că dosarul individual de urmărire a fost deschis pe baza informaţiilor provenite de la Direcţia a VIII-a (Anchete)[9], în urma anchetării unor deținuți trecuți prin reeducare. Cea mai relevantă categorie în economia şi construirea anchetei o reprezintă Agentura și „martorii” (deținuți reeducați aflați perpetuu la „dispoziția anchetei”, așa-numiții „martori de profesie”). Este un segment ce susţine ideea că experimentul reeducării nu s-a limitat la ceea ce s-a întâmplat în penitenciare în timpul distinct al consumării celui de tip Piteşti, ci a diseminat în restul sistemului concentraţionar, până în 1964, dar şi în afara lui. Informaţiile (reale sau nereale) obţinute prin intermediul „demascărilor externe” au fost utilizate pentru urmărirea, arestarea şi chinuirea altor oameni. Deşi experimentul a încetat în 1951/1952, „bibliografia” lui – reţeaua informativă şi baza de date internă – a fost utilizată în sistem, până la eliberările din 1964, prelungindu-se, în „libertate”, în scopul ţinerii sub control şi şantajării unora dintre foştii clienţi ai sistemului concentraţionar. Reculul reeducării se resimte până azi, chiar dacă nu la un nivel palpabil al evidențelor. Nu întâmplător, sintagma lui Paul Goma reeducare la scară naţională este o realitate şi rămâne un semnal de alarmă pentru specialişti, în lipsa unor dezbateri adecvate.

Un adolescent care, dacă ar fi știut…
…că un episod mai mult inconștient din timpul liceului va aduce atâta nefericire celor dragi…
Emil Căpraru s-a născut pe 27 septembrie 1923 în com. Mihăiţa, raionul Filiaşi, regiunea Craiova, în familia unor ţărani foarte harnici. Este cel mai mare dintre cei trei fraţi, toţi băieţi. Constantin și Ioana Căpraru şi-au ţinut băiatul în gazdă la Craiova pe durata şcolarizării la Colegiul Naţional „Carol I”, cel mai prestigios colegiu din Oltenia în epocă.
Pe când era elev în clasa a VI-a de liceu, în vara-toamna anului 1940, dirigintele îi strânge pe cei mai buni băieţi din clasă şi le spune că trebuie să intre în „mănunchiul de frăţiori”, că era datoria lor de elevi fruntaşi şi bursieri. „Activitatea” s-a redus la recomandări bibliografice şi la îndemnul de a merge la biserică. După cum va declara în primul interogatoriu (13 decembrie 1958), activitatea sa în acest „mănunchi” a constat în a aduce de acasă foiţă de staniol, capace de chibrituri, hârtie şi fier vechi... Presupusa activitate patriotică a luat sfârşit înainte de a începe: adolescenții au plecat acasă în vacanţa de Crăciun, iar în ianuarie 1941 a avut loc „Rebeliunea legionară”, după care legionarii au fost eliminați de Ion Antonescu de la putere. Comisarul Bratu l-a anchetat câteva zile, folosind tehnici de intimidare. Elevul Căpraru spune într-o declarație că „forţat de metodele teroriste am declarat şi lucruri neadevărate”[10]. Procuratura militară a regimului Antonescu, dovedind mai mult discernământ decât viitoarea procuratură comunistă, nu i-a distrus șansa de a termina liceul și a fi admis la facultate doar de dragul eliminării unor „dușmani” închipuiți.
În 1943, pe când tatăl său era pe front, Emil a fost admis la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Peste un an, tatăl a căzut prizonier în faţa Stalingradului şi avea să moară în prizonierat. Ioana Căpraru rămâne singură cu grija celor trei băieţi şi cu toate greutăţile aduse de noul regim politic. În timpul celor 6 ani de studii universitare, tânărul locuieşte în căminele studenţeşti. Sunt ani de efervescenţă dar și de mari confuzii, tinerii încearcă să se organizeze, crezând că vor putea opune rezistenţă agresiunii tot mai puternice a „progresiştilor”. În faţa răului comun, culoarea ori simpatiile politice devin secundare. Social-democraţi, legionari, ţărănişti sau liberali percep comunismul cu acuitate. Emil Căpraru este de felul său un ins taciturn, nu are înflăcărări – precum fostul coleg de colegiu, prieten şi coleg căminist Cicerone Ioniţoiu, membru al tineretului ţărănist. Singura lui pasiune este studiul, dar îi place să asiste la discuţiile în contradictoriu dintre colegi, îl impresionează mai ales social-democraţii, care par să aibă un discurs argumentat, bine articulat teoretic. Imparţialitatea şi moderaţia constituie poate motivele pentru care Emil este propus şi ales cu majoritate de voturi în 1946, în anul III de studii, secretar general al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti (SSMB). Comuniştii erau în plină ofensivă, controlau guvernul, apăruse Frontul Democraţiei Universitare (FDU), transformat la al doilea Congres Naţional, ţinut între 25-27 mai 1947 la Cluj, în Uniunea Naţională a Studenţilor din România (UNSR). Implicarea în ajutorarea studenţilor în anii de maximă ofensivă ideologică (1946-1958, cu o paranteză de 4 ani între 1948-1952, când a trecut prin externat-internat-secundariat, stagii obligatorii de desărvârşire profesională pentru un medic, muncind şi locuind practic în spital), îi va aduce lui Emil Căpraru nu mulțumirea înfăpturirii binelui, ci răsplata cu eliminarea din învățământul universitar, de la Editura Medicală, arestarea, condamnarea la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani de degradare civică, nenorociri abătute asupra membrilor familiei sale, mai ales asupra soţiei – studentă în an terminal la Medicină, şi fiului în vârstă de numai un an. Pagubele morale și afective ale unei astfel de „afaceri” devin incalculabile pentru familie.
Emil Căpraru a fost arestat în ziua de 13 decembrie 1958. În ziua aceea, medicul a luat trenul spre Câmpina, de unde s-ar fi întors cu provizii alimentare de la socrii săi, atât de necesare tinerei familii care locuia cu chirie, trăind din venituri modeste. Fusese eliminat din partid, de la Editura Medicală şi mutat ca medic în alt spital. La coborârea din tren, în gara Ploieşti, a fost „umflat” de securiști și târât prin mulțime, înghesuit în mașina neagră a Securității...
În ciuda scenariilor Securităţii, Emil Căpraru este, esenţialmente, medic pediatru, un profesionist desăvârşit şi un om care și-a iubit familia și aproapele. Este suficient să rostesc într-un mediu, oricare, numele său și măcar un „fost copil” sau părinte îi evocă recunoscător memoria[11].
Pot spune că, în bună măsură, i-am câștigat încrederea și sper că prin cartea de față vor avea de câștigat atât istoricii, cât și toți cei care vor să cunoască istoria secolului al XX-lea în detaliile și nuanțele ei puțin vizibile și verosimile pentru zilele noastre.
Mai întâi am cunoscut omul, cu un sfert de secol în urmă. Am cunoscut apoi medicul (care mi-a îngrijit copilul în primii lui ani de viață), de ale cărui sfaturi țin cont și astăzi. Ocupându-mă de peste 20 de ani de problematica represiunii ideologice în România, treptat am învățat să îl cunosc pe fostul deținut politic. Experiența de cercetător în istoria recentă, ipostază în care deseori am stat de vorbă cu foști deținuți ai regimului comunist ori cu rudele acestora, mi-a întărit convingerea că un astfel de om (bărbat sau femeie) nu dă acces oricui către gândurile și intimitățile sale. Încrederea se construiește dacă există punți comune. Între medicul Emil Căpraru și mine aceste punți sunt solide. Este motivul pentru care vă propunem o carte în care mărturisitorul este asistat de un interlocutor dublat la rândul lui de calitatea de martor, nu întotdeauna comod, dar care poate depune, la rândul lui, mărturie despre zbuciumul și realitățile nefalsificate ale eliberării memoriei celui dintâi.


