Opoziţie anticomunistă vs. politica oficială

(text apărut în revista ”METALITERATURĂ”, nr. 3-4, 2013) 

http://metaliteratura.asm.md/03-12-2012_21-45-45/Metaliteratura_3-4%2833%29-2013.pdf 

Opoziţie anticomunistă vs. politica oficială a regimului Ceauşescu, 1971-1989ⁱ

”Convorbiri libere într-o țară ocupată”

Anul 1971 este un reper cronologic pentru intruziunea la cote maxime a ideologicului în cultură, prin noua orientare impusă de Tezele din iulie, dar şi anul primelor manifestări publice clare de ieşire în afara zidului ideologic, consolidat printr-o cenzură acerbă şi, treptat, prin autocenzură. Atitudinea critică exprimată pe canale publice, în deceniile 7-9, începe în 1971ⁱⁱ odată cu apariţia în Occident a unei cărţi româneşti interzise de cenzurăⁱⁱⁱ şi care trata un subiect tabu pentru literatura română. Este vorba de romanul Ostinato^iv, al scriitorului Paul Goma.

Societatea era stăpânită de un monopol ideologic, căruia nu i s-a putut contrapune o alternativă reală până în 1989. Represiunea la cote absurde, practicată mai ales în primele decenii de comunism, conformismul, neimplicarea, nesolidarizarea cu puţinele momente de opoziţie, individuale sau de grup, au făcut imposibilă naşterea unui nucleu de societate civilă, a unui grup deschis, bazat pe normele civismului. Domeniul politic a fost confiscat de partidul unic, contractul social^v a fost substituit de un control social total. Scrisorile deschise, memoriile, apelurile destinate opiniei publice aparţin unor oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi, nu întotdeauna cu studii superioare, şi sunt forme ale opoziţiei politice revelând necesitatea socială a ieşirii din modelul totalitar. Paul Goma, Vasile Paraschiv, Mihai Botez, Doina Cornea, Dan Petrescu, Dorin Tudoran sau Gabriel Andreescu sunt câteva dintre cele mai cunoscute figuri ale „disidenţei”^vi româneşti. La polul opus acestei formule deschise de exprimare se situează o formulă evazivă în raport cu realitatea: Constantin Noica şi ceea ce s-a numit Şcoala de la Păltiniş, ai cărei beneficiari considerau că „rezistă prin cultură”. Spre deosebire de gesturile publice ale opozanţilor, care au atras furia Securităţii, Şcoala de la Păltiniş activa cu ştiinţa şi acordul tacit al autorităţilor. Noica şi discipolii săi nu propuneau un model social sau politic, nici măcar unul cultural, conţinând datele unui program de urmat şi aplicat. În realitate, o utopie a supravieţuirii elitiste în interiorul utopiei totale. Cele mai populare emanaţii ale acestei „şcoli” sunt Jurnalul de la Păltiniş şi Epistolar, tipărite în 1983 şi 1987. Jurnalul, scris de Gabriel Liiceanu, consemnează experienţa sa directă şi a lui Andrei Pleşu alături de Constantin Noica la Păltiniş, în perioada 1977-1981. Epistolarul este o culegere de scrisori schimbate de cei trei cu alţi intelectuali şi scriitori, în perioada 1980-1986. Între aceştia: Sorin Vieru, Şt. Augustin Doinaş, Mariana Şora, Andrei Pippidi, Alexandru Paleologu, Marin Teofil ş.a. În perioada 1977-1986, subîntinsă de cele două volume, au avut loc Mişcarea pentru drepturile omului, numită şi Mişcarea Goma (iarna-primăvara 1977^vii), greva minerilor din Valea Jiului (august 1977), în 1978 pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa ține prelegeri (Șapte cuvinte către tineri) conotate ca subversive de către Securitate, ulterior fiind condamnat şi închis, se constituie SLOMR (1979), matematicianul Mihai Botez scrie texte de analiză a realităţii politico-economice cu accente critice la adresa regimului, Doina Cornea începe să facă samizdate^viii şi să difuzeze texte protestatare, Gabriel Andreescu publică diverse texte despre încălcarea drepturilor omului, Dorin Tudoran scrie şi publică, de asemenea, texte critice şi face greva foamei, Radu Filipescu distribuie manifeste împotriva regimului Ceauşescu, este condamnat şi închis etc. Toată această gestică a presupus implicare civică, începând cu scrisoarea de solidarizare cu Charta 77 cehoslovacă, trimisă de Goma lui Pavel Kohout în ianuarie 1977, apoi cu Scrisoarea către Conferinţa de la Belgrad, din februarie acelaşi an, trecând prin cele amintite deja, culminând cu revolta muncitorilor de la uzinele „Steagul Roşu” din Braşov (14-15 noiembrie 1987) şi terminând în 1988-1989 cu textele lui Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Liviu Cangeopol, dar şi cu anchetarea lor, precum şi cu arestarea lui Gabriel Andreescu sau a redactorilor de la „România liberă” – Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu. Înainte de căderea regimului în decembrie 1989, s-a consumat un episod tragic şi singular în spaţiul românesc: la 2 martie, Liviu Babeş şi-a dat foc pe pârtia de schi din Poiana Brașov, afişând o lozincă anticomunistă: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”. S-a sinucis violent pentru a atrage atenţia opiniei publice asupra imposibilităţii de a trăi liber în România.

