marți, 28 ianuarie 2014

Ultima scrisoare către Cicerone Ionițoiu (1924-2014)

Cicerone Ioniţoiu (8 mai 1924-26 ianuarie 2014)



Dragă Emile,

Alăturat îți trimit datele cerute și te rog să mă scuzi față de Flori pentru nenumăratele greșeli, la despărțirea cuvintelor, cauzate și de vederea care mă cam lasă.

Cu sănătatea o duc destul de greu.

...

Te îmbrățișează,

Cicerone Ionițoiu

16 Oct. 2013”

Dragă domnule Ionițoiu,

În ciuda celor peste două mii de kilometri ce ne despart, mă simt mereu aproape și alături de Dvs. Chiar zilele trecute v-am evocat, vorbind la telefon cu doctorul Căpraru. De câțiva ani, am devenit oarecum dependenți de amintirile din adolescență, studenție, pușcărie și chiar de după. Nu este puțin paradoxal, nu este destul de trist și, totuși, încurajator? Ascultându-le, înregistrându-le, transcriindu-le, au devenit ale mele. Nici nu știu ce aș fi fără ele. De 20 de ani, nu aș ști cine sunt, fără toți „bandiţii” pe care îi cunosc, fie direct, fie prin cărțile lor. Prin memoria lor, mi-am redobândit o parte semnificativă a vieţii mele de copil şi adolescent amnezic.
În dimineața acestei zile – triste, triste – îmi amintesc de comemorarea victimelor comunismului în Cimitirul Montmartre, atunci când v-am cunoscut. Anul acesta, căruia ați apucat să-i treceți pragul, vor fi 13 ani de atunci. Vă veți fi alăturat deja martirilor comunismului, pentru al căror mormânt simbolic v-ați dat silința să fie inaugurat la 25 februarie 1990. Apoi, an de an, i-ați pomenit de Ziua Eroilor-Înălțarea Domnului, alături de prietenul Remus Radina și de alți români rămași cu inima și cu conștiința în România.
Toată viața de om matur ați fost afectat de fărădelegi și de nerecunoașteri. După o şcoală de elită, aşa cum a fost Colegiul „Carol I” din Craiova, absolvit alături de mulţi viitori „duşmani ai poporului”, a urmat tragedia comunistă. Aţi fost unul dintre „beneficiarii” privilegiaţi ai acestei nenorociri, aşa cum au fost şi colegii de liceu şi de generaţie craioveni Remus Radina, Emil Căpraru, Constantin Popilian, Barbu Poenaru, Constantin Paveliu şi mult, prea mulţi, alţii.
În 1964, ieşind pe poarta închisorii, aţi găsit o societate într-adevăr nouă, aşa cum o proiectaseră artizanii ei ideologici, o societate reeducată. Care v-a respins, în care nu v-aţi găsit locul. Aşa că, în 1979, v-aţi luat România în inimă, în conştiinţă şi pe tălpi. Şi aţi plecat. Atât aţi putut duce în lume. Şi nu a fost puţin. Nu v-aţi dezminţit natura de luptător plecând pe un drum pe care atunci îl credeaţi fără întoarcere. În pingelele pantofilor scoseserăţi din cercul concentraţionar românesc microfilme conţinând mii de nume şi de date despre cei care trecuseră, ca şi Dvs., „pe acolo”. Prin iadul planificat de om împotriva omului.
Îmi stăruie în memoria afectivă pacea mormântului simbolic din Montmartre, o palmă de conştiinţă românească în inima Parisului, conştiinţă întreţinută de o mână de oameni. Uşor, uşor, pleacă şi ei pentru a-şi ocupa locul cuvenit. „Din considerente politice”, scria Radu Negrescu-Suţu în 2007, Primăria Parisului nu a fost de acord cu inscripţia gândită de refugiaţii români pentru acest mormânt: „Martirilor români exterminaţi în închisorile comuniste pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru apărarea libertăţii ţării lor. Refugiaţii politici recunoscători”. Căci, deşi statul francez a fost atât de omenos cu nefericiţii plecaţi forţat din ţara lor, primăria nu a acceptat în 1990, după căderea comunismului la Bucureşti, formula „refugiaţi politici”... Să ne resemnăm cu gândul că politica nu face niciodată dreptatea cuvenită. Avea să fie avizată o formulă prescurtată şi mai corect-politică: „1944-1989. Românilor căzuţi pentru Dumnezeu şi democraţie. Exilaţii români.”
Mă tot întreb, în acest marasm moral în care ne supravieţuim înşine de aproape un sfert de secol, încercând să văd jumătatea plină a paharului: Ce-am fi fost azi fără aceste generaţii născute şi educate înainte de război, care au purtat gena sacrificiului de sine pentru binele comun? Care au pus adevărul mai presus de simpatii şi de orientări politice, de preferinţe culturale şi de credinţă, mai presus de conservarea egotică a unei vieţi confortabile, indiferent de condiţii?
Vom fi mai siguri pe noi, mai puternici, de vom vrea, avându-vă şi pe Dvs., trecut de două zile la cele veşnice, dar lăsându-ne o zestre istorică şi de conştiinţă prin întreaga viaţă salvată de la distrugere şi de la amnezie comunitară, prin cărţi, alături de a altor câteva mii, pe care v-aţi dat silinţa să îi recuperaţi spre ştiinţa noastră.
Vă mulţumim şi vă rămânem recunoscători pentru tot ceea ce aţi suferit şi căznit în adevăr, spre binele nostru,

Flori Bălănescu,
Bucureşti,
28 ianuarie 2014
Craiova, iulie 1993, 50 de ani de la absolvirea Colegiului, Cicerone Ionițoiu, cu mapa sub braț (dreapta imaginii), în spatele prietenului său de o viață, medicul Emil Căpraru...



Un comentariu:

  1. Se duce cu domnul Cicerone Ionitoiu inca o pagina din memoria vie a suferinței provocate de comunism. Raman cărțile, interviurile, consemnările, amintirile altora. Din ce in ce mai putin citite, considerate, apreciate la justa valoare. E greu sa ne imaginam cu exactitudine ce a însemnat perioada trăită de oameni ca dansul. Putem însă simți deziluzia acestor oameni pentru postceausism fiindcă, in mare măsură este si dezamăgirea noastră.

    RăspundețiȘtergere