...cu și fără Basarabia

apărut în „CONFESIUNI”, nr. 15, martie/2014, rubrica PARADIGME BASARABENE

„România ruinată și compromisă” – cu și fără Basarabia

Vasile Țepordei, Scrieri alese, Editura Flux, Chișinău, 2005, 432 p.

O primă întrebare ce se cuvine formulată după lectura unei culegeri de texte jurnalistice scrise de un preot basarabean în deceniile 3-5 ale secolului trecut, când găsim la Biblioteca Națională a României (sau la Biblioteca Academiei) toate publicațiile vremii, cu nume rămase de referință în domeniu, este dacă ar mai putea interesa pe cineva în 2014. Deși într-o selecție restrânsă, ele configurează apăsat o latură distinctă a preotului Vasile Țepordei, aceea de luptător pentru drepturile alor lui, în epoca unor bătălii grele, pe plan militar, politic și ideologic, marcate de situații sociale și economice pe măsură. Deși datele istorice, evenimențial și ca evoluție instituțional-mentală, s-au modificat major în ultimii 70 de ani, problemele pe care le aveau basarabenii în 1940, 1941 sau 1944 nu s-au rezolvat în mod esențial. Efectele mentale, sociale, culturale și politice ale deciziilor de atunci (și ale celor venind tocmai de la 1812) reverberează până azi, generând situații și nuanțe mai mult sau mai puțin imprevizibile, determinate de noile strategii geopolitice. Din această perspectivă, majoritatea problemelor „monitorizate” de Vasile Țepordei în epocă: imaginea „celuilalt” (de dincolo și de dincoace de Prut, de dincolo de frontiera culturală Est/Vest etc.), lipsa de rigoare în politică, politicianismul, corupția, dubla măsură în „principialitate”, demagogia, piedicile specifice politicii sovietice de deznaționalizare în fixarea unor modele autohtone, intelectuale şi culturale, care să se impună în conştiinţa publică și să creeze emulație etc., rămân actuale.

Născut la 5 februarie 1908, în Cârpești-Cahul, Vasile Țepordei s-a școlit în limba română, începând cu studiile primare, până la Seminarul Teologic din Ismail (înființat de episcopul Melhisedec Ștefănescu), Seminarul Teologic din Chișinău (Comisia de Diplomă prezidată de Gala Galaction), Facultatea de Teologie din Chișinău (profesori Gala Galaction, Nichifor Crainic, Iuliu Scriban, Valeriu și Cicerone Iordăchescu, I.G. Savin, N. Popescu-Prahova, Ștefan Ciobanu ș.a.). Rămâne marcat de întâlnirea cu profesorii din Vechiul Regat, ceea ce contrazice prejudecata prezentă în mentalitatea româno-basarabenilor că după 1918 guvernul de la București a detaşat în Basarabia specialiști și funcționari numai după criteriul disciplinar.

Interesul pentru publicistică datează din timpul studenției, când începe să colaboreze la periodicele „Luminătorul” și „Misionarul” (1929); ulterior, devine directorul revistei studențești „Studentul” (1930-1932), colaborator la „Raza”, „Cuvânt Moldovenesc” și la „Calendarul” bucureștean. Cel puțin în primele decenii ale vieții sale, ce coincid cu perioada interbelică și cu perioada războiului, Vasile Țepordei a practicat, după cum ni-l arată publicistica sa, un naționalism temperat, de legitimare a basarabeanului de atunci, mai degrabă un romantism revendicându-se de la Eminescu, marcat de personalitatea lui Crainic. Nu oricum, ci tot prin prisma nevoilor sale de basarabean: „Deși civil, Nichifor Crainic ne-a fost un adevărat duhovnic în ale naționalismului și în ale tainelor literare, cât și în ale teologiei”. Lui Crainic îi datorează şi faptul de a fi devenit gazetar: „Vei fi primul gazetar basarabean, după care vor urma și alții. Vreau ca Basarabia să-și aibă exponenții ei băștinași în ale scrisului”. Tot Crainic a intervenit și când ministrul de Externe, Mihail Manoilescu, le-a interzis basarabenilor refugiați după 28 iunie 1940 publicația „Raza (Basarabiei)”. Moscova protestase, Basarabia nu mai exista în scripte, se topise în Uniunea Sovietică, trebuia suprimată și vocea refugiaților. (Nichifor Crainic și Basarabia, în „Raza”, 25 oct. 1942, Țepordei, pp. 365-368)

În 1934 obține licența în Teologie, la Istoria literaturii române, cu o lucrare despre Alexei Mateevici. După absolvirea Seminarului Pedagogic din Iași, susține examenul de capacitate pentru profesori, devenind profesor secundar la Liceul industrial din Chișinău. La 22 iulie 1939 este hirotonit preot, apoi numit profesor la Liceul „Regina Maria” din Chișinău și conferențiar la Universitatea Populară. După 28 iunie 1940 se refugiază la București cu familia, unde editează „Raza Basarabiei”, revenit, datorită protestelor URSS, la denumirea „Raza”.