După citirea în manuscris a Jurnalului, Emil Cioran îi scria lui Gabriel Liiceanu, la 1 iulie 1982: „Dragă Domnule, Un străin care ar citi Jurnalul d-voastră ar putea crede că în anii aceia^ix oamenii din România nu făceau altceva decât să se piardă în meditaţii atemporale sau să viseze la soarta civilizaţiei”^x. Format la şcoala Maestrului de la Păltiniş, convins că existenţa sa stă sub semnul „unui tribunal al ideii”^xi, aflat cu bursă la Heidelberg, Andrei Pleşu se mulţumeşte „cu o existenţă nostalgic-comemorativă”^xii, în vreme ce unii dintre gânditorii liberi se află închişi la Aiud, în realitate pentru delict de opinie, şi nu pentru că ar fi fost trădători, iar alţii sunt nevoiţi să se exileze. Retorica şi patima scrisului gratuit, neadecvate realităţii, stăpânesc aceste texte epistolare. „Întrebarea e, în consecinţă, scrie Andrei Pleşu, cum s-ar putea scrie o literatură edificatoare în care opţiunea să fie suspendată şi Dumnezeu să nu mai fie «subînţeles»”^xiii. În aceeaşi perioadă, poetul Dorin Tudoran scria eseul Frig sau frică – sau despre condiţia intelectualului român de azi^xiv: „Când elita intelectualităţii româneşti a servit noii puteri comuniste la «pardosirea» şi «tapetarea» puşcăriilor, iar ce rămăsese din ea, în «libertate», era supusă unui tratament dezonorant, intelectualul român îşi încălzea nopţile sale de spaime şi insomnie cu acelaşi refren: «Gata, cu asta s-a terminat. La mine nu vor ajunge!» Când cei mai mari dintre poeţii români în viaţă au fost trecuţi la index, iar la moartea unora dintre ei presa românească n-a scris o linie, confraţii lor murmurau ca în transă acelaşi: «Gata. Cu asta s-a terminat. La mine nu vor ajunge!»...”^xv Pentru Mihai Botez, Epistolarul este o mărturie culturală irelevantă din punct de vedere social, iar Gabriel Andreescu îl consideră pe Noica antietic şi iresponsabil social^xvi.

Privind faţă în faţă cele două tipuri de atitudine şi de reacţie (nonreacţie) avem imaginea unei singure lumi în care planul realităţii atroce^xvii, prozaice, de zi cu zi, nu se întâlneşte cu planul evadării în ficţiunea cultural-istorică.

