36 de ani... PAUL GOMA: 20 noiembrie 1977 – 20 noiembrie 2013

(text care ar fi trebuit să apară în revista "Tribuna" în decembrie 2013... cum nu am posibilitatea să verific, îl pun aici, altfel risc să regret că l-am actualizat...)

PAUL GOMA: 20 noiembrie 1977 – 20 noiembrie 2013

Text apărut în „Observator cultural”, nr. 342, octombrie 2006, cu titlul Apelul pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. România la poarta Europei, cu Paul Goma refugiat politic. Parantezele drepte indică actualizările făcute în noiembrie 2013.

[„Né(e) le 02-10-35 à: MANA

Pays: ROUMANIE

Nationalité: REFUGIE ROUMAIN

Sexe: M

Date d’entrée en France: 00-11-77

Ce document est délivré pour les pays suivants:

Tous pays sauf ROUMANIE”]

Iniţiatori: Valerian Stan, publicist – Bucureşti, Dan Culcer, publicist şi scriitor – Franţa, O. Nimigean, scriitor – Iaşi, Flori Stănescu [Bălănescu], istoric şi redactor – Bucureşti, Mircea Stănescu, istoric – Bucureşti.

Iniţiatorii mulţumesc revistei „Observator Cultural” pentru invitaţia de a explicita conţinutul Apelului. Ne-am fi aşteptat ca presa să invite la o dezbatere serioasă şi responsabilă pe această temă, care este una de interes naţional. Momentul a fost consemnat în trei ziare şi într-o revistă de cultură: „România liberă” (9 sept.) a publicat o înştiinţare care n-ar fi reuşit să reţină atenţia nimănui; articolul semnat de Manuela Golea în „Gardianul” (19 sept.): Statul român vrea să-l umilească din nou pe Paul Goma este curajos, informativ şi corect; a treia consemnare aparţine chiar „Observatorului Cultural” (nr. 339, 21-27 sept. 2006). Fără numele iniţiatorilor, fără semnături, deşi tocmai ele întăresc impactul Apelului, care nu este o acţiune venind de nicăieri. În „Ziua” a apărut recent un text anonim intitulat Apel pentru reabilitarea lui Goma (30 sept.), care a reuşit să atragă nu doar nemulţumirea iniţiatorilor şi semnatarilor Apelului, dar şi replica ziaristei Miruna Munteanu de la acelaşi cotidian: Goma şi reabilitarea statului român (3 oct.) este un text consistent, neaşteptat, care pune lucrurile la punct. Nu Paul Goma are nevoie de reabilitare, ci statul român, care va dovedi că este unul democratic numai atunci când o să restabilească drepturile constituţionale ale tuturor românilor care au avut de suferit de pe urma regimului ideologic.

De ce noi?

De ce am ales câţiva dintre noi să iniţiem şi să redactăm un Apel pentru repunerea în drepturi a lui Paul Goma şi a familiei sale? Noi, iniţiatorii şi, pe urma noastră, cei peste 300 de semnatari ai Apelului, întrebăm de ce nu s-au autosesizat instituţiile statului democratic vreme de 17 ani. Dacă cetăţenia română le-a fost luată membrilor familiei Goma în chiar momentul în care au atins solul francez, pe 20 noiembrie 1977, în mod abuziv şi ilegal, şi de atunci au rămas cu statutul de refugiaţi politici, nu ar fi fost democratic şi moral ca după 1990 să o reprimească în mod automat? Ceea ce a fost săvârşit împotriva demnităţii umane de un regim totalitar se cuvine să fie îndreptat de statul de drept postrevoluţionar.

Iniţiatorii Apelului doresc instituirea unui cadru legal pentru urgentarea de către Guvern şi Preşedinţia României a repunerii în drepturile cetăţeneşti şi a onorării simbolice a celui mai reprezentativ şi consecvent opozant anticomunist pe care l-a avut România. Nu i se poate cere unui om care nu a abdicat vreodată de la condiţia de scriitor român şi de om liber să cerşească: 1. repunerea într-un drept la care nu a renunţat şi 2. reacordarea unui statut dobândit prin naştere, după toate legile române.