Flori Bălănescu
aprilie 2015

















[1] Am publicat în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 2/1995, fragmente dintr-un interviu cu domnia sa despre detenția la Salcia, intitulat Dreptul de a muri; în același număr al revistei a apărut și interviul luat medicului Miltiade Ionescu (Mache), sub titlul Nu suntem neguțători de orori. Ambele interviuri au fost realizate împreună cu istoricul Mircea Stănescu, la 14 ianuarie și 10 aprilie 1995.
[2] Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. 1, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 85.
[3] Stenograma integrală a ședinței, în ANIC, Fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 48/ 1953, ff. 1-26.
[4] R.P.R., Dos. Nr. 39449, MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, ARHIVA OPERATIVĂ, Ancheta – CĂPRARU EMIL ŞI ALŢII, Data 11 oct. 1960 [cota nouă a CNSAS e scrisă de mână cu creionul dar şi pe un autocolant cu cod de bare: P. 050377]. Primul volum are 287 de file, vol. 2 – 110 file, vol. 3 – 137 file, vol. 4 – 91 file.
[5] Nr. 208779.
[6] Nr. 208792.
[7] ACNSAS, Fond Informativ (DUI), dos. 208779, vol. 1, f. 25.
[8] Hotărâre pentru închiderea Dosarului individual nr. 523 privind pe Căpraru Emil. Dosarul s-a deschis la data de 5 ianuarie 1956. Acţiunea s-a închis la data de 7 martie 1960. Ce mijloace s-au folosit (informatorii se vor arăta cu numele şi categ.). Agenţii: „Mircea Traian”, „Călin”, „Ghiţescu Ion”, „David”, „Sorin Tomescu”, anchete, supraveghere operativă, expertiză grafică.  A. – caracterul materialelor compromiţătoare existente în dosar (pe scurt): Acţiunea informativă individuală asupra lui Căpraru Emil s-a deschis pe baza unor declaraţii din care rezultă că sus-numitul s-a infiltrat în partid din ordinul organizaţiei legionare. (...) Împotriva lui Căpraru Emil (numele şi pronumele [sic]) s-au luat următoarele măsuri operative: A fost arestat la data de 13 decembrie 1958 iar prin sentinţa  nr. 544 din 26 mai 1959 a fost condamnat la 20 ani muncă silnică (arestare, condamnare, eliberare, supraveghere informativă, domicilii obligatorii etc.). C. – Motivarea amănunţită a închiderii dosarului (indivizii au fost condamnaţi, au decedat, materialele sunt de mică importanţă, indivizii n-au avut legături organizate sau nu mai au astfel de legături): CĂPRARU EMIL a fost condamnat pentru activitatea sa contrarevoluţionară. DUI, dos. 208779, vol. 2, ff. 482-484.
[9] În perioada 1948-1952, Direcția a VIII-a s-a ocupat de Cadre, în urma HCM nr. 1361/11.07.1956 preia Anchetele, până în 1962.
[10] ACNSAS, DUI nr. 208779, vol. 2, ff. 27-31 r-v.
L-am cunoscut personal pe domnul doctor. Un mare OM. Mi-a evaluat si ingrijit fetita in primii 3 ani din viata ei. Profesionalismului dumnealui este recunoscut dar eu am gasit in domnul doctor Capraru, in afara de acest profesionalism, o vorba buna, un suflet cald, un optimism enorm pe care ni-l inspira. Ajungeam la dansul plini de ganduri negre... plecam cu zambetul pe buze, increzatori ca ce ni se intampla sunt lucruri normale! Niciodata nu a trebuit sa-mi conving copilul, desi mic, sa mergem la d-nul Doctor. Mergeam in vizita la un prieten drag, lucru simtit si de copil. Mai am si acum caietul in care scria evaluarile Andreei! Il pastrez alaturi de cartea cu autograf pe care ne-a facut-o cadou si impreuna cu alte lucruri importante din cei 17 ani ai Andreei... Nu mai spun ca ne-a oferit un sprijin moral intr-o perioada foarte grea din viata noastra. Cred ca nici 10 psihologi buni nu ar fi facut ce a facut d-nul doctor pentru noi in acea perioada. Il salut cu respect, cu mare drag... ne gandim de multe ori la dumnealui... Daca se poate, va rog sa-i transmiteti , nu stiu daca isi mai aminteste de noi - la cati copii au trecut prin mainile dumnealui - ca Andreea s-a facut mare, are 17 ani si este DESTEAPTA exact cum a prevazut dansul :) De multe ori ma uit la ea si imi aduc aminte cu mare drag vorbele dumnealui... Cu mult respect, Carmen Bulea (comentariu postat pe blogul meu)

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Ana e în stâlp, se odihnește, în sfârșit

Ana e în stâlp, se odihnește, în sfârșit
Ana-Maria Goma (14 august 1946-5 septembrie 2017),
în ziua botezului lui Filip Ieronim, aprilie 1976.
Foto: Flori Stănescu (Bălănescu), Paul Goma, „Dialog”,
Editura Vremea, București, 2008. Copyright: Paul Goma.

