Alexandru Mihalcea, „Salcia, un lagăr al morţii”

A apărut


http://revistacultura.ro/nou/2014/02/memoria-comunismului-recurs-fara-urmari/

Memoria comunismului, recurs fără urmări

Alexandru Mihalcea, Salcia, un lagăr al morţii, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009, 614 p.

De când am auzit că a apărut o carte despre colonia de muncă forțată Salcia, scrisă de Alexandru Mihalcea, am tot vrut să fac rost de ea. Oricât disconfort ar crea unora dintre noi expresii de genul „a face rost”, „a te descurca”, amintind de supraviețuirea umilitoare din timpul regimului comunist, mă tem că nu am scăpat de realitatea subîntinsă de ele, în această accepție.

Timp de un sfert de secol, comunitatea editorial-literară și culturală nu a avut un proiect pentru acest gen de (literatură) memorialistică. Popularizarea, cunoașterea tragediilor acestor oameni vinovați, în marea lor majoritate, de normalitate, s-a făcut în ciuda respingerilor de tot felul. Dorința unora dintre martori de a mărturisi, de a scrie, grefată nu de puține ori pe talent literar, se datorează în impresionantă măsură tocmai frustrării induse de firavul interes general manifestat față de trecutul recent. Neinstituirea unui proces al comunismului, a lustrației – pe baza unei legi adecvate și, mai ales, imediat după decembrie 1989, sporește neîncrederea și nesiguranța tot mai puținilor martori direcți ai terorii concentraționare.

Există râvnă editorială pentru câteva nume de foști deținuți politici, un indicator limpede și nefericit al lipsei de apetență a oamenilor de litere ce cârmuiesc edituri bine reprezentate în conștiința publică pentru un proiect național, totodată, indicatorul unei apetențe sporite pentru proiecte cu finalitate garantată financiar. În aceste condiții, cele mai multe volume de memorialistică a detenției politice în România au fost publicate pe spezele supraviețuitorilor, în ediții rareori bine îngrijite, în tiraje confidențiale și cvasinecunoscute publicului. Mă refer, în primul rând, la publicul țintă, interesat profesional. Este o prăpastie între discursul practicat de marii editori ai României și realitatea editării și promovării literaturii memorialistice de detenție. Rostul unor astfel de ediții nu este de a crea și impune câteva repere, „modele” – de altfel, destul de artificiale, pe fondul unei memorii difuze a detenției și, în plus, a uneia edite dar cvasinecunoscute –, ci de a hașura cât mai mult şi mai precis din istoria recentă, prin recuperarea memoriei sale traumatizate de ipostazierile ideologice.

Dacă n-aş fi avut norocul să fiu căutată în vara anului 2013 de Alexandru Mihalcea, nu aş fi putut vedea nici până acum ce conţine şi cum arată volumul Salcia, un lagăr al morţii. „Ne descurcăm” şi acum... foştii deţinuţi, respinşi, umiliţi de editori, strâng ban pe ban din indemnizațiile de victime ale represiunii comuniste pentru a suporta financiar plata câte unui „tiraj” de 100-200 de exemplare, dacă nu cumva sunt norocoşii părinţi ai unor copii care contribuie şi ei la propăşirea chinuită a demnităţii româneşti.

În primele 269 de pagini ale cărţii, Alexandru Mihalcea ne propune un studiu aplicat începând cu înfiinţarea coloniei de muncă forţată Salcia, descrierea condiţiilor de detenţie şi de muncă, până la detalii legate de pseudoprocesul intentat „lotului Salcia” numărând 35 de membri: 9 ofiţeri, 7 subofiţeri, 5 miliţieni de escortă şi 14 brigadieri deţinuţi, acuzaţi de „fapte de omor”. Spun pseudoproces, deoarece acțiunea a fost una de manipulare. Artizanii acestei scenete și-au propus a transmite opiniei publice, în special celei occidentale, că faptele rele, oricine le-ar săvârși, nu rămân nepedepsite. Ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, a semnat în februarie 1954 Ordinul nr. 07168, prin care intervenea pe lângă „unii tovarăşi din conducerea de partid şi de stat” pentru a obţine clemenţă. Pe baza Adresei nr. 0147232/ 5 iunie 1957 a fost emis Decretul de graţiere nr. 403/ 22 august 1957, în urma căruia cei 21 de ofiţeri şi subofiţeri care fuseseră judecaţi şi condamnaţi pentru abuz în serviciu şi crime au fost reîncadraţi în MAI. Doi ani mai târziu, printr-un decret al Prezidiului MAN din 30 aprilie 1959, aceştia au fost răsplătiţi pentru comportamentul lor prin acordarea vechimii neîntrerupte în MAI pe toată durata detenţiei, cu o primă echivalentă cu salariul pe 3 luni şi cu o lună de concediu la casele de odihnă ale MAI „pentru refacerea stării fizice”. 

A doua parte a cărţii este rezervată Anexelor. În 338 de pagini, Alexandru Mihalcea completează propria-i muncă de documentare cu fragmente de mărturii și de documente din arhivele CNSAS. Fragmentele memorialistice aparţin altor supravieţuitori, trecuţi, ca şi autorul cărţii, pe la Salcia, și însuși autorului: Petre Neagu – membru al Asociației Foștilor deținuți Politici Constanța, cu un fragment de însemnări inedite; Iancu Saul – fragment din volumul (de care aud pentru prima oară, din cauza motivelor expuse mai sus) Manual pentru victime, Editura Cucuteni, București, 1996; Ion Ioanid – fragment din Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. 5, Editura Albatros, București, 1996; Aurel Sergiu Marinescu – fragment din Prizonier în propria țară, vol. 2, Editura Du Style, București, 1996; Alexandru Mihalcea – fragmente din Uranus-Gherla via Salcia, Editura Ex Ponto, Constanța, 2005 și din câteva texte apărute în revista „Memoria”; Doru Novacovici – fragment din volumul În România după gratii, Fundația pentru tineret Buzău, f.a.; Ion Pală – fragment din volumul Din Veria și livezile Olimpului, pe meleagurile dobrogene, în regia autorului..., 2006; Florin Constantin Pavlovici – fragment din volumul Tortura pe înțelesul tuturor, Editura Cartier, Chișinău, 2001; D. Phillip – fragment din volumul Din țara lui Cain – Memoria Golgotei personale, Editura Cuvântul românesc, Canada, 1996; Emil Căpraru și Miltiade Ionescu – fragmente din interviurile realizate de Flori Stănescu (Bălănescu) și Mircea Stănescu, în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 2/ 1995; Florin Alexandru Stănescu – text apărut în revista „Memoria”, nr. 2-3/2004; Virgiliu Toma – textul unei conferințe apărute în „Analele Sighet”, iulie 2008; Constantin Trifan – fragment din volumul Lumină în întuneric, Editura Europolis, Constanța, 1996. Numitorul comun al acestor foști deținuți politici îl constituie detenția lor la Salcia.

Autorul volumului de față reușește să adune laolaltă mărturii asupra unor perioade diferite de claustrare și muncă forțată în colonia/ lagărul Salcia, după ce realizează o consistentă sinteză – cu instrumentele ziaristului literat – a perioadei cât a funcționat cu deținuți „contrarevoluționari” și nu numai: 1952-1964.

Dacă azi puținii foști comandanți de locuri de detenție depistați, ajunși prea târziu în ipostaza de „pârâți”, se apără uzând de scuza de a se fi aflat sub ordin, la locul de muncă, în urmă cu 60 de ani, instituțiile represive ale statului comunist încercau să mușamalizeze crimele comise de administrația coloniei Salcia sub motivația întrebuințării unor metode chipurile străine de practica penitenciară: „metode huliganice pentru a constrânge pe deținuți să muncească. Aceste metode erau bătăile, schingiuirile, băgarea deținuților la carcere pe timp de iarnă numai în cămăși și ismene, scoaterea deținuților pe digul în construcție pe timp de iarnă deasemenea desbrăcați, obligarea deținuților de a intra pe vreme rece în apă până la brâu, la tăiat de papură și stuf, lovirea deținuților cu ciomagul, de pe cal și alungarea lor, scoaterea deținuților vara în pielea goală ca să-i muște țânțarii, forțarea prin bătaie a deținuților bolnavi de a ieși la muncă(,) etc. În urma acestor tratamente rele mulți deținuți au murit, alții au rămas cu infirmități pe toată viața sau cu slăbirea organismului și incapacitate de muncă pe timp de lungă durată.” Cu alte cuvinte, ce s-a întâmplat la Salcia reprezenta în opinia oficială a statului comunist un caz izolat, provocat de „huligani” aflați în serviciul Ministerului de Interne. Este și motivul pentru care, probabil, aceleași instituții ale democrației democrat-proletare i-au scăpat de pedepse (unele de muncă silnică pe viață sau de 25 de ani de muncă silnică... ceea ce relevă fapte extrem de grave...) pe „huligani”, reprimindu-i la lucru, cu acordare de bonusuri și de reparații. La o scară generalizată, statul de drept postdecembrist i-a menținut în serviciu – pe unii avansându-i în grad și funcții, pe toți cei implicați în funcționarea instituțiilor represive comuniste, iar pe pensionarii acestei activități criminale asupra ființei fizice și morale a românilor comunizați i-a menajat din răsputeri. Tardivele „cazuri” Alexandru Vișinescu și Ion Ficior, care în afară de rating pentru mass-media nu au reușit să pună nimic pe roate, nu fac decât să confirme cele scrise mai sus.

Există un raport invers proporțional între osârdia cu care încearcă tot mai puținii martori-supraviețuitori să ne lase moștenire memoria sistemului concentraționar românesc şi lipsa deliberată de proiect a instituţiilor româneşti pentru restabilirea balanţei adevărului şi justiţiei sociale.

Volumul Salcia, un lagăr al morţii este şi rămâne o piesă importantă într-un ipotetic scenariu al judecării comunismului din România.