De ce din 1990 până în prezent, pe urma tezelor Securităţii, Paul Goma este marginalizat şi calomniat sistematic, interzis tacit şi explicit, prin decizii semnate de Consiliul USR şi întărite de preşedintele acesteia, dl Nicolae Manolescu, astfel încât ultimele sale apariţii editoriale în România au devenit, ca urmare a presiunilor amintite, sporadice şi lipsite de o reală forţă promoţională? Deconspirările din lumea politică şi literară începute în ultima vreme probează de ce, după căderea oficială a comunismului românesc, Paul Goma nu poate fi asimilat firesc de către cobreslaşii săi şi de structurile publice şi intelectuale.

De ce, cu rare şi lipsite de impact publicistic excepţii, se evită informarea asupra subiectului, deşi Apelul a fost trimis la sute de adrese electronice, începând din 8 septembrie, iar din 13/14 septembrie, însoţit de un număr semnificativ de semnături, a ajuns la presă şi la două din cele trei puteri ale statului? Pe 19 septembrie a plecat în regim de „recomandate cu confirmare de primire” către cele trei puteri ale statului de drept: Preşedinţie, Guvern, Camerele Parlamentului, Ministerul Justiţiei. Cea de a patra putere, cum îi place să se numească, presa, căreia am fost obişnuiţi după 1990 să îi acordăm mai mult credit decât reprezentanţilor noştri aleşi constituţional, se menţine într-o tăcere suspectă. O tăcere cu atât mai bizară cu cât de săptămâni în şir ies la lumină deconspirări ale colaborării cu Securitatea, atât dinspre lumea politică, dar, mai ales, dinspre lumea culturală. Nu este inutil să ne întrebăm de ce un text-Apel (şi, în egală măsură, Petiţie) care aduce în discuţie drepturile lui Paul Goma este trecut sub tăcere în aceste împrejurări. Deşi istoria a marcat importanţa Mişcării Goma pentru drepturile omului, iar întreaga sa operă literară, prost difuzată prin librării, dar tot mai mult citită pe Internet, are un puternic ecou în conştiinţa românilor.

Scurt istoric

Paul Goma a ajuns în 1944 din fosta Românie Mare, din Basarabia, în Vechiul Regat la numai 9 ani, ca refugiat de război. Familia sa a avut un destin dramatic (ce poate fi urmărit în Din calidor, Arta refugii, Gardă inversă, cărţi apărute în câteva limbi străine, dar şi în română). Adolescentul a fost reţinut 8 zile la Securitatea din Sibiu în 1952, apoi arestat în 1956, ca student la Facultatea de Litere. 1956 – anul Revoltei de la Budapesta, al intervenţiei criminale a trupelor Tratatului de la Varşovia – este şi anul în care Ion Iliescu, ajuns preşedintele României după 1990, cu multiple mandate, conducea echipe de salubrizare ideologică prin universităţile româneşti. După 2 ani de închisoare au urmat 5 ani de domiciliu forţat în Lăteşti – Bărăgan. În 1977 – anul cutremurelor: de pământ, al Mişcării pentru drepturile omului care îi poartă numele, al Grevei minerilor din Valea Jiului – a fost rearestat, anchetat, torturat (printre alţii, de generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă, un nume cu reverberaţii sinistre, actuală vedetă a OTV, de unde îi insultă, fără ca justiţia să se sesizeze, pe foştii disidenţi, în primul rând pe Paul Goma!), otrăvit pentru a-i declanşa o moarte „naturală” şi exclus din Uniunea Scriitorilor. Este anul în care primeşte paşaport pentru Franţa [în urma unei invitaţii trimise de francezi, dosită multă vreme de Securitate], deoarece nici unul din drepturile sale nu mai era respectat de regimul comunist, şi, fiind deja cunoscut de opinia publică internaţională, nu mai putea fi eliminat pe teritoriul României. Pactul Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice, semnat şi de România în 1974, prevede: art 12, pct. 1 „Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.”, iar la pct. 4 „Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în propria sa ţară.” Prin retragerea cetăţeniei române s-au încălcat flagrant atât legile române, cât şi cele internaţionale. Securitatea miza în noiembrie 1977 pe o eliminare uşoară şi „curată” a lui Paul Goma în afara ţării.