Am scris mult despre Paul Goma. Scriind despre Paul, am scris despre Ana-Maria. Pentru că ei sunt una/unul. Dar nu am reușit nici până azi să scriu cartea despre ei. Cartea de istorie despre Goma. Cu vreo doi ani în urmă, vorbind într-o zi la telefon cu Ana-Maria (astăzi tocmai este Sfânta Ana, ieri a fost Sfânta Marie Mică...), despre una, despre alta, am pomenit și dorința mea, care nu a fost niciodată o simplă intenție, de a scrie monografia Goma. Și Ana-Maria a spus: păi, scrie-o Flori, scrie-o... Și vocea ei nu transmitea un îndemn retoric, de circumstanță, ci durerea de a nu o putea citi. N-a apucat-o, zilele trecute a plecat. Oricât de puternică a fost, așa împuținată cum ajunsese din cauza unei boli grele, nu a mai rezistat. Oricine are dreptul la odihnă. Mai ales după atâta dușmănie, răutate, nenorocire, nerecunoaștere, minimalizare, respingere.
Plâng, privindu-l de departe, cu sufletul, pe Paul Goma, pentru prima dată singur. Nu Singur împotriva Lor, ci singur până o va reîntâlni pe Ana-Maria.
Cartea mea nu e gata. De multă vreme mă ocup de cărțile altora. De lucrările lor de licență, de doctorat, de articolele lor pentru diverse. Nu i-am putut refuza. Pentru că nu puteam suporta gândul că aș fi putut să corectez tot felul de informații preluate după ureche sau inventate legate de biobibliografia lui Goma și nu am făcut-o. Sau că nu am putut ajuta un om bun, bine informat. De azi, îi voi tria, voi deveni mai pretențioasă.
Ană, zidită la temelia stâlpului demnității românești – un bărbat susținut de o femeie, uciși zilnic ritual de ai lor, pentru îndrăzneala de a fi ieșit din rând ca să-i trezească pe confrați din amnezia comunistă...
Să nu mă întrebați nimic. Azi nu.
   

joi, 2 octombrie 2014
„Paul zice visaţi voi că sunteţi tineri”
calm domestic
(Coşoveni-Paris)

Ana povestind despre reţeta de
ardei-dovlecei-roşii-vinete-ceapă umplute
piaţa arăbească din Belleville
nucile de Moldavie
taximetristul bătrân şi amabil
vinul de Cricova
contorul merge dragă dar
importantă este buna-cuviinţă a parizianului
şi zmeură trebuie neapărat
să plantăm pe sub vişini acolo
mai creşte şi-o roşie un cartof verdeaţă
neapărat vom avea şi cai
între Chişinău şi Orhei aici
şi plantaţiile de nuci sunt posibile
neapărat mâine spre seară
ne apucăm de construit
după ce câştigăm marea extragere
chimioterapia este deja floare la ureche
eu fac un pipi tu?
eu mănânc un măr
ah ok am nişte mieji de nucă
nu ne mânca pe toate
să ne găsească Filip la noapte
am făcut pipi ai terminat mărul?
da. da
ce frumos e să visăm numai
Paul zice visaţi voi că sunteţi tineri
hehehe
eu nu mai visez de mult
să ne rugăm pentru sănătatea noastră
şi a copiilor
pentru câştig niciodată
niciodată.


