vis de (i)luminare

(un vis luminat, sau de luminare, dintr-un manuscris părăsit...)

Căzu neputincioasă, inutilă, cu fruntea pe tastatură şi tot mai istovită de atâta visat se readună în vis. Se făcea că nu-şi mai simţea degetele de la picioare. Când privi în jos, era ţintuită în gheaţă până la brâu. 

Cântase cocoşul a doua oară, tatăl care nu o născuse răsări pe malul îngheţat al Jiului, făcu ochii roată după vreun podar care să-i dea o mână de ajutor, în timp ce îi explica prin semne că nu ştie dacă îl ţine pojghiţa până la ea. Rupse un fir de salcie şi o luă de-a buşilea pe oglinda apei. Ca să nu o sperie aşteptarea încordată, îi spuse o povestioară. Ea asculta hipnotizată, cu încrederea agăţată în imaginea lui plutitoare. Din creanga de salcie creştea parcă o cârjă arhierească. Ajunse lângă ea, spuse: ţi-am auzit strigătul, iată, am venit să te îmbrăţişez! Dintr-o dată, gheaţa se topi în jurul brâului. Îi trase cămaşa peste cap; umezi mâna în apa din care ieşeau acum aburi calzi, îi atinse părul cu sfiiciune. Apa se prelingea din creştet pe frunte, de pe bărbie pe sâni, strângându-se la matcă într-un cerc. 

Făcu palmele cauc, îl înecă în apă, şi-i turnă mai întâi pe umărul drept, apoi pe stângul. Acum zise: Vino copilă, prinde-te de toiag, să mergem. Şi păşiră pe apa Jiului dezgheţat şi când ajunseră la mal era deja Lăsata Secului, pe coama dealului, în dreptul bisericii lui Mircea cel Bătrân, ardeau focurile până la cer. Moşia Banului Mărăcine era luminată ca de Paşti, cât ţineau roată zeci de sate, în jurul Băniei şi chiar mai jos, spre Caracal şi înspre Dunăre. Vezi, a început Postul, zise el cu faţa luminată, frumoasă ca atunci când era tânăr. Dar tu ştii asta, altfel n-ai aştepta Învierea. Şi flăcăii strigau peste dealuri, răsunau cerurile şi fumul albea în rotocoale de uragan norii nopţii: Alelei, alelei dădică să-ţi fac leagăn de mătase să te-arunc la mine pe casă! Şi fata celui care nu o născuse începu să râdă fericită şi luminile ochilor ei înverziră apele şi tatăl cu toiag îi puse pe umeri o mantie împărătească şi îi arătă uşa din mijloc. Pe care păşi şi se văzu dincolo de Dunăre, şi era tot mai la Sud, şi câmpiile înverziseră, şi buchete albe de oi împresurau pământul. Străbunicul din tabloul de pe peretele din odaia de la drum îi zâmbi, neaoş, numai ei. 

Când trecu şi piciorul stâng peste prag se trezi.

tata...

mama...

20 aprilie 2014, Prima zi de Paşti