PARADIGME
BASARABENE, ”CONFESIUNI”, nr. 13, ian. 2014
Această
carte nu a fost scrisă...
Nu:
Cartea de faţă nu va fi scrisă...
Corectez:
această carte nu va fi încheiată nicicând.
(Paul
Goma, Basarabia,
Editura Flux, Chişinău, 2003, motto)
Paul
Goma sau dreptul la memorie
În august
2010 treceam pentru a doua oară în viaţa mea Prutul – prima dată
se întâmplase în 1994! – pentru a ajunge împreună cu Viorel
Ilişoi şi cu alţii (prieteni, rude, recent cunoscuţi), după o
oprire în Chişinău, la Mana, în ţinutul Orheiului. Duceam în
portbagajul maşinii ce ne transporta o sumă de cărţi ale lui Paul
Goma, tot ceea ce putusem strânge cu atâta migală în ultimii ani.
Între titluri, Basarabia.
În vama moldovenească, la Albiţa-Leuşeni, zărite de la distanţă
uniformele după moda sovietelor, cu şepcile imense, cam penibile,
cam hilare, ne-au dat fiori. Nu eram noi chiar nevricoşi,
nitam-nisam, dar ştiam ce avem în „paporniţe”. Zvonurile şi
discuţiile recente cu prietenii basarabeni lucraseră asupra stării
noastre. În urma tragicelor întâmplări din aprilie 2009, de la
Chişinău, condiţiile de la vama româno-moldoveană (re)căpătaseră
ceva din aerul stalinist al frăţietăţii socialiste, marca
Voronin. Cele mai periculoase obiecte erau „înscrisurile”.
Prezenţa de spirit a lui Viorel Ilişoi ne-a salvat, am scăpat
ieftin, plătind vamă doar un teanc de cărţi...
Norocul a
făcut că printre exemplarele răzleţe aflate deasupra bagajelor
noastre vameşul a dat peste Basarabia.
„Paul Goma? Şine-i ăsta?” Cel
mai mare scriitor român basarabean,
strig eu, fără nicio prezenţă de prevedere, prin geamul deschis
al portierei... „Şie?... nu iegzistă, n-am auzât în viaţa mea
di el! Păi dacă ista, cum ai zâs că-l cheamă?, îi şel mai
mari, atunşi Vieru cum îi?” În timp ce gesticula, deschide
cartea chiar la prima pagină şi vede: O
Zi din Viaţa unui Afgan din Basarabia...
Ei, şi atunci se întoarce spre Viorel, care-i era chiar pe mâna
stângă, şi-l întreabă: „Da’ ştii mata ce-s afganii?” Cum
să nu!,
exclamă Viorel, parcă venindu-i apa la moară, şi începe să
sporovăiască. Vameşul cu alură sovietică se destinde,
simţindu-se pe terenul său, căci omul fusese unul dintre „afgani”.
Cere un exemplar, aşa, că prea e frumos şi neobişnuit să scrie
Basarabia pe o carte, apoi încă unul pentru nu ştiu cine, apoi
încă şi mai multe, pentru copiii de la şcoală, zicea el...
Dacă „bomba”
Goma a fost dezamorsată atunci pe frontieră, se datorează
romanului Basarabia.
Diversele titluri semnate de Paul Goma, apărute la edituri din
România şi din Basarabia, au ajuns în mare parte la Mana, unde nu
prea are cine să le citească. Biblioteca şcolii era într-o stare
deplorabilă, satul este mic şi destul de îmbătrânit. Sărac.
Nimeni nu are interes să-l resuscite cultural, măcar în sensul
dascălilor şi preoţilor din vechime. Nici intelectualitatea
sătească, nici instituţiile statului, nici rudele scriitorului. În
ograda casei cu calidorul imortalizat de Goma în romanul Din
calidor,
s-au aciuat nişte oameni care nu prea au habar ce-i cu Goma. Dar
care aşteptau ceva recompense pentru „povara” de a locui în
casa-şcoală ridicată din râvna pentru alfabetizarea şi
culturalizarea ţăranilor şi cu mâinile lor de către învăţătorii
Eufimie şi Maria Goma. Casa nici nu mai arată ca în fotografiile
ce-i înfăţişează pe cei trei membri ai familiei Goma, prin
1936-1937.