marți, 25 iulie 2017

rămâi sau pleci

Homo europenicus epi-curensis in-sapiens

Unii dintre noi muncesc din greu la proiecte în beneficiul comunității pentru plăți simbolice (de râsul lumii) sau fără plată, așa că îmi permit să formulez următoarea chestiune (cred că aveam voie să-mi permit și dacă aș fi fost răsplătită cum se cuvine!, dar n-o să vezi așa ceva în România!)... așa..., ziceam că mă deranjează următorul aspect:
Multă lume consideră că în virtutea drepturilor și libertăților tinerii noștri frumoși și, desigur, foarte dotați intelectual și profesional pot pleca din România după pofta intereselor ce-i animă etc. etc. Alții, la extremă, vor să-i îngrădească, imputându-le că-și trădează semenii și țara școlarizându-se în sistemul public (gratuit) de învățământ, dar muncind apoi pentru străini etc. etc.
Tocmai am auzit la știri că a crescut brusc interesul pentru facultățile de medicină, creștere aflată în strânsă legătură cu scopul plecării în Occident după absolvirea facultății, pentru a practica medicina pe alte meleaguri. Știm bine că România s-a cam golit de personal medical, superior și mediu, știm și de ce.
Sunt de părere că într-o lume a libertăților, dreptul la liberă mișcare trebuie respectat, am suferit atâtea decenii (comuniste) de interdicția de a ieși din țară, încât înțelegem acest lucru. Scenariile cu impunerea practicării în România, dacă te-ai școlit pe banii statului, intră în coliziune cu drepturile mai sus-menționate.
Dar, dacă în permanență doar ne plângem (să nu confundăm jelaniile cu critica, atunci când mai și muncim pe bune, suntem profesioniști, corecți, plătim impozite etc.) și vrem salarii mai mari, tot mai mari, fără să dovedim că avem competențe, seriozitate, onestitate, capacitate de a ne solidariza activ și de a empatiza etc., adică o dimensiune conștientă și asumată de constructori, nu de bocitoare și ființe care doar împut și distrug locul de sub picioarele lor și ale altora! – cum vrem să construim o mentalitate de cetățeni responsabili, care iau decizii și muncesc în deplin discernământ și consecvență nu doar cu principiile pe care „formatorii de opinie” le latră frumos, ci și cu propria noastră statură morală? Așa încât să punem umărul la asigurarea unor condiții care să nu ne mai „gonească” de acasă!?
Toată lumea vrea bani mulți și trai ca-n Dallas, dar de unde bani dacă n-ai decât corupție, fără producție? Uite c-a ieșit și-o rimă! Discutam lucrul ăsta ieri, cu copilul meu de nici 16 ani, care la un moment dat, excedat, spune: „Dar să tipărească bani!” I-am explicat cum e cu banii, care nu-s reali, dacă n-au acoperire în creșterea economică (și ea trebuie să fie reală, nu doar statistică, în funcție de cât au mai lăsat românii care muncesc în UE în supermarketurile românești și nu numai, când au venit în concediu).
Tinerii noștri frumoși, desigur, și dotați intelectual&profesional de nu se poate (asta tot din statistici, altfel, suntem întruchiparea paradoxului: dintr-un sistem educațional corupt până-n măduvă, în sensul cel mai propriu al termenului, tot ies „cei mai deștepți copii”/ „păcat că n-au avut noroc pe lume”) aud mereu, pe toate canalale (oficiale, media, familiale), că banu-face-puterea, că scopul final al oricărei diplome obținute (nu contează cum, trăiască furtul/ plagiatul) este aterizarea în UE.
În realitate, noi (un noi generic, colectiv) îi împingem să fie atât de superficiali, atât de lipsiți de simțul realității și – să mă ierte tovii de la butoanele corectitudinii politice care spun că dacă nu ești întocmai după chipul și asemănarea portretului-robot al „omului european” nu ești patriot /sic/ – de simțul educat al identității.
Ce nu spun marii analiști ai nației: că nu doar hemoragia de medici, ingineri, absolvenți de studii superioare în general, a adus trupul viu al României în anemie severă, ci și, măcar în egală măsură, pierderea muncitorilor calificați, din toate meseriile, meserii care nu se mai învață în școlile profesionale, chiar dacă au fost reintroduse în structura învățământului. Ce nu mai spun ei: și oamenii activi din mediul rural, mai școliți, mai neșcoliți, s-au scurs către câmpurile altora (livezi, culturi de căpșune, de busuioc, de roșii etc. etc.), lăsându-le în paragină pe ale lor, așa mici cum erau (dar puteau să producă și să arate cum se cuvine). Marii analiști, bine stipendiați pentru toată vrăjeala pe care ne-o servesc fără contenire, nu ne spun de ce pleacă oamenii muncitori, dar rămân aici ei, „analiștii” de toată mâna. În fine, multe sunt de spus.
Hai să plecăm toți în UE și în State! De unde, eventual, să facem opoziție anti. Rămâne de văzut anti-cui? Și ce sens mai are. Mai rămâne de văzut și cum ne vom descurca atunci când vom fi nevoiți să ne întoarcem – din diverse motive-(br)exituri/ crize economice, politice, revărsări masive de emigranți care provoacă nu doar probleme previzibile etc. etc. Ne vom întoarce într-o casă părăsită, topindu-se pe picioare, golită de fluxul vieții și plină de metastaze? Ca să ce? Ca să ne mai luăm câte-o mașină scumpă, înmatriculată în Bulgaria, cu care să ne dăm în gropi pe șoselele/ autostrăzile /sic/ patriei? Să ne mai facem câte-o vilișoară, la munte/ la mare?
Hai să plecăm, oricum suntem cam „plecați”, și să ne plângem occidentalilor că istoria a fost dintotdeauna vitregă cu noi.
Și mai ce? Goma dixit: nu vrem oare și cheia de la casa de bani...?


joi, 15 decembrie 2016

a fi bucovinean...

A fi bucovinean, să plângi când auzi de Bucovina

Ştefan Ungurean, Mircea Ivănoiu, Oameni prin vremuri. Bucovineni în secolul XX, 2 vol., Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2015, 462 p.+458 p.