[Retragerea cetăţeniei române continuă să fie un aspect neclar. Nu pentru că decretul semnat de Ceauşescu, aşa cum prevedea legislaţia, nu a fost descoperit în Monitorul Oficial – draftul de Decret l-am găsit în dosarul de urmărire informativă, pregătit de Securitate pentru a-i fi trimis preşedintelui RSR, redactat cu litere de-o şchioapă, iar ofiţerii de Securitate au făcut de mai multe ori propunerea de retragere a cetăţeniei –, ci pentru că studiul aprofundat al „cazului Goma” în ultimii ani mi-a procurat interesante revelaţii: 1. Retragerea oficială a cetăţeniei i-ar fi văduvit pe artizanii represiunii de la Bucureşti de plăcerea perversă de a-l putea acuza şi condamna la momentul oportun de „trădare”, căci nu poţi acuza de trădare de ţară/patrie un ne-cetăţean, un apatrid; 2. Dacă i-ar fi retras oficial cetăţenia celui mai sonor, cunoscut şi consecvent critic şi opozant al regimului comunist, conducătorii acestuia ar fi transmis Occidentului un mesaj incomod pentru imaginea Bucureştiului: Ceauşescu se teme de un singur om, a cărui singură putere este rostirea adevărului; în schimb, Securitatea nu a încetat să construiască planuri secrete pentru compromiterea şi anihilarea acestei voci care nu a putut fi cenzurată, sperând că Goma va putea fi eliminat (sau măcar transformat în legumă, aşa cum s-a încercat pe 18 nov. 1977 chiar cu Monica Lovinescu), la un moment dat, prin „moarte naturală” – provocată fie cu colet-bombă, a se vedea povestea anului 1981, salvată în cartea Soldatul câinelui, fie prin otrăvirea cu aconitină, a se vedea anul 1982, „afacerea Tănase-Goma”, cunoscută opiniei publice internaţionale din chiar anul punerii ei în scenă şi foarte documentată recent de Liviu Tofan în A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, Polirom, 2012; speranţele regimului Ceauşescu de a face manevre teroriste în Europa (vezi şi episodul atentatului asupra postului de radio Europa Liberă) erau îndreptăţite de ascendentul politico-diplomatic pe care reuşise să-l stabilească datorită minciunii numite independenţa faţă de Moscova; 3. Pe termen mediu şi lung, cacialmaua „retragerea cetăţeniei” (din motive similare nu i-a fost retrasă nici lui Vasile Paraschiv! A se vedea aici numitorul comun: greutatea/ pericolul real reprezentat de cei doi pentru stabilitatea regimului comunist) şi-a atins scopul; ofiţerii politici şi anchetatorii din puşcării aveau o vorbă: O să povestiţi afară ce vă facem noi aici şi n-o să vă creadă nimeni! Cu acelaşi tip de logică avem de a face şi în problema cetăţeniei: dacă i-a fost sau nu retrasă oficial nu mai contează, azi, în 2013, când România – fostul stat totalitar, actual de drept, din care s-a refugiat politic Goma, şi Franţa – statul de drept de atunci şi de azi în care Goma a primit azil politic, sunt membre ale Uniunii Europene; realitatea struţocămilească este aceasta, repet: România, stat de drept, membru al UE, are în Franţa la ora actuală (a mai fost şi Remus Radina, dar a decedat între timp) cel puţin trei „cetăţeni” cu statut de azilanţi politici; ei nu au niciun act românesc doveditor al identităţii române, deoarece în momentul în care au cerut azil politic statului francez şi-au depus toate actele la OFPRA – Oficiul Francez pentru Refugiaţi şi Apatrizi; de atunci sunt apatrizi, pentru că Goma, vrând să-şi onoreze destinul de român fără patrie care atrage în permanenţă atenţia asupra fărădelegilor din ţara „şi a lui”, cum ar spune el însuşi, a refuzat cetăţenia franceză, oferită cu deosebită bunăvoinţă şi cu respect de către instituţiile franceze; sigur că nu-l „crede” nimeni... chiar oameni care i-au fost apropiaţi cândva se trezesc mai curajoşi şi mai opozanţi decât au fost, exclamând: De ce se tot plânge Goma atâta, uite, mie chiar mi-au luat cetăţenia! Nu, retragerea cetăţeniei nu a fost o pedeapsă adevărată, deoarece „retraşii” au acţionat imediat pentru obţinerea altei cetăţenii, pentru topirea în peisaj. Iar după 1989 foarte mulţi au făcut cerere de redobândire a cetăţeniei române. Realitatea struţocămilească mai este şi aceasta: MAI pretinde că Goma este cetăţean român în scriptele de la Evidenţa populaţiei; cum ar veni, să te mulţumeşti Goma cu ce-ţi dăm! În baza acestei informaţii aproape secrete am reuşit, cu împuternicire, să îi fac dosarele de pensionare şi pentru indemnizaţie de fost deţinut politic (greu, greu, dar cu ajutorul unor oameni care nu aveau de-a face cu instituţiile statului, nişte oameni-oameni); l-am bătut la cap, pe româneşte, să îmi dea voie să mă ocup de această dimensiune atât de prozaică a existenţei, dar nu sunt sigură că am reuşit să îl conving că pensia de vechime, pensia de la USR – pe care o primeşte orice membru când se pensionează din „câmpul muncii” – şi indemnizaţia de fost deţinut politic sunt drepturi, nu privilegii; poate am greşit, poate că nu trebuia să îl ajut pe Paul Goma să primească drepturi de care a fost furat zeci de ani, pentru că ele nu acţionează retroactiv ci doar din momentul înregistrării dosarelor! Apoi, Varujan Vosganian şi-a pus în joc întreaga capacitate empatică şi persuasivă pentru a convinge Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România să voteze acordarea indemnizaţiei de merit şi lui Paul Goma. USR nu îşi spală păcatele faţă de acest scriitor pe care l-a exclus când era otrăvit în condiţii de claustrare la Securitatea din Rahova, pe care l-a umilit zeci de ani, care a colportat etichetele şi batjocurile Securităţii pe seama scriitorului marginalizat şi minimalizat de ai lui, unii cobreslaşi conlucrând productiv cu instituţia Răului Absolut, cum a numit-o Goma, dar Varujan Vosganian are meritul de a fi insistat asupra adoptării acestei simbolice măsuri reparatorii, reparaţie pentru care a luptat împotriva valului. Mulţi se întreabă retoric, uneori mă întreabă chiar pe mine, cu aerul oamenilor superiori, care ştiu răspunsul, stăpânesc adevărul, dar vor să-ţi mai tragă un dos de palmă, aşa, în văzul lumii: De ce se crede domnule Goma superior altora, de ce aşteaptă el tratament preferenţial şi nu se supune regulilor şi legilor ca toţi cetăţenii simpli şi normali? Un răspuns neretoric: 1. Goma este reperul normalităţii şi nu turma noastră de conformişti şi uniformizaţi mental; 2. Goma nu poate veni în România, chiar dacă doreşte, din motivul exact şi clar menţionat în original, în mottoul acestui text.]