Într-o scrisoare adresată lui Gabriel Liiceanu, în februarie 1984, Mariana Şora, stabilită la München din 1978, critică lipsa de apetenţă pentru realitatea concretă şi imediată, „divergenţa între spuse şi fapte”^xviii, neconcordanţa între viaţă şi scris (operă) – concordanţa dintre acestea „nu se poate învăţa de la nimeni”^xix, scrie eseista –, punând accentul, între altele, pe autenticitate şi pe întreprinderea intelectuală. „Nu neg că «fenomenul Noica» e fascinant (...) Dar grandios nu înseamnă şi acceptabil”. Marianei Şora i se pare neacceptabil „refuzul participării la politică” în sensul prezenţei în câmpul civic; „Cum poţi să pledezi în acelaşi timp pentru abstragerea din istorie şi pentru angajarea în ea, proclamând obligativitatea de a face «cultură mare» (ca şi cum ar fi suficient să vrei), fără de care popoarele pier (...) avertizând totodată de primejdiile intrării în arenă – cu dispreţ integral faţă de «cultura de estradă» a vieţii intelectuale cotidiene?”^xx, arătând în continuare că o cultură mare nu apare dintr-o generaţie spontanee ci este o construcţie de-a lungul timpului istoric. Ea critică metoda lui Noica, suspectându-l de „hăţiş de contradicţii”, inconsecvenţă, lipsă de logică în gândire, chiar „lipsă de rectitudine în gândire” (se întreabă „Cum putea să dea o etică?”), pentru el fiinţa este o abstracţie, nu acordă atenţie eticului, şi în loc să-i „moşească” socratic pe discipolii săi îi supune la „o siluire blândă a minţilor”. Combaterea unei fraze din Jurnalul lui Liiceanu arată sensul gândirii Marianei Şora asupra esenţei realităţii politice din România. Dacă Liiceanu consemna: „O trezie proastă împotriva unui somnambulism fecund?”, Mariana Şora corectează prin „Când de fapt ne trebuie o trezie sănătoasă împotriva unui somnambulism obscur”^xxi.

Aplicând spectrul analizei istorice în câmp cultural, Sanda Stolojan scria într-un text publicat în 1976 în „Gazette de Lausanne”: „Regimul a denumit pudic crimele din această epocă: «greşeli» sau «erori» ale trecutului. În ciuda dezgheţului din anii 1965-1970, oamenii au tăcut. Iar intelectualii, adesea foşti «puşcăriaşi» au evitat să spună lucrurilor pe nume. Laşitate sau scepticism? Supunere ancestrală în faţa istoriei care-i copleşeşte? Există din fiecare câte ceva în această «linişte laşă» (pentru a cita pe Goma) a intelectualilor români. Anumiţi romancieri din ultimii ani − şi nu din cei lipsiţi de talent − au elaborat, este drept, un stil abuziv, o reţetă pentru a vorbi printre rânduri. Reţetă subtilă, accesibilă numai cititorilor români, tot atât de prudenţi ca şi scriitorii lor. Dar nici un cuvânt nu a izbutit să spună negru pe alb, cu forţa, adevărul crud”^xxii.

Anii 1980 au fost sufocaţi nu doar de înăsprirea metodelor de supraveghere ale Securităţii, ci şi de exacerbarea cenzurii şi a autocenzurii, de frigul din case, de foamea planificată ştiinţific, peste toate de frica paralizantă. Se pare că nimic din realitatea terifiantă nu răzbate în corespondenţa dintre adepţii unui atare model de „rezistenţă prin cultură” elitistă. La 1 iulie 1984 Noica îi scria lui Pleşu: „Lumile tale intermediare stau de vorbă cu arheii mei”^xxiii. Un intelectual de factură filosofică, precum Noica, fost deţinut politic, a reuşit să creeze un anumit tip de emulaţie, într-o perioadă istorică grea în care era nevoie de o scanare lucidă şi atentă a realităţii, demers ce ar fi presupus mai degrabă nu evadarea în istorie, ci înţelegerea şi analizarea trecutului apropiat în folosul unei bune percepţii şi administrări a prezentului. Ceea ce le reproşează unii dintre prietenii epistolari, mai mult sau mai puţin apăsat, celor din grupul Noica este faptul că memoria trebuie să aibă un loc central în viaţa şi opera unui intelectual, că în vremurile grele oamenii „au altceva mai urgent de trăit”^xxiv şi nu evadarea din prezent în istorie pentru a construi o falsă memorie prezentului.

În timp ce o parte a intelectualilor şi muncitorilor nu mai suportă comunismul, reclamând lipsa libertăţii de expresie sau de mişcare, drepturile sindicale încălcate, frigul, foamea, internările psihiatrice, unii strigând în stradă „Noi nu mai vrem să mâncăm lături”^xxv, alţii corespondează dintr-o parte în alta a Cortinei de Fier, consumându-se în probleme pseudofilosofice. În România anilor 1980 profeţiile lui Orwell din romanul 1984 erau aproape împlinite. Rostul intelectualului de transmiţător al glasului celor mulţi, de observator critic al societăţii şi regimului de guvernare a încetat odată cu decimarea intelectualităţii interbelice în sistemul concentraţionar^xxvi. Sorin Vieru, aflat el însuşi în Occident cu o bursă, îl îndeamnă pe autorul Jurnalului să se gândească la aspiraţiile sale, dar îi adresează şi un îndemn încifrat: „nu uita că în gura nebunilor strigă adevărul; poate că veţi reuşi, tu şi Andrei, să modulaţi adecvat – nu conceptul, ci acest strigăt inform, uneori inaudibil (îl aud mai bine poeţii şi câinii; ei aud infrasunetele!). E vorba de a descifra tocmai infrasunetele timpului”^xxvii.

„Infrasunetele timpului” au rămas necunoscute, se pare, majorităţii intelectualilor români. Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, doi dintre scriitorii din Grupul de la Iaşi, au scris la patru mâini o carte, sub formă de dialog, din care au fost difuzate fragmente la Vocea Americii în 1989. Ce-ar mai fi de spus este un document important al acelor ani, în care starea de lucruri din România este analizată fără autocenzură. Dan Petrescu: „ ...ce face scriitorimea, ştim prea bine: cui i se cere să ne înjure pe noi la gazetă, o face, chiar dacă pe urmă ne trimite salutări; cutare condeier cu aură de disident (provenit din Comitetul Central) era curios astă iarnă ce o să mi se întâmple mie după interviul din Liberation – şi aşa a trecut mai mult de o jumătate de an, eu bat la maşină aceste rânduri, iar el continuă să aştepte; fireşte, dincolo de toate astea, primesc din toate direcţiile încurajări, felicitări, dovezi secrete de solidaritate (exprimate mai mult sau mai puţin voalat, căci cine-i întrece pe scriitorii noştri în mânuirea metaforelor şi a elipselor, în «măiestrie artistică»?)”^xxviii.

„Să nu trăim în minciună!”, apelul lansat de Alexandr Soljeniţîn la începutul anului 1974 a rămas un deziderat pentru statele din Blocul comunist, cu precădere pentru România. Din 1971, Paul Goma publica în Vest texte critice la adresa regimului de la Bucureşti, unele fiind preluate de Europa Liberă. Oamenii din Uniunea Sovietică, atât de traumatizaţi de teroare, beneficiau de la sfârşitul anilor 1950, mai ales din anii 1960, de modelul puternic al unor disidenţi, nu foarte mulţi, dar al căror ecou a fost puternic în conştiinţa intelectualităţii şi a Vestului. Vladimir Bukovski, unul dintre studenţii care în 1958 organiza lecturi din opere cenzurate de Glavlit la mormântul lui Maiakovski, în 1978 îi definea pe opozanţi astfel: „Cei pe care îi numiţi «disidenţi» nu sunt decât nişte oameni ca toţi ceilalţi, care însă au învăţat să raţioneze cu mintea lor, şi nu bazându-se pe vreo schemă prestabilită”^xxix. Bukovski subliniază principala trăsătură a unui om liber, în speţă intelectual, care într-un regim totalitar este perceput ca disident: „Ceea ce face din cineva un disident este armonia dintre cuvintele şi viaţa lui, pe de o parte, şi convigerile lui, pe de altă parte”^xxx.

Considerându-se un om normal, în speţă – scriitor, Paul Goma refuză eticheta de „disident”, deoarece, spune scriitorul român refugiat politic la Paris de 35¹ de ani, scriitorul este acea fiinţă care are datoria de a rosti adevărul în orice împrejurare, fie ea şi ideologică.

1 Pe 20 noiembrie 2013 s-au împlinit 36 de ani de când Paul Goma şi familia sa au statut de azilanţi politici în Franţa (notă din dec. 2013).

i Text prezentat în cadrul Conferinţei Politică şi antipolitică sub comunism, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 22-23 noiembrie 2012.

ii „Frankfurter Allgemeine Zeitung” nr. 236, 12 octombrie 1971, recenzia Semnal literar de talie mondială din România de Dieter Schlesak: „«Ostinato» transformă inventarul intern al României staliniste din perioada de după război şi până la suveranitatea relativă sub Ceauşescu în operă de artă aparţinând unui cap traumatizat de dictatură. Trecutul prezentat de Goma vizează atât de evident prezentul, încât trebuie să te temi că acest prezent ar putea plagia cartea lui Goma, aruncându-l, cu autoritate, din nou în celulă. Este vorba de un test din exterior în ce priveşte limitele conceptului cultural interior, mai ales acum, după măsurile înăsprite din iulie”. (Paul Goma, Scrisuri, vol. 1, 1971-1989, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, p. 81.)

iii Paul Goma, Cenzură, autocenzură, para-literatură (Drumul scurt de la adevăr la minciună), „Die Zeit”, Hamburg, nr. 39, 29 septembrie 1972: „Din punct de vedere istoric, stalinismul e terminat şi depăşit. Începînd cu 1961, în România a-nceput să bată un vânt proaspăt, semn al unei liberalizări timide, dar de netrecut cu vederea. Urmările n-au întârziat să se arate: mai ales explozia de poezie, care a avut loc atunci şi ale cărei efecte s-au mai simţit câţiva ani, ar fi onorat şi literaturi mai vechi şi mai cu tradiţie. «Oftatului de uşurare» din poezie i-a urmat proza − ca şi cum ar trebui să motiveze acest sentiment de uşurare. Criticii şi istoricii literari aveau de recuperat o enormă rămânere în urmă, înainte de a se adapta ritmului Europei. Din 1961 până-n 1968 au ţinut «cei şapte ani graşi» ai literaturii române, apoi au venit anii (cine mai ştie câţi!) slabi. Avântul a fost frânt, cenzura şi-a reintrat în drepturi (sic). Cu arme noi. Cenzorii de azi nu mai sunt ciocănarii analfabeţi, nici komisarii aduşi pe tancuri de aiurea, necunoscători ai limbii române şi care respingeau tot ce nu înţelegeau ei, tovarăşii. Astăzi, toţi au devenit «academicieni», sunt mereu la zi cu informaţiile, fiindcă, spre deosebire de muritorii de rând, de care ţin şi scriitorii, au acces la presa străină. Mulţi sunt scriitori rataţi (cine mai rămâne scriitor în timp ce-i cenzurează pe alţii?); sau… viitori autori: tovarăşii îndrumători, observînd ei că «indicaţiile preţioase» ale lor erau respectate, au început să scrie, pentru a li se indica scriitorilor cum trebuie să fie «adevărata literatură».