Cele peste 900 de pagini ale volumelor de faţă alcătuiesc un rezultat fericit, specific demersurilor de recuperare a istoriei orale, am putea spune, o „monografie” bucovineană povestită la temperatura amintirilor şi a istoriei. Între o prefață analitică (Ștefan Ungurean, Bucovina – spiritul occidental în spaţiul românesc; o perspectivă sociologică, vol. 1) și o postfață metodologico-afectivă (Mircea Ivănoiu, „Izgonirea din rai” reflectată de oglinda istoriei orale, vol. 2), putem citi 43 de interviuri ample, realizate de o echipă de tinere (Anca Moraru, Bianca Trif, Andreea Vântu, Mihaela Anghel, Valentina Preotu, Ana Sandu, Miruna Szilvasy, Anca Soare, Olivia Moldovan), alături de cei doi coordonatori-autori. Sub un titlu literar şi un subtitlu generos, interviurile povestesc viaţa bucovinenilor uniţi în 1918 cu ţara de origine, România, rupţi în iunie 1940 şi aruncaţi nu doar într-o altă lume (comunistă), ci, de atunci, într-un vis al revenirii, căruia, mulţi dintre ei i-au devenit captivi.
Prefaţa constituie un studiu introductiv necesar unui atare efort recuperator, fiind echilibrat şi bine informat asupra dinamiciii mentalităţii şi practicilor sociale şi culturale în interiorul grupului etnic românesc (bucovinean), dar şi în raport cu instituţiile oficiale şi cu celelalte comunităţi etnice, începând cu regimul stăpânirii austriece.
Atât bucovinenii, dar mai ales basarabenii se vor refugia masiv în România micșorată, în iunie 1940 și la începutul anului 1944, pe măsură ce Armata Roșie împingea frontul spre vest. Simt nevoia să fac această apropiere între cele două provincii românești, pentru a configura mai amplu trăsăturile unui tablou istoric din care cele două fac parte. Cu atât mai mult, cu cât Mircea Ivănoiu confesează în postfață că „ideea de start a fost aceea de a pregăti două pachete de interviuri paralele, unul pentru refugiații bucovineni și altul pentru refugiații basarabeni, dar puterile și rezervele de timp ale echipei au fost insuficiente pentru a dezvolta proiectul și pe direcția Basarabiei”.
Având ca puncte comune apartenența la același spațiu originar geoistoric, uniți prin limbă și tradiții, bucovinenii și basarabenii (îi numesc astfel pentru a sublinia o evoluție antropoistorică, dar și o consecvență aparte) au avut de suportat diferențe cultural-politice și traumatice, în funcție de stăpânirea sub care i-au aruncat deciziile diplomatico-militare de forță: primii, începând din 1774, în Imperiul Austriac (numit astfel din 1804), cei din urmă, din 1812, în Imperiul Țarist. Un alt numitor comun îl constituie unirea cu țara, în 1918, rămânând „uniți” și prin dezastrul politic, diplomatic și uman de după 28 iunie 1940. Românii basarabeni (inclusiv cei din județele sudice, cărora le datorăm, în realitate istorică, denominațiunea Basarabia/ basarabeni, aflate azi, ca și Bucovina de Nord sau Ținutul Herței, în componența Ucrainei, moștenitoare a Uniunii Sovietice) au avut parte de o deznaționalizare violentă, în comparație cu Bucovina sub austrieci. Studiul semnat de Ştefan Ungurean este binevenit și relevant în această speță delicată. Deznaționalizarea – autorul folosește termenul specios dezidentificare – operată de autoritățile imperiale de la Viena (de exemplu, prin „blocarea formării de profesori în limba română” și obligativitatea învățării limbii germane) s-a produs deodată cu forme de educare și culturalizare inerente mediului cosmopolit și calificat superior din întregul Imperiu, generând în timp nu doar modificări benefice comportamentale și de mentalitate, complementare, totuși, păstrării limbii materne în comunitățile compacte și în familie. În Basarabia, lucrurile au stat sensibil diferit, datorită viziunii țariste, ulterior sovietice, asupra stăpânirii popoarelor. Intrați și ei în malaxorul ideologic țaristo-sovietic, bucovinenii vor avea o altă formație, susține autorul prefeței, pe care au păstrat-o până în zilele noastre: „tocmai calitatea educației a mărit conștiința distinctivității bucovinenilor în raport cu moldovenii. Românii bucovineni se distingeau etnic și lingvistic de ucraineni, dar se distingeau în plan mental, cultural și civic de moldoveni”. Nu știm dacă autorul se referă strict la moldovenii din dreapta Prutului sau la cei din stânga (basarabeni), însă, distincția rămâne, oricum, valabilă. În fine, un alt punct comun, pe care și bucovinenii, și basarabenii îl datorează celei mai înaintate ideologii din toate timpurile, este „repatrierea” cetățenilor sovietici începând din toamna anului 1944, conform art. 5 al Convenției de Armistițiu. Vânarea lor pe teritoriul României, pentru a fi „repatriați” direct în Siberia sau în Kazahstan, a durat câțiva ani, majoritatea celor care au reușit să rămână fiind deportați în Bărăgan, unii ajungând în închisorile politice. Soarta bucovinenilor și basarabenilor a fost comună în multe momente istorice, mai ales în comunism. 

Postfaţa ne introduce în bucătăria demersului: semnificaţia domeniului, istoricul ideii (cele două volume sunt rezultatul unei cercetări în urma parteneriatului dintre Indiana University, Bloomington şi Universitatea „Transilvania” din Brașov, cu sprijinul Fundației ASPERA ProEdu Brașov, derulat între anii 2001-2003), managementul cercetării de istorie orală, pedagogie socială. În încheiere, Mircea Ivănoiu face și o impresionantă declarație subiectivă despre legăturile sale intime cu tema bucovineană, ceea ce nu distonează cu scopul demersului, dimpotrivă: „Până la urmă, după ascultarea zecilor de ore de înregistrare, ideea obiectivității cu orice preț este puternic subminată. Lucrarea este evident o relatare și o scriere subiectivă atunci când citești unul sau altul dintre texte. Șansa la obiectivitate a cărții rezidă în lectura integrală a ei. Potențată de talentul povestitorilor, subiectivitatea transmite umanitate și autenticitate relatării, transmite o substanță care asigură liantul social al comunității în cauză, transmite credibilitate cuceritoare, care este consonantă cu cercetarea istorică recentă”.
Proiectul de istorie orală coordonat de Ştefan Ungurean şi Mircea Ivănoiu este unul impresionant, atât sub aspectul conținutului celor peste 40 de interviuri, cât și ca volum editorial. Este o muncă de folos comunității istorice şi sociologice, precum și tuturor celor care vor să întrețină memoria unor timpuri nu foarte depărtate de prezent. Rostul pedagogic extins al unei astfel de lucrări este evident, iar încărcătura emoțională transmisă are o funcție disipativă.
În privința interviurilor, câte povești de viață atâtea istorii, piese din tabloul cu un număr infinit de lumini, umbre, nuanțe puse în evidență sau estompate în funcție de adevărurile fiecăruia dintre martori. Din toate aceste holograme vii, mărturisitoare, din corul vocilor istovite ori regenerate de moștenirea directă/ indirectă se țese un suport verosimil, remarcabil pentru înțelegerea trecutului și evitarea capcanelor prezentului, un organism autoimun, pe care îl numim, îndeobște: Istorie.  

(text apărut în revista „Confesiuni”, nr. 37/ 2016; dintr-o eroare a redacției, a apărut abia în decembrie, deși a fost trimis spre publicare în rubrica „Paradigme basarabene” în luna martie; încurcătura este explicabilă în contextul trecerii revistei, la începutul anului, de la o frecvență lunară la una trimestrială.)