Din 1977 până în prezent, Paul Goma şi familia sa au statut de refugiaţi politici. Acesta prevede, printre altele, că persoanele în cauză au voie să călătorească în orice loc din lume cu excepţia României, unde fuseseră persecutaţi şi erau în pericol, ai cărei cetăţeni nu mai sunt şi unde nu beneficiază de nici un drept.

Propriile demersuri ale lui Paul Goma

Prin împuternicitul său, istoricul Stejărel Olaru, Paul Goma a depus:

– plângerea împotriva a 14 securişti, în frunte cu Nicolae Pleşiţă, act înregistrat cu nr. 385/ 10.01.2005;

– plângerea împotriva lui Ion Iliescu, act înregistrat cu nr. 7131/ 13.04.2005.

Într-o scrisoare adresată preşedintelui Traian Băsescu la 6 mai 2006, Paul Goma vorbeşte despre reparaţiile pe care ar trebui să le facă statul român în privinţa sa şi a familiei sale, cum ar fi „restituirea cetăţeniei furate”. (site-ul HYPERLINK "http://www.paulgoma.free.fr")

Singurele semnale oficiale, dacă pot fi numite astfel, sunt confirmările de primire a Apelului de la instituţiile amintite şi „răspuns-sesizare” din partea Direcţiei Relaţii cu Publicul a Guvernului României (5 oct./ Nr. 16/6689/A – 20.09.2006), semnată de director Oana Marina Istrate, care anunţă că „memoriul dumneavoastră ... a fost transmis, spre competentă soluţionare, MINISTERULUI JUSTIŢIEI, solicitând luarea măsurilor legale ce se impun...”.