Dar dacă un
vameş „afgan” de la punctul de trecere Albiţa-Leuşeni nu ştia
cine este Paul Goma, intelectualii, scriitorii, oamenii politici,
primarul Chişinăului, guvernanţii şi preşedintele Republicii
ştiu. Şi parcă îşi dau silinţa ca să nu facă nimic pentru a
se onora în primul rând pe ei, ca români, arătându-i respect
românului basarabean Goma. Şi parcă îşi dau silinţa să
împiedice orice iniţiativă de a-l „recupera” pe Paul Goma, ca
om şi scriitor, în vederea unei percepţii cu discernământ a
realităţii din care au ieşit (şi am ieşit cu toţii) fără să
fi scăpat întregi. Într-o concordanţă păguboasă cu paradigma
românească a fiinţei comunizate, reeducate. Măcar aici n-ar fi
trebuit să-şi imite fraţii.
La Bucureşti se construieşte o nouă societate (postcomunistă o
numesc ei, constructorii) pe structura şi cu toate debilităţile
ideologice comuniste, la care au contribuit şi contribuie nu doar
eşaloanele superioare şi tânăra gardă ale Partidului şi ale
Securităţii, de atunci (acum „bunicuţe”) şi de azi, ci şi
intelectualii (să-i numim astfel, generic, pe toţi cei care au avut
şi au într-un fel sau altul legătură cu instituţionalizarea şi
întreţinerea culturii, „rezistente” sau ba, şi cu
doctrinizarea societăţii civile postdecembriste).
La Chişinău,
reeducaţii, dislocaţii din propria cultură-istorie-identitate, şi
ceea ce putem numi, tot generic, comuniştii (de ieri şi de azi, cu
apostila: sovietiştii, reeducatorii), păreau că trag unii hăis,
alţii cea.
Ciudăţenia este că trăgeau şi trag la aceeaşi căruţă, spre
dezastrul omului. Semnarea Acordului de la Vilnius în noiembrie 2013
a pompat o gură de oxigen vital în conştiinţele obosite din
Basarabia. Noi toţi ştim, puţini recunoaştem: bătăliile
adevărate se dau în noi, cu noi înşine, cu spaimele ce ne
cotropesc de câte ori adevărul ne încearcă. Spaime întreţinute
în trecut cu o imensă maşinărie represivă, nu doar
propagandistică, azi prin intermediul unei sperietori numite
corectitudine politică, hrănită şi hrănitoare la rândul ei de
şi pentru grupuri de interese dintre cele mai diverse şi mai greu
de alăturat domenii.
Paul Goma a
fost şi este un om liber, care s-a luptat mereu cu sine pentru a se
dedica celorlalţi. Paul Goma este scriitor, deci rosteşte adevărul
aşa cum îl află, aşa cum îl trăieşte, cum îl ţine talentul,
după cum ne arată chiar rectilinia
vieţii sale. Paul Goma nu este istoric, el scrie roman,
memorialistică, jurnal, eseu. Curajoşii care-l etichetează cu
sentinţe ideologice nu i-au citit cărţile sau nu le-au citit cu
atenţie, fără prejudecăţi preluate din sentinţele altora. Dacă
ar fi făcut-o, ar fi văzut că şi Paul Goma este om, scriitor, are
drepturi, are dreptul la memorie şi la comemorarea alor lui. Se
poate discuta critic despre oricine şi despre orice. Inclusiv despre
Paul Goma. Dar să închizi gura cuiva şi să-i distrugi imaginea cu
„argumentele” altora este inadmisibil de acceptat pentru o fiinţă
integră.
De pe un mal
pe altul al Prutului, consemnul este ca Paul Goma să rămână în
margine. Dovadă că până în ianuarie 2014 scriitorul n-a ajuns
încă să-şi revadă Mana originii sale. În ciuda eforturilor unor
oameni ca Andrei Ţurcanu. Cu
o floare nu se face primăvară,
spune o veche vorbă românească. Nimic mai adevărat. Atâta vreme
cât mugurii nu înfloresc de spaima iernii, nu vom afla niciodată
cum să scăpăm de reacţiile iraţionale sau deliberat-interesate
ale altora, pe care le interiorizăm de parcă ar fi convingeri
intime.
Însă, cu un
mare scriitor, cu o mare conştiinţă cum este Paul Goma, românii
de ambele maluri, eliberaţi din corsetul ideologic în 1989, s-ar fi
putut înhăma la căruţa şchioapătă a redobândirii de sine.
„21
iunie
Solstiţiul
de vară.
Sper
să pun pe hârtie suficiente informaţii despre pământul acela;
despre pământul nostru: al Afgan’ului şi al meu: Basarabia.
Înainte de
a ne afla faţă-n faţă.”
(Paul Goma, Basarabia,
Editura Flux, Chişinău, 2003, p. 101)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu