Gânduri de început de an

Gânduri de început de an

(sau despre cum să vânăm antisemiţi imaginari, militând împotriva fascismului, la pas cu comunismul recurent)

Pe măsură ce trec anii, se adeverește că Paul Goma, acest scriitor ucis ritual, zilnic, după propria-i expresie (folosită în Dialogul pe care l-am realizat împreună şi publicat în 2008), a avut și are dreptate. A fost de ajuns să citesc ultimele ziceri pe subiectul premierii președintelui AFDPR de către președintele României ca să-mi resuscit memoria. Jocuri de putere între grupurile vânătorilor de antisemiți (care au ceva de împărțit între ele), soldate cu lovituri fără șir aplicate memoriei celor care au supraviețuit ideologiei comuniste în anii ei cei mai glorioși de „preluare a puterii”, de „construire a noii societăți” și a „omului nou”. Dl Vladimir Tismăneanu consideră că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică. Nimeni nu poate interzice cuiva să prețuiască pe cine are chef. Dar un stat democratic nu legitimează, prin cea mai inaltă distincție a sa, asemenea opțiuni.”. Adevărat. Doar că adevărul nu are măsuri diferite. Dl Tismăneanu nu face decât să inducă subliminal că dl Bjoza, președintele AFDPR, este membru al Mișcării Legionare (care nu mai există de foarte multă vreme), adică al unei mișcări fasciste. Ceea ce nu este adevărat. În logica aceasta, ar mai rămâne să se spună şi că preşedintele României, dl Klaus Iohannis, este nazist, pe motiv că se trage dintr-o familie de saşi...

Câte ilegalități a comis, oare, ca să luăm un singur exemplu, fostul președinte al statului român de drept, Ion Iliescu, un comunist sadea, care în 1956 vâna studenți pentru a-i trimite în închisoare, tovarăș de nădejde care a făcut parte dintr-o „mișcare terorist-demonică”, pe numele ei: comunism, până în 1989? Când a preluat el însuși puterea, prin lovitură de stat. Și pe care Dl Tismăneanu l-a nemurit într-un volum de dialoguri? 

De ce memoria (istoria și Istoria) dlui Tismăneanu este „mai” adevărată decât a altora? Și de ce crede dumnealui că este legitim să amestece într-o frază numele lui Dorin Tudoran cu al lui Eugen Barbu? Orice părere am avea despre Dorin Tudoran, privind prestațiile sale publice de după 1989, pe care și le-a asumat (eu însămi având o neînțelegere cu Dsa, consumată în spațiul virtual privat), să nu uităm un detaliu biografic esențial, atât pentru memoria noastră comunitară, deci și pentru istorie, cât și pentru construirea unui discurs civic sănătos: Dorin Tudoran s-a luat la harță cu cenzura și cu sistemul, a făcut greva foamei, în vreme ce Vladimir Tismăneanu a fost un privilegiat al sistemului, născut din doi părinţi care au hrănit şi consolidat o „mișcare terorist-demonică”. Vorbesc de același sistem ideologic, impus de o „mișcare terorist-demonică”.

De ce elitele comuniste și urmașii lor au dreptul, nestingherit, la cuvânt, chiar să facă rating diverselor posturi de televiziune, unde îşi mai anchetează-umilesc-omoară încă o dată victimele, iar prăpădiții supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste și urmașii lor au numai drepturi cenzurate de corectitudinea politică impusă de ordonanțe, impuse la rândul lor, de comuniștii antedecembriști, transformați după noaptea dintre 1989 și 1990 în formatori în ale democrației?

Să opunem, în oglindă, expresiei dlui Tismăneanu: „antisemitii trecuti, prezenti si viitori”, o expresie pe măsură: antifasciștii trecuți, prezenți și viitori. Și să-i amintim că după invadarea teritoriului românesc de către tancurile sovietice, vânătoarea de fascişti a devenit o preocupăre de căpătâi a serviciilor şi instituţiilor româneşti, al căror control a fost preluat de comunişti şi de consilierii sovietici în următorii ani. Nu doar legionarii - recunoscuţi ca atare sau inventaţi - au devenit „fascişti”, ci şi alţi indezirabilii politici. Maniu, de exemplu. Am pus termenul între ghilimele, deoarece după 1945 fascismul (fascistul) este transformat de discursul oficial românesc în categorie a limbii de lemn, adică într-un „produs” ideologic.   

Ni se va spune că nu sunt vinovaţi copiii de isprăvile părinţilor lor. Adevărat. Dar copiii aceia au o „moştenire”, pe care o asumă fiecare în felul său. Nimeni nu rămâne pur, neatins, de istoria&memoria familiei sale. Este firesc. La fel de firesc este să nu ţipăm mai tare decât cei care au suferit pe nedrept (şi din cauza alor noştri), doar ca să distragem atenţia de la vina-(răspunderea) pe care noi înşine o avem.