Datele biografice sunt importante, alături de discursul public, pentru înțelegerea omului și a epocii. Rolul disciplinei istorice nu este de a confirma sentimentele sau prejudecățile oamenilor (sau ale popoarelor), ci de a explica.

„Și aceasta e ceea ce numim democrație în opoziție – scrie Vasile Țepordei în 1938. Trecând acum de la democrație la guvern, ajungem la concluzia justă și logică, care în termeni laconici ne-o definește ca «incompetență, hoție, jaf». E ceea ce numim demagogie ordinară.

Și rușinea rușinelor. Tocmai în momentul când țara asistă la vărsarea veninului din gura celor două tabere: opoziție și guvern, tocmai în aceste momente de josnicie pentru țară, sunt chemați experții străini să constate cât s-a furat de regimurile democratice românești și câte ceasuri ne-au mai rămas până la falimentul definitiv. Sunt aduși în țară, ca să vadă noroiul cu ochii și să confirme Europei, lumii întregi că suntem o țară de hoți și afaceriști. Căci Europa ne cunoaște ca pe o țară de nemernici, care nu știm a face alt lucru mai bun decât să împrumutăm bani de la străini, spre a-i jefui între noi.” (România ruinată și compromisă, „Raza”, 17 iulie 1938, articol de fond, Țepordei, pp. 65-66)

Prin astfel de texte, scrise dintr-o suflare, putem înțelege „spiritul” vremii, moravurile – politice și nu numai –, mentalitățile, cum de a fost posibilă ajungerea la putere a unor regimuri autoritare sau dictatoriale. Democrația interbelică a fost, din nefericire, cea mai plină de iluzii formă fără fond a noastră. O capcană din care se pare că nu putem ieși nici azi. Absența unor instituții dacă nu predemocratice, măcar luminate – cu excepția unui benefic răgaz după Unirea din 1959 –, suplinită neașteptat de bine de, totuși, scurta perioadă „germană” a regalității, brutal întreruptă apoi de agonia crizei monarhice, rezolvată prin instituția neconvingătoare a Regenței, nu putea să conducă decât la impunerea de la sine, în contextul crizei economice (dar și morale) mondiale, a regimurilor autoritare și dictatoriale. Războiul nu a făcut decât să dea lovituri de grație acelor „state mici”, având o tradiție a culturii politice mai mult sau mai puțin meritorie.

Pentru un basarabean implicat în activismul cultural și politic, situația dintre războaie și, mai ales, din timpul și de după al Doilea Război Mondial a fost cu atât mai dificilă. El este nevoit să se împartă între atașamentul fără rezerve față de locul de origine – Basarabia – și patria legendară la care basarabenii conștienți de identitatea lor au visat mereu și către care au privit mereu, în ciuda deznaționalizărilor și dislocărilor la care au fost supuși de ruși/sovietici. Sfâșiați între legătura implicită, legitimă, cu Basarabia și responsabilitatea nu mai puțin legitimă față de urmași, prin consolidarea legăturilor instituționale (politice, economice, culturale) cu patria care le putea oferi un sens identitar şi siguranţă, basarabenii asemenea lui Țepordei au fost conștienți de compromisurile pe care erau nevoiți să le facă. Așa cum erau conștienți de lipsa modelelor din spațiul originar, datorată aceleiași Istorii care nu s-a înduplecat de ei.

În ianuarie 1941, după „rebeliunea legionară”, Cercul basarabean, al cărui membru era Vasile Țepordei, a adresat conducătorului statului, Ion Antonescu, „un mesaj de felicitări, mulțumire și fidelitate”. Acelaşi mareşal, numit „al nădejdilor noastre”, care a semnat hârtii prin care atâţia civili din România redusă teritorial, de origine evreiască şi romă, au fost trimişi la chin şi în moarte. Gestul basarabenilor putea să aibă cel puțin două interpretări: distanțarea ideologică de Mișcarea legionară, implicit, susținerea regimului Antonescu; pe cale de consecință, încrederea că regimul militar era singurul ce avea șanse să recupereze Basarabia în situația creată de confruntarea ideologică și militară dintre comunism (Stalin) și nazism (Hitler), fiecare luptând cu metode inumane împotriva umanităţii, cu scopul de a supune popoarele-statele implicate în conflagrație, prin extinderea spațiului vital pentru niște proiecte unice în istoria omenirii, dacă avem în vedere detaliile ce le caracterizează.

Nu întâmplător, în iulie 1941, activul preot-profesor Vasile Țepordei, ca luptător pentru basarabeni și Basarabia, devine director al cotidianului editat de Ministerul Propagandei Naționale, intitulat chiar „Basarabia”. De acum, aflându-se în stare de război, România își permitea să folosească termenul, în ciuda Moscovei. La Conferința de la Moscova (18 oct.-11 nov. 1943, a treia conferință de la Moscova), Uniunea Sovietică și-a reiterat poziția de putere cu nevoi și ambiții globalizatoare, „Moscova vrea să domine întreaga Europă și-apoi întregul glob”, scria Vasile Țepordei la 28 noiembrie 1943. Preotul nu s-a înșelat, viitorul i-a dat dreptate. „Declarația celor patru națiuni asupra securității generale”, exprimând punctul de vedere al URSS, Chinei, Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, a fost un eufemism pentru stabilirea regulilor jocului din perspectiva intereselor blocului sovietic și aliat. Preotul s-a înşelat într-o singură privinţă: purtat de prea multe efuziuni, a crezut că basarabenii vor fi învingători în cauza lor în cele din urmă, alături de fraţii români, la sfârşitul războiului.

După recuperarea Basarabiei, la începutul lunii noiembrie 1941, Vasile Ţepordei constata că Basarabia e o ruină, nu doar arhitectonic, „ci mai ales sub raport social şi familial”, întreaga provincie oferă un spectacol îngrozitor: Bălţiul, Româneştii, Căuşenii, Hânceştii, Chişinăul, „fabricile basarabene, morile, magazinele din toate oraşele şi târgurile au fost prefăcute în aceleaşi mormane de pietre necuvântătoare”, jumătate din familiile intelectuale au fost deportate sau distruse, de la sfârşitul lui iunie 1940, până în iunie 1941. „Ceea ce ne interesează însă pe noi, sub raport românesc, este secerarea majorităţii absolute a intelectualilor moldoveni şi fruntaşilor gospodari. Tot ce a avut oraşul şi satul basarabean mai bun, mai curat şi mai integru, a fost şters de pe faţa pământului. (…) Peste tot, pe unde conştiinţa românească a încercat să reacţioneze, a fost înăbuşită prin exterminare” (Prin Basarabia ruinelor, în „Raza”, 2 noiembrie 1941, Țepordei, pp. 331-332). Toate acestea le deplânge Vasile Ţepordei, având conştiinţa că închegarea basarabenilor într-o comunitate cu identitate respectată în afara României poate fi un eșec. Cei peste 100 de ani de „robie” în Imperiu, de până la Unirea din 1918, împiedicându-i pe români, după spusele sale, să-şi creeze propriile modele culturale şi politice, „fără carte românească şi drepturi naţionale”. Aşa încât: „Este adevărat că generaţia tânără de la noi nu are o tradiţie culturală, nu are o generaţie înaintaşă de la care să înveţe cele necesare. Dar golul nostru îl completează generaţia provinciilor surori, de la care tineretul nostru basarabean se poate îmbogăţi cu nectarul experienţei şi al culturii”. (Unirea Basarabiei, „Raza”, 3 aprilie 1938, Țepordei, pp. 244-246) Grefate pe o situaţie istorică bine documentată, afirmaţiile lui Vasile Ţepordei sunt demne de luat în seamă, deoarece până în zilele noastre românii, cu rare excepții, se autoflagelează, catalogându-se drept o „cultură mică” sau „cultură provincială”. Este dincolo de orice dubiu, şi cazul actualei Republici Moldova o dovedeşte, că şi o cultură mică, provincială, îşi poate revela atuurile matriceale pentru un spaţiu aflat în derută, într-o gravă criză identitară, de legitimare. Pentru o comunitate de câteva milioane de oameni, rezistând pasiv decenii întregi, mai ales prin limba maternă, așa încât să nu devină victima totală a tancurilor deznaționalizatoare (cât se poate de reale ori metaforice) ale Moscovei, cultura română – indiferent de dimensiunile ei sau de felul în care este percepută – a fost salvarea.

Cu toate că discursul său este adesea marcat de emoție și efuziune patriotică, Vasile Ţepordei scrutează critic tot ce vede şi trăieşte la Bucureşti. Operează distinct între „mistica basarabeană” (există o „mistică naţională” şi o „mistică religioasă”, spune preotul) ce nu se poate împlini decât în România, pe izvoarele ei culturale şi spirituale, și, pe de altă parte, neajunsurile societăţii româneşti. Sesizează o boală genetică a românilor, lipsa rigorii doctrinare în opţiunea politică, substituită de dorinţa „înfruptării din ciolan”, motiv pentru care niciun proiect economic sau cultural nu a fost viabil, cu urmări benefice pe termen lung, cu precădere în mediul sătesc. Așa s-a ajuns ca „legăturile dintre școală și biserică, dintre administrație și societățile culturale” să fie „simple utopii, menite să rămână scrise pe hârtie, destinate alimentării șoarecilor.” (Despoliticianizarea, „Raza”, nr. 481, 31 martie 1938, Țepordei, pp. 241-243) Referindu-se la corupţia din administraţie şi din serviciile publice, crezând (pentru câtă vreme?) că, în sfârşit, noul aranjament politic pune la dispoziţia cetăţenilor un mecanism sănătos de garantare a şanselor egale, Vasile Țepordei scrie: „De câtva timp respirăm un aer nou: acela al eliberării de râia politicianismului. (…) Câte palate n-au crescut de pe urma acestor buzunăreli de bună voie. Şi câte revolte n-au încolţit în sufletele celor jecmăniţi după acest sistem.” (ib.) Poate această lipsă de rigoare și de apetenţă pentru luarea în stăpânire cu toate bunele şi relele a făcut din ţara la care visau basarabenii o „Românie ignorată”, dacă nu cumva ignorantă, de vreme ce românii credeau (unii încă mai cred) că „ne cunoaşte toată lumea”, deşi nu se dovedeau a fi în ochii celuilalt decât „o descoperire recentă”. Reflex al aceleiaşi forme fără fond: nu contează cum ești, ci să se spună cât se poate de multe lucruri bune despre tine.

În urma întâlnirii cu doi teologi englezi, Vasile Țepordei are una dintre revelațiile funeste, pe care şi-o asumă, revelaţie ce-și va fi dezvelit surprizele până în zilele noastre: „România-i cunoscută de toți numai când vin și-i concesionează telefoanele, chibriturile, petrolul, sarea, pielea de pe bietul cetățean și tot ce are bun de mâncare și de exploatare. Încolo, ioc Românie. Românii îs niște naivi, niște bătăuși, oameni fără căpătâi. Veți întreba: «de ce?» Foarte simplu: fiindcă așa ne-au făcut cunoscuți reprezentanții națiunii în această materie: miniștrii de externe. (…) vorba asta n-am auzit-o numai de la englezul cu pricina. Am auzit-o și de la toți românii care au trecut granița și pe care, când îi vedeau străinii, își ascundeau buzunarele. Este o rușine nemaipomenită. La legațiile noastre din străinătate funcționează ca «rumâni» fel de fel de certați cu poliția și cu siguranța statului, pentru propagandă «comunistă»”. (semnat cu pseudonimul Vasile Dascălu, România ignorată, „Raza”, nr. 411, 3 oct. 1937, Țepordei, pp. 231-232)

Nevoit să se refugieze pentru a doua oară la București, în martie 1944, Vasile Țepordei va fi martorul încetării existenței celor două publicații: „Raza” și „Basarabia”. Din octombrie 1948, preotul-militant cunoaște cealaltă față a durerii, pe lângă cea a ruperii de locul originii: arestarea, judecarea în 1949 de către un Tribunal sovietic la Constanța și acuzarea de „activitatea antisovietică”. A fost condamnat la 25 de ani și dus în Siberia (1950). Eliberat în urma amnistiei hrușcioviste, în aprilie 1956. Între 1957-1983 a fost preot la Izlaz-Brănești, jud. Ilfov, și la biserica Mărcuța din București. A decedat în 1997.

Vasile Țepordei este autorul mai multor scrieri, cărți și studii, unele cu caracter religios. Din același registru cu cartea de față ni se înfățișează ca fiind interesant studiul Politicianismul în Basarabia în timpul celor 13 ani de la Unire, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chișinău, 1931, extras din revista „Studentul”, nr. 9-12.