Textul Apelului a mai fost trimis preşedintelui Comisiei pentru Studierea Dictaturii Comuniste, Vladimir Tismăneanu şi directorului Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, Marius Oprea. Dl V. Tismăneanu ne-a răspuns în mod încurajator: „Vreau să vă asigur că Apelul privitor la repunerea în drepturi a domnului Paul Goma şi a familiei sale este luat în consideraţie de către membrii Comisiei, unii cred că l-au şi semnat, iar recomandările finale o să ţină seama de el.”

Alte demersuri

Dl Dan Culcer a adresat USR, în nume personal şi în calitate de membru al acesteia, o cerere de eliberare din arhivele Uniunii a unei copii după actul, decizia sau procesul verbal al şedinţei de Consiliu al USR prin care s-a hotărât excluderea lui Paul Goma în anul 1977. Tot Domnia Sa a trimis Consiliului USR, dlui Nicolae Manolescu – preşedinte şi dlui Varujan Vosganian – vicepreşedinte, cererea de a se anula decizia de excludere a scriitorului Paul Goma din USR: „Opera şi faptele acestui scriitor onorează aociaţia noastră profesională. Excluderea sa a fost un abuz, o ilegalitate sub presiunea puterii politice comuniste anterioare anului 1989, cauţionată de conducerea Uniunii de atunci, din păcate, ilegalitate necorectată public, după ştiinţa mea.”

Ambasadorul României la Paris, Sabin Pop a primit de la Dan Culcer o scrisoare în care se subliniază: „Este vorba de un act de dreptate şi de reparaţie morală pentru un român exemplar şi familia sa. Este evident că iniţiativa trebuie să aparţină Statului român, pe care Dv. îl reprezentaţi în Franţa.” Pe 29 sept., cu ocazia „zilelor francofoniei”, Domnia Sa a adresat şi Ambasadei Franţei la Bucureşti o scrisoare intitulată Appel en faveur de Paul Goma à transmettre à M. Jacques Chirac, Président de la France.

Simpozionul Internaţional „Piteşti – Reeducarea prin tortură, 2006” (22-24 sept.) a adoptat o Rezoluţie trimisă Primului ministru, în care se cere şi redarea cetăţeniei române exilaţilor români deposedaţi abuziv de către regimul comunist.

Considerăm că tăcerea din jurul lui Paul Goma are efecte dezastruoase asupra conştiinţei şi memoriei noastre colective. De aceea, atragem atenţia mass-media şi autorităţilor statului asupra consecinţelor neluării în seamă a acestui Apel, semnat de nume marcante ale vieţii culturale şi publice din România şi din străinătate, care a produs comentarii favorabile şi neliniştite în multe grupuri de discuţii. [La peste un an de la publicarea Apelului încă mai primeam adeziuni, pe diverse filiere, astfel încât numărul semnăturilor ajunsese la peste 600.] Perpetuarea tăcerii şi a neluării deciziilor care se impun de către autorităţile române ar fi dovada că România rămâne captivă propriului trecut.

Cum, pe 2 octombrie, Paul Goma a împlinit 71 de ani îi urăm sănătate şi zile liniştite, precum şi dorinţa multora dintre noi de a-l vedea în România!

[Pe 2 oct. 2013, Paul Goma a împlinit 78 de ani. Situaţia sa este aceeaşi ca acum 7 ani. Între timp, prin eforturile lui Andrei Ţurcanu, scriitorul refugiat la Paris a obţinut cetăţenia Republicii Moldova. Care nu-i foloseşte la nimic. Demersurile ce trebuiau să însoţească firesc acest gest nu au mai avut loc. Încercarea de a-i resuscita moral pe basarabeni, prin înfiinţarea unui Centru de studiere a comunismului în Basarabia şi Bucovina de Nord, care să poarte numele „Paul Goma”, a fost sufocată din faşă, ca să folosesc un limbaj lemnos. Interese de grup şi comunitare prea grele pentru umila noastră coloană vertebrală şi-au impus punctul de vedere. Conducătorii de la Chişinău, precum cei de la Bucureşti sunt pilotaţi de alt gen de interese decât ale normalizării relaţiilor într-o societate reeducată de ideologia comunistă. Aş spune, chiar, că aceia care ţin frâiele politicii la Chişinău şi Bucureşti se complac într-o confuzie deliberată ce compromite pe vecie demnitatea noastră umană şi naţională.]