„Să-i neuit eu într-o carte...”

un text apărut în revista „Amfitrion”, 2008

Frica apud Paul Goma

„Dacă stăm strâmb şi judecăm diagonalic, chiar discursul meu de adineauri — că nu mi-e frică de microfoanele lor — nu este altceva decât fructul fricii de ei… Numai că frica noastră a încetat de a mai juca rolul de avertisment, de alarmă: atenţie, se apropie un pericol (mare, cum altfel!). A devenit o stare. Mi-e frică, deci exist. «Ştim» noi ce ştim: există microfoane şi în patul nevestei, în bricheta prietenului, în tufişul lângă care mă uşurişez prin urinaţiune, în ţucalul rudei bolnave… Însă cum prea multă minte strică — le strică, lor — şi prea multă frică se întoarce pe dos: atâta s-au străduit ei să ne bage frica-n oase, încât după ce-am tremurat un deceniu — hai şi jumătate — noi am început a uita că ne e frică: nu-i suficient că au rămas reflexele? Acum nu mai suntem «prudenţi» de frică, ci din obişnuìcă…

Nu obişnuinţă, ci obişnuire. Peste încă cinci ani are să devină obişnuinţă, peste alţi cinci: obişnuitură — a doua natură; în treizeci de ani, ai omul nou!”

(Paul Goma, Gherla-Lăteşti)

Faber&Faber refuzase în 1944 să editeze Ferma Animalelor, argumentându-şi decizia prin răspunsul lui T.S. Eliot. Este mare lucru, pentru că în România zilelor noastre unii editori nici nu-şi aduc aminte că le-ai lăsat manuscrisul. Cât despre răspuns...  Alegoria lui Orwell putea fi populată de orice jivine, puterea semnificaţiilor ei ar fi rămas aceeaşi. Dacă scriitorul netrăitor în comunism, dar prins de mrejele lui, a reuşit să-i surprindă meandrele funcţionalităţii organo-politice şi psihanalitice, chiar înainte de a se instala peste jumătate din Europa, nu acelaşi lucru îl constatăm la ieşiţii din comunism.

În celebrul discurs de la Fulton, din martie 1946, Churchill va emite şi mai celebra expresie „Cortina de Fier”, ce a făcut şcoală în istoriografie, diplomaţie şi politologie, dar s-a lăsat greu în noi, durabil, de-abia după anunţul oficial că regimul comunist a luat sfârşit. Politicianul (considerat de noi) cinic luptase în numele unor principii pe care le crezuse drepte; luptase, totodată, mai ales pentru ţara sa, şi numai pe cale de consecinţă pentru alţii: „...aceasta nu e Europa liberă pentru care noi am luptat.”, şi cu asta Churchill a sintetizat eşecul aliaţilor occidentali asupra unei jumătăţi continentale, mai bine spus, pierderea influenţei lor aici. Or, în 1944 volumaşul lui Orwell fusese perceput de potenţialul editor, cel mult, ca o fabulă, de vreme ce nu ţâşnea din realitaţile lumii anglo-saxone, preocupată de vindecarea propriilor răni postbelice.

Orwell fixase la începutul cărţii un principiu esenţial al Animalismului – „Patru picioare bine, două picioare rău!” – şi a încheiat întâmplarea animalo-umană cu un talmeş-balmeş, care nu-i altceva decât rodul victoriei Animalismului asupra Umanismului, cu alte cuvinte – Reeducarea. Din acest unghi, putem spune, recurgând la sintagma lui Paul Goma, că  „Securitatea – Răul Absolut” este o axiomă de la care trebuie să pornim când discutăm despre „frică” în comunism. Din păcate pentru noi, este o frică recurentă. Chiar şi după 18 ani de la dispariţia oficială, urmele inscripţiilor ideologice se văd pe pereţii interiori şi exteriori. Parcă privesc prin noi, reflectându-se într-o oglindă în mii de ape. Vehicolul ideologiei – limba de lemn, în terminologia impusă de Françoise Thom, a destructurat şi restructurat conştiinţa noastră individuală şi colectivă. Dacă nu ne-am crea, încă, false conforturi (alibiuri) mizând la nesfârşit pe rezistenţa-prin-cultură, considerând că este dincolo de binele-şi-de-răul verticalităţii umane, poate că nu am fi supuşi unor valuri succesive şi interminabile de post-reeducare. Dacă am lua în serios importanţa fixării reperelor istorice şi conceptuale atunci când stăm de vorbă, poate că oglinda s-ar limpezi cu timpul. Până atunci: „Fiinţele de afară îşi mutau privirile de la porc la om şi de la om la porc şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.” (G. Orwell, Ferma Animalelor, trad. de Mihnea Gafiţa, Polirom, 2002) Aceeaşi stranie senzaţie se accentuează în vremea din urmă când asistăm crispaţi la „dezbaterea” pe tema colaboratorilor Securităţii, care nu doar că sunt lăsaţi (şi împinşi) de puternicii zilei să vorbească în numele nostru, dar ies tot mai mulţi la iveală, din posturile şi (im)postúrile în care „au rezistat prin cultură”...