luni, 12 decembrie 2016

prizonieri în visul de semitrezie al nației

istoria zilei în câteva puncte

1. Viitorul îl hotărăsc deopotrivă cei care votează și cei cărora le este mai aproape lenea minții și-a trupului, cei care nu votează. Să repetăm ca papagalii că viitorul ni-l hotărăsc bătrânii (nici măcar nu este adevărat, nu toți votanții PSD sunt în vârstă!, așa cum nu toți votanții celorlalți sunt tineri!) înseamnă să acceptăm că într-o societate contează numai o anumită parte a ei. Cine votează și reacționează mereu în scheme nu e cu nimic deasupra celui care ieri a preferat să stea în fața televizorului, să se dea cu schiurile, să se rupă-n figuri prin cluburi etc.
2. Cei care ne tot „amenință” cu plecarea din România – ca și când ar fi vreun titlu de glorie! – din cauza, chipurile, celor care au votat „prost” (pentru că, nu-i așa, sunt „proști”, proștii țării, ăia care-i trag de 27 de ani în jos pe deștepții țării etc.) sau n-au votat deloc nu le sunt cu nimic superiori acestora. Moralmente vorbind. Altfel, fiecare suntem așa cum se poate constata la o analiză mai atentă /sic/. Adică, noi, comunitate națională, noi, cetățeni români, n-am fost capabili să fim liberi atâta amar de vreme, dar dăm fuga la occidentali, că ei au primit democrația de-a gata, au primit un sistem funcțional nou și frumos ambalat, pe care-l întrețin marțienii, în timp ce occidentalii o duc bine și nici la bască nu-i doare... Pentru Libertate se luptă, individual, în fiecare zi. Și cea mai grea luptă e cea cu sine. Lucrezi asupra ta, în primul rând, în fiecare zi, ca să rămâi liber și să te comporți ca atare. O suna a platitudine, dar asta e.
3. Aud tineri plini de ei, care-au învățat limba de lemn afaceristă pe te miri unde, care spun că generația lor va schimba România. Nu, mulțumesc. Într-un conglomerat corporatist? Care spun că ei sunt bătăioși, că au ieșit în stradă. Pe bune? După accidentul nefericit de la „Colectiv”? Generația noastră (adică a părinților acestor tineri „bătăioși”) a ieșit cu miile și zecile de mii în stradă strigând „Jos comunismul” „Jos Iliescu!” „Jos cenzura!”. Într-o vreme în care nu ne făcuse nimeni educație democratică, eram născuți și crescuți în comunism de părinți conformi ideologic, unii mai speriați decât alții, poate, unii mai săraci decât alții, sigur, dar ne-am câștigat singuri discernământul, ne-am câștigat singuri libertatea-de-sine. Am făcut marile demonstrații din ianuarie, februarie 1990, Piața Universității, mineriadele, eram tineri și voiam să scăpăm de comunism, în vreme ce societatea se afunda confortabil în visul de semitrezie din somnul minții comuniste. Nimic nu este mai înșelător decât un vis de semitrezie pe care vrei să îl prelungești la nesfârșit, că-i plăcut și călduț și, mai ales, te ajută să evadezi din realitate. Lupta tinerilor de azi trebuia să fie aceeași. Din nefericire, ei nu ni se alătură pentru a înmulți rândurile ca să ne scuturăm de mentalitatea reeducată în care ne afundăm. Pentru că ei vor musai, acum, acum, acum, pe loc și fără drept de apel: condiții bune de trai, casă, mașină scumpă, slujbă plătită „ca afară”. Cam asta îi interesează pe ei și cam același lucru întreaga românime. Atâta vreme cât vom „lupta” numai pentru stomac și pentru acumulare materială (trăiască materialismul dialectic!) nu vom fi liberi. Vom continua să plasăm vina pe umerii bătrânilor de la țară (repet: nu toți sunt bătrâni și nu doar din mediul rural). Și, așa cum scria Felix Nicolau într-un comentariu: noi chiar citeam pe rupte, vedeam filme artistice în neștire, discutam între noi până la oboseală, nu despre ultimul telefon performant ci despre ce se întâmplă în țară, despre ce se alege de noi. Cultura înseamnă libertate.
4. Nu în (pen)ultimul rând, chestiunea „victoriei”. Nu se putea formula mai bine și mai artistic decât a făcut-o Cristian Fulaș în dimineața asta:
„Senzația că învinșii nu sunt de tot învinși iar câștigătorii nu sunt mai deloc câștigători e una oarecum hazlie.
Haide, unii au dovedit că pot face din tastaturi bici, ceilalți au tot timpul să facă din bici alt rahat, poate și mai mare decât cel dinainte.”
În realitate cine, ce, cum și cât a câștigat în ultimii aproape 27 de ani? Țăranii, talpa țării, „prostimea”? Cumva muncitorii frustrați de prin toate cotloanele țării? Cumva intelectualii cei mulți și fără nume răsunător? Cumva cercetarea românească din toate domeniile? Cumva: Învățământul, Cultura, Sănătatea, Infrastructura? Cine, cum, cât? Să tragem linie, să vedem ce iese. Poate afaceriștii și corupții transpartinici? Poate marcanții membri de partid, care se înjură pentru distracția votanților și se pupă în culise?
5. Așa ajung la acest provizoriu ultim punct: USR.
Cum scriam aseară pe facebook: Tragedia noastră națională e că USR a luat voturi de la PNL (care a ajuns o rușine de partid) și de la câțiva indeciși, nu de la PSD! Avem o problemă grea, pe care o ascundem în discursuri lemnoase și în așa-zise analize, ne comportăm ca o democrație în care sunt ȘI probleme. În realitate, suntem o democrație de formă, cu un fond mental sclerozat de reeducarea comunistă.
