Dumnezeu pocnește din degete
ca și când un vreasc în pădure
încă un suflet își lasă trupul
țărânei pentru joaca fără sfârșit
dintre tatăl soarelui și muma ploii.
pentru cine este timpul catedralelor
pentru cine visele și cuvintele
cine mai dă vreun creițar pe noi?
când Dumnezeu ne aruncă prea devreme
inteligenței supreme -
pustia tuturor pustiilor
ca și cum în solitudinea-i perversă
tălpile Lui goale ar strivi inutil
un bob de nisip
Poezia ucisă de ea Însăși
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu