Maestrul și... „spovedania”

(text apărut în revista Teatrului Național din Craiova - „SpectActor”, 2010)

Mistere cu Radu Beligan, după un secol de teatru şi istorie

Radu Beligan, martie 2010, TNCraiova, foto: Flori Bălănescu

„M-am născut odată cu România Mare şi sunt ombilical legat de ea. Nu e o calitate, e un minunat blestem. Am putut rezista unor ispite uluitoare. Nu m-am putut despărţi niciodată de ea. Am trăit aici mult, am traversat patru dictaturi şi pot să vă spun acum, în gura mare, că am fost necredincios regimurilor şi-ntotdeauna credincios României” a spus Radu Beligan în deschiderea conferinţei care a avut loc la Teatrul Naţional din Craiova, duminică, 21 martie 2010.

Impulsul de a participa la conferinţă (în ciuda preocupărilor mele, între care teatrul nu se numără) mi l-au dat tocmai povestea complexă, faima şi detalii mai puţin evidente din biografia celebrului actor, care credeam că se vor mai clarifica în urma acestei întâlniri. Am participat cu o anume aşteptare în privinţa omului, ştiind că dacă am empatizat vreodată cu Radu Beligan, s-a întâmplat să fie cu unele dintre personajele pe care le-a întruchipat. Într-adevăr, după cum a bănuit înaltul oaspete din capitala Băniei, am fost nerăbdători să îi ascultăm „spovedania”. Dar în ciuda unei memorii fabuloase, în final am rămas cu gustul amar al ratării ei...

Nu de puţine ori, umorul elegant, sobru, timbrul inconfundabil al vocii, îndelung exersat şi cultivat o viaţă întreagă pe scenă, au provocat aplauzele asistenţei încântate. Într-o Românie cu o lungă tranziţie spre modernitate, secolul al XX-lea a fost relevant şi revelator în multe sensuri. Radu Beligan s-a născut în debutul epocii interbelice, odată cu România Mare, reuşind să parcurgă ultimul secol al mileniului al doilea, şi să dea pasul în al treilea. Este, dincolo de aparenţe, o performanţă de care nu mulţi copii ai Marii Uniri au avut parte.

Citându-l pe Cezanne, care se întreba cu regret nu cu mult înaintea morţii: „Cred că am făcut mici progrese, dar de ce atât de târziu şi atât de greu...?”, Radu Beligan augmentează râvna perfecţiunii artistice, pe care a transformat-o în profesiune. Şi continuă: „Marea izbândă a vieţii mele este că mi-am păstrat până azi starea de elev...”, ca pe un antidot la moartea prematură a harului. Actorul – care anul acesta va împlini venerabila vârstă de 92 de ani – este convins că „lupta omenirii nu se dă între bine şi rău, ci între inteligenţă şi prostie...”. Expresii bine căutate, dar şi adevărate, nu neapărat dătătoare de seamă pentru un profil moral. Binele şi răul sunt categorii cu care operează mai degrabă luptătorul pe tărâmul rezistenţei civice, complementare binomului inteligenţă/ prostie. Or intelighenţia românească antedecembristă a fost cu precădere „rezistentă prin cultură”. Omeneşte vorbind, ne-am fi bucurat ca afirmaţia din debutul conferinţei („am fost necredincios regimurilor şi-ntotdeauna credincios României”) să fie dincolo de orice umbră de îndoială.

„Spovedania” despre înregimentarea politică (membru PCR, deputat în Marea Adunare Naţională, membru PSD) sau despre funcţia de director al Teatrului Naţional s-a mărginit la afirmaţia potrivit căreia menirea sa a fost să apere teatrul de „vitregia vremurilor” – un eufemism pentru comunism –, şi la amintiri despre regizori, colegi de scenă, turnee în străinătate etc. Nici urmă de căinţă, oricât de simbolică... mai ales că actorul a dorit să imprime întâlnirii de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” aerul unei apropieri şi totodată unei despărţiri marcate de iubire faţă de public. Cuvintele sale, atât de alese, au fost în permanenţă expansive cu privire la joc-actorie-scenă-lumea artistică.

În final, după aplauzele prelungite şi golirea sălii, m-a urmărit multă vreme sentimentul ratării. Ratarea asumării mesajului etic, abia strecurat printre rânduri, dar promis în titlul conferinţei: „Confesiuni despre viaţă şi artă”.

Radu Beligan, martie 2010, TNCraiova, foto: Flori Bălănescu

Istoriile mai serioase şi istorioarele spumoase ori picante, amintirile despre oameni deosebiţi şi celebri (de exemplu, Laurence Olivier) pe care i-a cunoscut, citatele din clasici etc. nu pot acoperi ceea ce a rămas tăcut. Probabil că formaţia de istoric mă îndeamnă să privesc nuanţat relaţia dintre biografie şi profesie, cu convingerea că nicio artă, niciun act cultural nu există în sine fără să fie influenţat de omul care îl produce şi de mediul în care se manifestă, fără să fie pătat ori, dimpotrivă, pus în valoare de regimul politic. Aşa a fost şi o să fie mereu, atâta vreme cât şi arta şi regimurile înseamnă oameni – omul. Adică principii morale. Cuvântul. Bun/ rău – inteligent/ prost – adevărat/ mincinos.

Am fost încântată ascultându-l, trăind în acelaşi timp sentimentul ciudat că văd o piesă de teatru, excelent regizată şi jucată. Nu am putut stăvili gândul că omul Radu Beligan se curăţă, se primeneşte trăind vieţile personajelor sale, preluând câte ceva din biografiile lor, mai mult sau mai puţin fictive.

Tristeţea mea este că maestrul Radu Beligan nu ne-a putut oferi şi o lecţie asupra reţetei de a învinge fără compromisuri patru dictaturi, punându-se în acelaşi timp doar în slujba României. Deşi, mai propriu ar fi fost „în slujba românilor”, eufemismul România permiţând evaziuni nepermise...

Prelegerea despre pătrunderea în profunzimile misterelor creaţiei artistice a fost mai mult decât convingătoare. Din păcate, gestica teatrală este mult prea pronunţată, prin raportare la gestica pur umană.

Am convingerea că lupta cu sine întru atingerea perfecţiunii artistice, intrarea în imponderabilitate – acele momente de graţie în care actorul aflat pe scenă pică în transă –,  poate rupe fluxul vital dintre omul supus actului creaţiei şi realitatea socială, culturală şi, nu în  ultimul rând, istorică, numai pentru a hrăni un orgoliu demiurgic.

„Teatrul e plin de mistere. În cei 70 de ani şi mai mult petrecuţi pe scenă n-am încetat să mă minunez cât de imprevizibilă este situaţia locului actorului în scenă în raport cu publicul, cu partenerii, în raport chiar cu mobilele. O jumătate de pas la dreapta locul e just, o jumătate la stânga locul e fals (...) Mistere! De ce o zecime de secundă de ezitare anulează cea mai explozivă replică de har? De ce tusea unui spectator poate distruge un moment de artă construit cu trudă?...” se întreabă maestrul teatrului românesc, lăsându-ne în continuare contemplativi în faţa misterelor din biografia-i strict telurică şi socială, şi punând în seama Istoriei responsabilitatea istoriei proprii.

 Flori Bălănescu