O altă editură a înţeles rostul cărţii lui Orwell un an mai târziu. Între timp, se terminase războiul, se consumaseră Conferinţe de rang crucial (Moscova, Ialta, Potsdam), se hăcuise harta sferelor de influenţă. Dar acestea sunt detalii pe care istoricii, scriitorii (unii!), editorii români (unii!?) le ştiu foarte bine. Întrebarea care nu ne dă pace: de ce majoritatea lor covârşitoare (exceptându-i pe cei morţi în închisori ori ajunşi neputincioşi după ieşire) au preferat să ia culoarea împrejurărilor ideologice? Mai mult, de ce după 1989 au continuat să susţină că au salvat fiinţa identităţii (umane, dar şi naţionale) prin practicarea culturii? Poate fi vorba despre cultură în absenţa libertăţii individuale şi de sine? Ce este cultura? Are vreun înţeles sau ne-am obişnuit să rostim cuvinte dintr-un nou inventar ideologic? Putem ocoli demersul didactic într-o lume ai cărei profesori au fost formaţi la şcoala de tip rollerist? Oricine citeşte, chiar şi pe diagonală, temele curriculare din aria „Limbă şi comunicare”, la care s-a lucrat mulţi ani (iar „experţii” au fost răsplătiţi bine) după 1990, vede că temele sunt generoase, dar exemplificările se opresc la autorii „canonici”. Dacă Miron Costin, Sadoveanu, Arghezi sunt nume care nu lipsesc, la fel se întâmplă şi în cazul lui Mircea Cărtărescu, să zicem. Toţi cei care au fost studiaţi în afara listei fac parte din „etc.”; prescurtare ce lasă poarta deschisă (libertatea) autorilor manualelor să mai strecoare câte un favorit, mort sau viu. Însă, cum trainic ne-a învăţat comunismul, autocenzura şi traficul de influenţă funcţionează din plin. Frica de Maestru, frica bolnăvicioasă – mascată sub diverse explicaţii: cutare este bun, dar nu la fel de bun ca icsulescu, cutărescu e la cuţite cu... – de a nu supăra pe cine nu trebuie. Aşa se face cultură în România, aşa se face educaţie şi aşa sunt orientaţi tinerii. Tot astfel se întâmplă că scrierile lui Paul Goma (la nici o secţiune: roman, jurnal, eseu, publicistică etc.) nu sunt studiate în manualele (alternative) de limba şi literatura română. (Să se fi schimbat ceva de când nu mai lucrez eu în „branşă”? Aş fi prima care s-ar bucura că s-a înşelat...) Dar de ce nu au „auzit” autorii manualelor de Paul Goma? Cei mai indicaţi să răspundă sunt intelectualii, în general, scriitorii şi criticii lor, în special. Intelectualul – erijat şi în conştiinţă publică (deşi trecutul său nu-l susţine) – nu poate defila, în acelaşi timp, şi cu Paul Goma şi cu Sorin Antohi, Corbea-Hoişie, Bălăceanu-Stolnici, cu Brucan, Iliescu, Băsescu etc. Ni s-a inoculat că suntem băieţi buni şi fete drăgălaşe dacă salvăm aparenţele bunei creşteri, cumpărăm codul bunelor maniere şi ne închipuim că suntem aristocraţi. Spunem că ne-am luptat cu fiara comunistă, chiar dacă tatăl, mama, fratele mai mare era(u) una dintre bestii, iar noi unii dintre privilegiaţi. Dacă ştim să vorbim frumos, avem studii cu titluri răsunătoare (mai mult sau mai puţin reale), dacă ştim să rânjim estetic, lumea ne crede. Însă, aceeaşi lume care doseşte gunoiul din curte în faţa porţii este pudibondă foc, smerită, oripilată, nevricoasă şi înfricoşată atunci când citeşte despre atrocităţile făcute în faţă-i sau alături, în orice caz, contemporane. Se găsesc scuze (estetice) pentru demersuri amorale, cinice, lipsite de o minimă etică, sunt înfieraţi (etic) mărturisitorii crimelor comunismului. Cum, Doamne-iartă-mă, să scrii istorii ale literaturii române sărind peste Paul Goma sau minimalizându-l în câteva rânduri? Este ca şi cum ai scrie istoria comunismului uitând de Anul 1977. Şi chiar mai grav. Dacă din punct de vedere al reflexelor în practica socială Mişcarea Goma nu a avut efectul pe care şi l-au dorit iniţiatorii, în perspectivă istorică ne-a prezervat speranţa într-o recâştigare a demnităţii. Cum să recunoască vechilii culturii noastre de azi meritele literare ale lui Paul Goma, dacă el se încăpăţânează să nu uite că ei au un trecut ruşinos? Viaţa şi opera îi sunt una, nu se despart niciodată, ceea ce mă îndreptăţeşte să cred că scrierile sale vor fi valabile totdeauna, pentru că sunt vii, sunt scrise din carnea şi sângele unui om de har, care a suferit şi a mărturisit consecvent. Neputinţa lui Paul Goma de a coagula în 1977 un nucleu de societate civilă se datorează fricii intelectualilor reeducaţi, dar şi fricii animalice a lui Ceauşescu, „cel mai puternic” om din România. Goma şi-a înfrânt frica râzându-le în nas torţionarilor. Recitesc şi iar recitesc. Sunt fragmente care mă obsedează. Mă înspăimântă bătaia şi umilinţa îndurate de tânărul Paul Goma. Mă înspăimântă cazna tuturor semenilor noştri care au mărturisit prin faptă şi prin scris, cărora nu le semănăm, şi care au îndurat suferinţe neverosimile pentru alintaţii, îmbuibaţii, apaticii şi nesimţiţii regimului comunist. Numai indivizii defecţi sufleteşte şi cu mintea pervertită pot crede că reuşesc să umilească azi un om care a cunoscut iadul, întorcându-se de acolo mai speriat şi mai puternic decât oricare dintre noi. Nu, nu este o contrazicere din parte-mi. Când veţi citi rememorarea bătăilor de la Gherla, în cartea omonimă, poate vă veţi angoasa. Căci, şi spaima este utilă uneori. Oroarea şi suferinţa nu sunt expresii stilistice, sunt trăite. Aci e diferenţa majoră dintre o scriitură adevărată şi „profesiunea” scriiturii.

Ce mai avea de pierdut, în afara unei vieţi concentrate în voinţa de a nu uita? Ce i-a deranjat pe satrapii ideologici, cu tot cu uneltele lor („Săptămîniştii”, agenţii de influenţă din străinătate, lingăii de birou şi de antecameră, stipendiaţi sau numai profitori „dezinteresaţi” etc. etc.), ce îi mai deranjează, încă, pe atâţia, dacă nu memoria lui Paul Goma? Memoria-conştiinţă, ci nu minţile erudiţilor care funcţionează după interese decurgând din „nu e momentul”.

Ceauşescu a fost înfrânt şi înfrânt va fi consemnat de istorie, deşi trubadurii de curte i-au cântat în strună, iar poporul muncitor&cultivat a făcut tot ce a fost nevoie ca să-şi strângă şi mai bine lesa în jurul gâtului.

O să repet, până când voi considera că nu mai este nevoie, crezul lui Paul Goma:

„ ...şi m-am hotărît să nu-i uit în vecii vecilor nu să mă răzbun, ci mai crunt:

SĂ NU-I UIT, SĂ-I NEUIT EU ÎNTR-O CARTE

şi, mai ales, mai ales: SĂ NU-I TAC – SĂ-I NETAC”

Iată, aici cred că stau concentrate normele morale ale lui Paul Goma şi, în simetrică măsură, frica disperată a tuturor celor care îşi imaginează că adevărul se construieşte din nimic. Să nu fi auzit susţinătorii culturii-pur-şi-simplu că nu se poate face cultură vie cu o istorie paralizată şi cu limbaje care ne vorbesc ele pe noi, delimitându-ne de noi înşine? Eu nu cred.

Le-a fost atât de frică lui Ceauşescu şi dulăilor lui securişti de Paul Goma, încât l-au urmărit cu moartea şi în Franţa. Le este atât de frică actualilor de un Paul Goma acasă, încât preferă să nu vorbească despre el. Ştie oricine: nu înseamnă că aceia pe care preferăm să nu-i vedem (publicăm, promovăm, faţă de care nu vrem să ne răscumpărăm vina) nu există!

Să poposim în înţelesul vorbelor cu tâlc puse pe seama lui Appolonius din Tyana:

Cum îi onorezi pe oameni? În funcţie de curaj...