Am ajuns să îl felicităm pe penalul Dragnea pentru capacitatea lui de om politic. Am ajuns să premiem minciuna, șiretenia, viclenia, să le considerăm valori.
Asta ce ne spune? Păi, să recitim ce am zis mai sus...
Tot aseară, scriam, tot pe facebook:
Așa, și? Iar avem un popor de „proști”, iar noi cei care ne dăm cu părerea pe-aci suntem spuma intelighenției? Ce au făcut intelectualii (ăia care contează ca imagine publică), ce au făcut elitele culturale în acești aproape 27 de ani? Au jucat alba-neagra cu Puterea, au făcut compromisuri zâmbind și argumentându-și artistic adeziunile, i-au pus mereu pe oamenii care se uitau cu nădejde în ochii lor să aleagă „răul cel mic”. N-au vrut niciodată să rupă pisica-n două, să aleagă grâul de neghină! Nu! Pentru că și-ar fi tăiat craca de sub ei, ar fi pierdut privilegiile, ȘI-AR FI NEGAT TOT TRECUTUL! Or, ce-ar mai însemna ei, simbolic vorbind, fără trecutul lor cosmetizat? Un trecut conform ideologic, un trecut pe burtă ș.a.m.d.
De-a lungul timpului, unii „prieteni” virtuali (se/ mă) întrebau care-i legătura dintre o afirmație și alta... Nu e? Păi, să ne deschidem sertărașele din creier, să le lăsăm să se aerisească, să circule informația din unul în altul. Să lăsăm libertatea interioară să se-nfiripe.
Revenind la USR (cu care eu am votat ieri). Aștept liniștită să confirme că este forța „salvatoare” a nației, că nu se va dispersa în parlament, fie în „independenți”, fie la PNL sau cine știe pe unde. Că nu va lua rapid culoarea corupției mentale conducătoare în România. Și, ca o nuanță, ca o „pată de culoare”: Clotilde să încerce să mai țină gura închisă când o năvălesc panseurile (comparația dintre alegerile de pe vremea lui Ceaușescu și cele de ieri este... anecdotică, arătând cât de afaceristă e ea în toate, inclusiv în discursurile de adolescentă rebelă și mânioasă care nu pricepe mai nimic din istorie.).
Nu, să nu iubim nicicând oamenii politici, să nu le facem declarații, nici chip cioplit în timpul vieții. Este primul pas spre pierderea libertății (pentru cei care au apucat să o cunoască).
7 iunie 2022: nu, USR nu a confirmat, dimpotrivă, dimpotrivă, dimpotrivă. Supărarea de fond a acestor însemnări rămâne intactă. Se pare că suntem fără scăpare. Ne-am afundat de tot, reeducarea ne-a trecut de creștet. Facem „mumos”, facem „ca afară”, orice ar însemna asta. Și „facem”, pentru că nu ne cunoaștem pe dinăuntru. Ba nu, ne știm bine pe dinăuntru, dar ne temem să acceptăm ce și cum suntem. Pentru că de ce? Pentru că de sute de ani suntem înnebuniți după forme (fără fond), după sclipiciuri, fie că-s paiete-pentru fete, fie că-s intelectualitățuri fine ca pentru băieții care se cred vârfuri. Vârfuri de crengi, fără trunchi (coloană), fără rădăcini. Ne pute originea noastră, ne induce, așa, un sentiment de provincie prăfuită și fără orizont. Suntem proștii-care se cred deștepți ai Europei. Tocmai s-a terminat Bookfest. După doi ani de pandemie, de pauză de târguri de carte, m-aș fi așteptat la o regenerare a sentimentului umilității, pe care-l practică spiritele libere. Da de unde... am constatat că am rămas aceeași cultură meschină, incapabilă să se ridice în cele două picioare ale rectitudinii (morale), în poziția Homo erectus. Mai nou, traducătorii ălora „mari”, aflați pe lista scurtă a nobelizabililor /sic/, îi abordează pe scriitorii pe care îi taxează „mici” pentru a-i amenința, nici măcar subtil, să o lase mai moale, că se știe cine trebuie să iasă-n bobi. O mentalitate mai comunist-securistă, mai reeducată, de atât e greu de depășit. Cum să devii „mare cultură” pompând toate resursele, de orice fel, în maximum doi-trei indivizi. Îmi amintește teribil treaba asta de cum trăgeau sfori doi-trei scriitori înainte de 1989 pentru a-și împlini visul de aur al Nobelului. Nu îi băga nici dracu în seamă pe-afară, dar ei aici se credeau geniali (și erau susținuți de găști de breaslă, dar și de Partid, și de Securitate). Și, pentru a-și atinge visul, dădeau în alții, pe care-i percepeau ca fiind Pericolul. Cel mai însemnat pericol pentru ei a fost Goma. Acum ce s-a schimbat? Partidul are mai multe capete! Dar Securitatea? Cu găștile cum stăm? Acum „pericolul” are și el mai multe capete - de ambele sexe - și este mai consistent. Spre deosebire de anii 1970-1980, când marele scriitor român alb n-avea curaj (n-avea sânge în instalație) să publice afară (dar nici afară nu se accepta chiar orice literatură „textilistă”), ca să nu fie acuzat de „trădare”, ca fraierul de Goma (căruia i-au dat la cap colegii lui scriitorii, criticii, editorii), și să-și piardă privilegiile interne, în zilele noastre au fost traduși cu succes și alți scriitori români, nu doar icoanele nației. Scriitorul scrie dacă are ce. Dacă nu poate altfel. Nu cu gândul la Nobel. Nu chinuit de frustrări că mai există și alții pe lume.

duminică, 23 octombrie 2016

Noua celulă de bază a societății: unitatea de cuplare

Învățământul românesc și Constituția Statelor Europene Cuplate

acest text este mai mult un pamflet, orice asemănare etc. etc. etc.

Un gând de duminică (nedusă la biserică, și fac mențiunea asta ca să-și muncească fixațiile teroriștii ideilor de ambe tabere).
Dacă Școala și-ar face treaba, dacă ar încerca să-și respecte menirea, inclusiv la orele de religie, care-ar trebui să fie de cultură a religiilor, lumea ar fi un loc mai tolerant. Mă oarecum distrează și mă enervează cei care dau cu parul în capul ideii de cultură religioasă în școală. De unde mai exact să înceapă „efortul de culturalizare”? Să înceapă fără fundamentele diverselor culturi naționale, regionale, transregionale? Să îi învățăm pe copiii noștri direct ideologia corectitudinii politice? Atunci, să îi reeducăm din fașă, oricum, ăsta e trendul, pardon, tendinţa, mersul, viitorul. Aş face pariu că toți fanaticii antireligie se duc cu drag la nunți-botezuri!?, atunci nu li se mai umflă tărâţa ideologică împotriva vreunui Dumnezeu. Acolo e vorba de anturaj: familie, prieteni, tradiţii – pfuai! (huo, familia! trăiască-cuplul! jos fundamentaliştii heterosexuali! trăiască fundamentaliştii homosexuali! etc. etc.) (luați de valul revoluționar, adepții fără rezerve ai Președintelui n-au observat că statutul nu-i permite să-și eticheteze 3 milioane de cetățeni drept „fundamentaliști”! bașca, dovezile! unde-s dovezile papașa? i-ai căutat mata pe toți? heterosexuali „dovediți”, familiști „convinși” – și cu amanta/ amantul zece, care-i și întrece! – s-au găsit să-și umfle vena împotriva „fundamentaliștilor”, fără să observe cât de teroriști deveniseră ei înșiși, și cum făceau pe voia unui scenariu orchestrat de consilierii președintelui... niște mici copii, niște pioni acolo și ei, dar bine plătiți, spre deosebire de noi, „majoritarii”, cărora ne crește tensiunea pe gratis! estimp, „minoritarii” stau la umbră și fac pe victimele, în ciuda unei întregi mașinării propagandistice care le susține drepturile; poziția și sexul partenerului în actul sexual au devenit adevărate arme de luptă politică!)
(alți atoatecunoscători scuipă împotriva heterosexualilor familiști, pe care-i consideră inculți, pentru că au rămas captivi „poziției misionarului”; m-am întrebat dacă ăsta o fi vreun argument pro-cuplu/ anti-familie, adică un criteriu, așa, unisex de dat în capul fraierilor! atoatecunoscătorii ăștia sunt, în realitate inculți, așa, pur și simplu, și aici e o discuție istorico-antropo-culturală nesfârșită... în unii vorbesc frustrări profunde, altfel nu mai pricepi ce-i mână-n lupta de idei/ pe care nu le au, doar le împrumută fără să le înțeleagă)
În timp ce lumea de toate felurile se defulează cu aplomb, la școală e dezastru, iar „marile bătălii” se dau la televizor şi pe facebook. Mai an, cucoana Pralong, consilieră prezidențială europenizată la max, speriată foarte de perspectiva predării religiei în școală, se întreba afectată: „Vrem o naţie de oameni liberi care gîndesc independent, sînt autonomi, creativi şi întreprinzători, sau, dimpotrivă, vrem oameni docili, adică obedienţi, timoraţi, asistaţi şi slugarnici, pe care să-i putem controla?” Păi, cine Necuratul predispune la obediență, timorare, slugărnicie, control mai mult decât Sistemul școlar actual, calchiat după cel Politic? Cine a făcut asta cu mai trainice rezultate decât comunismul, din care au ieșit triumfători „formatorii” noștri de „opinie” și coordonatorii noștri de „conștiință”? Un strop de istorie a religiilor, doi stropi mai mult de istorie, în general, le-ar tăia poate copiilor noștri avântul pentru parvenire, pentru plagiat, pentru europenizare la normă, pentru sclipiciuri, pentru intoleranţă, pentru vânătoare de forme fără fond. Şi nu impunându-le cu forţa corectitudinii politice că sunt toţi egali, sunt toţi la fel, în ciuda evidenţei că nu sunt, în ciuda unui sistem atât de corupt, în care drepturile şi libertăţile riscă să devină o retorică ordinară pentru deţinerea controlului absolut, evident, cu mijloacele sofisticate ale timpului nostru.
CE-AR FI DACĂ DIRIGUITORII ÎNVĂȚĂMÂNTULUI NOSTRU S-AR GÂNDI CĂ ÎN ȘCOALA ROMÂNEASCĂ TREBUIE SĂ SE MAI ȘI ÎNVEȚE! ESTE PRINCIPALUL MOTIV PENTRU CARE TRIMITEM COPIII LA ȘCOALĂ! ALTFEL, AR FI MAI PROFITABIL SĂ PASCĂ OILE!
Mă gândeam la toate astea şi la mult mai multe când o aud la ştiri pe Angela Merkel vorbind serios (colegii ei de partid credeau că face o glumă) despre dispariţia colindelor de Crăciun din obişnuinţele germanilor, vorbind despre tradiţie, despre casă! Insistând că nu glumește, că vorbește cât se poate de serios că trebuie ca germanii să revină la colinde, la tradiție. A fost pentru prima oară când femeia asta emana omenie autentică. Cel puțin, pentru mine.
Mă duc rar la biserică, şi în orice lăcaş intru, de orice confesiune, încerc să (re)trăiesc după posibilităţile mele culturale memoria și istoria locului. Nimic nu te face mai îngust la minte, mai înclinat către intoleranţă, mai singur în fața nedreptăților decât fundamentalismul de orice natură sau nuanţă.
Introduceţi fraţilor, în curriculumul naţional, ore de cultură religioasă/ istorie a religiilor, faceți să devină caducă opțiunea elevilor pentru ora de religie sau pentru o anume religie. Învățați-i pe copiii noștri ce înseamnă culturile fondatoare. Lăsați-o mai moale cu educația civică („predată” de te miri cine), această frecție la ciocanul de oțel al Corectitudinii! Comportamentul civic se naște singur dintr-o bună educație și dintr-o cultură generală făcută cu responsabilitate. Într-o societate în care domeniile Politicului/ Învățământului/ Culturii/ Sănătății funcționează corect.
Adevărul, Binele, Frumosul, Egalitatea, Dreptatea, Fraternitatea sunt exemple care trebuie date de instituții, prin programe, prin fapte, nu prin vorbe. Nu atât timp cât sunt copii în țara asta care nu au acces la cultură. Care nu au ce îmbrăca, ce mânca.  
Restul este feisbuceală, mai încet cu vorbăria. Lăsați-i să fie auziți pe cei care au pus mâna pe carte și chiar au trudit pentru a o scrie. Dacă tăceți mai mult, veți auzi (ce trebuie) mai bine. Nu mai acoperiți vocile oamenilor care au cu adevărat ce spune. Democratizarea prin internet este o falsă democrație (Eco avea dreptate!). În realitate, este Marea Scuipătoare Defulatoare, supapa inventată de cei puțini și puternici pentru cei mulți și „slabi”, care se lasă manipulați.

P.S.: Dar-însă-totuși... îmi fac autocritica, mă autodemasc, sunt heterosexuală (am fost și familistă), am un copil, născut de mine, regret că m-am născut într-o familie (bărbat+femeie) și nu în cuplu, mă dezic de părinții mei heterosexuali (care, deși oameni simpli, lipsiți de lumina înaltei culturi, am auzit că depășiseră monotonia „misionarismului”, bravo lor!, adică, Dumnezeu să-i ierte!, și pe mine, fructul păcatului lor, pe care nici nu m-au vrut, Glorie eternă Tovarășului Suprem, Cel mai Iubit Conducător, Trăiască Decretul!), deci, mă desolidarizez totalmente de tradiția în care m-am născut și o reneg, mă rup de toate practicile ei depășite, și îmi doresc să mă fi născut într-un cuplu corect politic, orice ar însemna asta. Propun ca noua fam..., pardon, noua celulă de bază a societății să se numească unitate de cuplare, în acord cu articolul (chi)x din Constituția Statelor Europene Cuplate.