Toamna 1968, apoi vara 1971 − vremuri confuze, de îngrijorare şi, din păcate, şi de blazare. Noua cenzură e mai greu de suportat decât cea din era stalinistă. Atunci ştiai măcar ce era permis şi ce nu. Azi, se proclamă în gura mare că n-ar mai exista nici un fel de interdicţii; scriitorii sunt îndemnaţi să scrie «curajos şi conform cu realitatea», dar una-i s-o spui, alta-i s-o faci. E drept că şeful statului îi îndeamnă pe scriitori să abordeze curajos prezentarea realităţii «cu luminile şi umbrele» ei, dar se opune opinia cenzurii care zice: «Toate bune şi frumoase, dar ca lumina să apară într-adevăr ca lumină, trebuie să-i fie proporţional mult superioară umbrei: 75% lumină, 25% umbră». «Dar ni s-a spus că avem voie să scriem despre orice temă...», încearcă să replice scriitorul. «Desigur», vine răspunsul, «despre orice, dar nu oricum…». (...) Aşa s-a născut în România, după întoarcerile-spre-îndărăt din 1968 şi din 1971, o para-literatură: cărţi scrise-tipărite cu voie de la poliţie; o literatură drăguţă, simpatică, care nu spune nimic şi nu supără pe nimeni (decât «pe unii mici funcţionari»), dar care atinge tiraje enorme: cenzura n-are nimic împotrivă ca un scriitor să publice, să aibă întâlniri cu cititorii, să fie filmat, intervievat, să fie declarat mare-scriitor, să fie (răs)plătit, câtă vreme nu spune adevărul.

Cât priveşte «literatura curajoasă»: aici se foloseşte artileria grea pentru a trage în muşte. Sunt criticaţi cât se poate de dur directori necinstiţi, chelneri ahtiaţi după bacşiş, unele tovarăşe fete care se încurcă cu turişti străini! Acesta-i genul de literatură dorită, cerută, sprijinită de cenzură − pentru a distrage atenţia de la problemele esenţiale. Ea serveşte şi drept alibi pentru cazul în care cineva afirmă în mod duşmănos că n-ar exista libertatea literaturii şi de a critica − în mod constructiv, fireşte. (...) Dar o reabilitare prin colaborarea cu cenzura este imposibilă. Pentru că cenzura, această instanţă a interdicţiei, nu este doar duşmanul de moarte al scriitorilor şi-al literaturii, ci înainte de toate duşmanul de moarte al adevărului”. (în Paul Goma, Scrisuri, vol. 1, 1971-1989, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2011, pp. 40-43.)

iv În octombrie 1971, delegaţia RSR la Târgul de carte de la Frankfurt şi-a retras standul, în semn de protest faţă de tipărirea şi popularizarea unei cărţi „calomnioase” la adresa regimului din România; editura Suhrkamp a putut astfel să umplă standul gol al RSR cu romanul Ostinato, tradus în germană.

v În sensul în care individul îşi pierde treptat libertăţile, prin constrângeri şi forţă.

vi Folosesc termenul generic, în sensul larg de separare, de rupere în plan ideatic, pentru a-i ţine laolaltă pe cei numiţi, ale căror gesturi au fost de facturi diferite.

vii În 1977 Paul Goma era deja nume de referinţă pentru ceea ce ar fi putut fi opoziţia politică din România, în special datorită literaturii sale; „Le soir” nr. 17, 21 ianuarie 1977, Un grec, un francez şi un român: întâlnirea în infern, de Pol Mathil: „Goma este interzis în România fiindcă a sfărâmat un tabu, acela de a «tace», de a nu vorbi de ceea ce s-a întâmplat în gulagul românesc, mai crud, mai sângeros, mai kafkian chiar – păstrând proporţiile – decât acela al lui Stalin şi care, din cauza acestui consemn al tăcerii, este puţin sau chiar deloc cunoscut în Occident. După ce a sfărâmat acest tabu în «Ostinato» Goma recidivează căci «Gherla», titlul noii sale cărţi, este tot numele unui lagăr dintr-un târg al Transilvaniei a cărui sinistră reputaţie este aşa de mare încât a intrat în vorbirea curentă cu sensul de închisoare... Goma încearcă să povestească gulagul românesc unei prietene... Dar prietena franceză, ca întregul Occident în general, orbită de gustul său pentru confort, nu-l înţelege, refuză să ştie, să afle adevărul... Or, Goma furnizează formula chintesenţei întregii literaturi a gulagului”. (Scrisuri. 1, pp. 82-83 )

viii Primul samizdat confecţionat în 1980 şi distribuit printre prieteni a fost volumul de interviuri realizat de Claude-Henri Rocquet cu Mircea Eliade, Încercarea labirintului, în traducerea Doinei Cornea.

ix 1977-1981.

x Epistolar, p. 13.

xi Ibidem, p. 19.

xii Ibidem.

xiii Ibidem.

xiv Ethos, 5/1984, p. 12.

xv Ibidem.

xvi A se vedea pe larg studiul Cosminei Tănăsoiu, Revisiting Romanian Dissent under Communism. The Unbearable Lightness of Solitude, în History of Communism in Europe, vol. 2 – 2011, Avatars of Intellectuals under Communism, Zeta books, Bucharest, 2011, pp. 323-344.

xvii Dan Petrescu: „...ajungem din nou la enigma pasivităţii româneşti; eu am încercat s-o explic prin întinsa reţea a corupţiei care face ca destul de puţini români să dorească o schimbare reală; dar mă gândesc acum că trebuie să luăm în calcul şi un anume factor inexplicabil, iraţional... /.../ dat fiind că şi noi ne aflăm în regim carceral, beneficiind în plus şi de experienţa de la Piteşti, ne putem lipsi şi de paznici, ne supraveghem tot noi între noi...”, în Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, pp. 195-196.

xviii Epistolar, p. 196.

xix Ibidem.

xx Ibidem, p. 200.

xxi Ibidem, pp. 201-203.

xxii Sanda Stolojan, Scrisori din România – Paul Goma dezvăluie universul lagărului de concentrare român, în „Gazette de Lausanne” nr. 260, 8 noiembrie 1976, v. Scrisuri. 1, p. 83

xxiii Ibidem, p. 229.

xxiv Marin Teofil către Gabriel Liiceanu, Epistolar..., p. 222.

xxv v. Flori Bălănescu, „Totul despre 15 noiembrie 1987”, în „Timpul”, dec. 2005.

xxvi „...situaţia din România are un soi de urgenţă, impune găsirea unor soluţii în mod rapid încât, dacă intelectualii se vor mai deroba prin tergiversări şi deliberări îndelungi, se vor declasa, se vor compromite, iar opera lor, ultima salvare, va întâlni doar urechi surde, total nepregătite s-o mai înţeleagă sau s-o mai guste... Cât despre cei care se vor trezi post festum, ca să facă paradă de «şopârlele» pe care le-au strecurat ei de-a lungul perioadei de restrişte, ce să mai vorbim?”, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 211.

xxvii Epistolar, p. 230.

xxviii Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 38; „...vreau să ajung la condiţionarea la care cenzura îi determină pe intelectuali; toţi cei care au ceva de spus astăzi la noi (fireşte, altceva decât ode oficiale), o fac având acest spectru în faţă: cenzura; tot ce calculează ei e în funcţie de cenzură; adevăratul subiect sau personaj al operelor lor este cenzura (şi nu mă gândesc doar la abilii specialişti în strecurarea de «şopârle»); cunoaştem amândoi intelectuali de primă mână care, fiind de părere că orice se poate spune astăzi la noi, cu condiţia unei încifrări stilistice sau culturale, produc pagini la limita inteligibilului şi-şi limitează publicul la un număr de oameni pe care-i numeri pe degete.” p. 96.

xxix v. pe larg Disidenţă, în Stéphane Courtois (coord.), Dicţionarul comunismului, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, pp. 224-230.

xxx Ibidem.