În discursul istoriografic şi politologic lucrurile sunt mai aşezate, mai scuturate de emoţie, chiar mai neutre, adică „obiective”, acesta fiind rostul cercetării şi al existenţei cercetătorilor&analiştilor pe pământ. Pentru ca omenirea să nu o ia razna, cu totul, să ajungă să se înţeleagă pe sine, în toată complexitatea. Dar omul rămâne un hăţiş al propriilor emoţii, sentimente, memorii, istorii, un hăţiş pe care îl descâlceşte dacă are capacitatea de a primi informaţie din exterior, de a capta stimuli din mai multe zone. De aceea, nu ne poate rămâne indiferent că foştii membri (în tinereţea lor de acum 60-70 de ani) ori simpatizanţi, ori pe nedrept arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi, ai unei mişcări politice inexistente azi, sunt consideraţi criminali, fără să fi comis crime, ci în numele apartenenţei (reale sau atribuite forţat) la o „mișcare terorist-demonică”, aflată la putere pentru câteva luni de zile, în numele căreia câţiva membri au comis, e adevărat, crime, şi au fost, e adevărat, împotriva evreilor; în timp ce criminalii adevăraţi din regimul comunist (45 de ani!), atât cei de la manete (elitele...), cât şi bătăuşii, cei care au apăsat pe trăgaci ori au omorât cu parul, la ordin, nu au fost atinşi măcar cu o floare. 

Dl Vladimir Tismăneanu a condamnat în 2006 comunismul, cu ajutorul preşedintelui Traian Băsescu (un personaj care n-ar fi avut ce să caute în fruntea statului român de drept, la fel ca şi Ion Iliescu, la fel ca trei sferturi, probabil, dintre cei care ne conduc azi, dacă am fi avut o lege a lustraţiei!) şi poate îşi imaginează că ţine în mâini talerele balanţei, în echilibru perfect. A condus o comisie prezidenţială din care i-a făcut vânt lui Paul Goma, dinainte ca scriitorul opozant să fi ajuns să facă parte! Azi are un statut care-i permite să-şi folosească frustrările pe post de adevăruri imuabile: „Mi-e scârbă de josnicia in care va complaceți, de penuria, chiar abulia voastra morală, de incultura voastră istorică, de incapacitatea de a ințelege ce-a fost secolul XX si de ce nu e bine să ne jucăm cu focul cand vine vorba de totalitarisme.”

Abulie morală? Incultură istorică? Incapacitate de a înţelege totalitarismele? Expresii ce pot fi puse pe seama oricui, indiferent de tabără. Căci, indiferent de luările de poziţie foarte vocale ale formatorilor de specialişti în corectitudine politică, adevărul „obiectiv” are câteva coordonate clare: Dl Bjoza nu este membru al ML /nu a fost și nu este! am intervenit ulterior în text pentru a sublinia acest lucru! a se citi http://www.gandul.info/interviurile-gandul/confesiunea-legionarului-octav-bjoza-tanar-fiind-intrand-la-19-ani-si-cateva-luni-in-temnita-eram-avid-in-a-lua-de-la-fiecare-daca-gaseam-ce-avea-el-mai-bun-si-am-luat-de-la-toti-13742440 /, nu a comis crime, nu a îndemnat la crime, domnul Bjoza are dreptul la propria-i memorie, în conformitate cu propria-i biografie, nu prelucrată în conformitate cu preceptele politice, preşedintele României are toată legitimitatea de a-l decora pe preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici; în ce-l priveşte pe Dl Tismăneanu, Dsa se contrazice: în ciuda afirmaţiei că „Prețuirea publica pentru pseudo-moralitatea unor mișcări terorist-demonice (comunismul si fascismul) nu poate face parte din pedagogia democratică.”, se pare că nu este relevant să fi fost membru (marcant sau ordinar) al PCR, este imoral-ilegal-abuziv şi chiar incult (sic!) să fi fost membru (simpatizant sau doar prieten cu vreunul dintre aceştia) al ML. Şi asta în vreme ce PCR a devenit FSN (apoi şi-a creat sateliţi, care de care mai la derută, unul fiind România Mare!), preluând astfel... democraţia! 

De-aia zic, Paul Goma a avut mereu dreptate: criticându-i pe toţi (pe toţi cei care au vreo relevanţă în câmpul public, al moralei, al conştiinţei înţelese ca pedagogie naţională), păstrând distanţa faţă de toţi! Singur împotriva Lor! Singur este şi astăzi, chiar dacă are câţiva prieteni statornici şi o masă de cititori fideli. Şi va rămâne singular în istoria opoziţiei româneşti la comunism, dar şi în istoria literaturii!

Acest text este, indirect, şi un răspuns la întrebarea adresată mie cu câteva zile înainte de Crăciun: De ce nu facem demersuri către preşedintele Iohannis pentru repunerea lui Paul Goma şi a familiei sale în drepturile de cetăţeni români. Pentru că ar fi o acţiune sortită eşecului, Comisiile de monitorizare pe diverse teme vor intra imediat în funcţiune.

Mă disociez din start de toţi cei care vor prelua abuziv textul meu, de orice limbaj pamfletar, vulgar sau extremist care va însoţi o potenţială preluare.