(text apărut în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2014)
Intelectualul
în comunism, un „pericol social” iminent
Dmitri Vitkovski, O viață în GULAG, trad. din limba rusă
de Antoaneta Olteanu, Editura Corint, București, 2013, 144 p.
„A trecut suficient timp de la evenimentele descrise încât să
crească o nouă generație, care nu știe aproape nimic despre ororile
stalinismului, mai ales că, în zilele noastre, în Rusia unii se aventurează să
reabiliteze această perioadă. Este imposibil să-ți imaginezi că în Germania
s-ar putea vorbi serios despre Hitler ca
despre un «bun manager» sau ca un om din Gestapo să se afle la putere. În timp
ce în Rusia organizația responsabilă cu moartea a milioane de oameni și care a
distrus viața altor milioane conduce în continuare țara, fără a avea parte de
condamnarea pe care o merită.”
(Ana Pilkington, fiica lui Dmitri Vitkovski)
Considerată de către sovietologul
Nicolas Werth o carte ce „ar fi putut fi a doua mare operă a literaturii ruse
despre universul concentraționar sovietic, după O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn”, cartea
de față nu a putut fi publicată nici înainte de 1990 și nici în timpul vieții
autorului ei. Autorul Arhipelagului Gulag
spune despre Vitkovski că trebuia să fie corectorul cărții sale, însă a fost
împiedicat de boală, deși a apucat să lectureze câteva capitole „care l-au
convins și l-au asigurat că se va spune totul”.
Inginerul Dmitri Petrovici
Vitkovski s-a născut în 1901 și a fost arestat pentru prima oară în 1926, la
vârsta de 25 de ani, în urma unui denunț, pentru că în 1919 fusese mobilizat în
armata amiralului Kolceak. Astfel, a devenit „un element social străin”, fiind
încadrat la „pericol social”, pe baza unei rezoluții secrete a Comitetului
Executiv Central al URSS, din 24 martie 1924. A executat pedeapsa cu deportare
timp de trei ani într-un sat din Siberia, pe Enisei. Aflat în libertate un an,
în 1931 este rearestat ca „speț
burghez” (specialist burghez) și trimis pentru un an în Insulele Solovki, apoi
la canalul Baltica-Marea Albă − Belomorkanal, unde devine „șef de șantier”.
Ulterior, ajunge pe șantierul de pe râul Tuloma, dincolo de Cercul Polar, unde
se construia o hidrocentrală. „Având în vedere zilele de muncă și ca urmare a
încheierii pedepsei, sunt eliberat din detenție. Am făcut doar cinci ani. Unde
să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am familie, nu am nicio avere în afară de
pelerina din lagăr”. A poposit la Moscova numai trei zile, cât să-și dea seama
că nu avea nicio șansă de a se stabili acolo, iar „după o lună de peregrinări
obositoare și fără rezultat prin Asia Centrală și Siberia, mă angajez ca șef de
secție la o fabrică chimică din Cimkent, iar peste încă un an mă mut în Vladimir”,
la aproximativ 200 km de Mosvova. De unde va fi arestat pentru a treia oară în
1938, după numai un an de „libertate”. Din fericire pentru el, Vitkovski a fost
arestat la câteva săptămâni după stoparea Marii Terori, motiv pentru care
acuzația de „complot contrarevoluționar” conform celebrului articol 58 nu își
va face efectul pe care îl avusese cu puțin timp înainte.
Sunt recognoscibile în povestea
lui Vitkovski metodele de anchetare ale Securității după model sovietic. După
ce l-au umilit, l-au amenințat cu execuția, adresându-i invective, unul dintre
cei trei care se aflau în cameră i-a spus: „Acum du-te și adu-ți aminte de
crimele tale. Noi știm tot și am notat tot aici, arătă el spre un dosar, dar
trebuie să recunoști tu singur.” Va fi eliberat după doi ani, „din lipsă de
probe” și fără să fi recunoscut ceea ce nu făcuse.
Condițiile de detenție și de
anchetă erau similare celor din sistemul concentraționar românesc: mizerie,
înfometare, anchete nocturne. Iar descrierea acestor condiții seamănă izbitor,
din punct de vedere al conținutului și stilului, cu descrierile unora dintre supraviețuitorii închisorilor
politice din România. O dovadă în plus că ideologia comunistă, pusă în practică
în zone socioculturale destul de diferite, a generat tipuri de realități
similare, până la identificare pe anumite niveluri. Explicația rezidă în aceea
că într-un astfel de regim ideologic metodele de inhibare a voinței ajung să se
exercite asupra funcțiilor vitale proprii speciei: „Toate gândurile, ca și
visele, sunt pline de reprezentări ale mâncării, toate discuțiile, ca și
visele, revin la mâncare. Iar când treizeci-patruzeci de asemenea oameni
flămânzi sunt adunați la un loc și nu pot să se împrăștie deloc, gândurile și
vedeniile lor se accentuează reciproc și iau forma unei psihoze severe în
masă.” Și pentru că anchetatorii erau instruiți în acest sens, în timpul
anchetelor încercau să înfrângă rezistența unora dintre deținuți cu o farfurie
de mâncare.
„Crezi că o să pățesc ceva dacă
te împușc azi? N-o să primesc decât mulțumiri. Va fi o jigodie mai puțin.” îi
spune anchetatorul Saharov într-o noapte, încercând să-l intimideze pentru a
semna o declarație scrisă integral de anchetator. Nici bătaia până la sânge,
nici statul în picioare două zile și două nopți nu l-au convins să semneze. Și
poate n-ar fi reușit să reziste fără ajutorul celor doi soldați care l-au
păzit, permițându-i pentru scurtă vreme să se rezeme de perete. Unul dintre ei
a avut chiar curajul de a-i oferi un pahar cu apă în care și-a dizolvat rația
zilnică de cuburi de zahăr.
După această detenție, Vitkovski
trăiește în exil, în Caucazul de Nord, iar în timpul războiului este mobilizat
într-o unitate specială, fostul deținut explicând astfel această ciudățenie:
„împreună cu alți soldați răniți și care o terminaseră cu lupta, am fost
trimiși − acestea sunt paradoxurile vieții noastre − la trupele cu destinație
specială ale GPU, pentru «paza și protecția obiectivelor de stat și de
importanță deosebită».” Din cauza stării precare a sănătății, părăsește
războiul și se angajează cercetător într-un institut al Academiei de științe
medicale. „Totul trece, dar multe se repetă”, consemnează Vitkovski în
memoriile sale, cu trimitere la statutul de „pericol social” pe care un deținut
politic nu îl pierde niciodată în timpul regimului comunist. După 6 ani de
relativă normalitate, mai ales profesională, este îndepărtat din serviciu, pe
motiv că a folosit în laborator, absolut regulamentar, cianură de potasiu. „Și
așa, iar s-a ruinat tot! Familia, un serviciu bun, o anumită liniște, viitorul,
speranțele. (...) Ce cruzime calculată, rece, inumană!” În 1951 a fost deportat
la Priluki, apoi la Berezotocika, în Ucraina, primind permisiunea de a se
întoarce la Moscova în 1954. A murit în somn, în dimineața zilei de 5 august
1966.
Formația științifică a lui Dmitri
Vitkovski și-a lăsat amprenta și asupra amintirilor sale de O jumătate de viață (titlul ediției în
limba rusă), dar nu într-o manieră seacă, ci cu reale accente poetice. Nu devine
captiv entuziasmelor și patetismelor postfestum. Spre deosebire de Soljenițîn,
care pare cuprins de febra sfârșitului lumii, motiv pentru care face descrieri
amănunțite din punct de vedere istoric, Vitkovski stăruie asupra naturii
înconjurătoare și umane. Deține deopotrivă „rețeta” prezentării contextului și
pe cea a situării de sine în acest context.
Cartea lui Dmitri Vitkovski emană
o liniște în totală contradicție cu ororile prezentate în ea. Este adevărat că
autorul este stăpânit în permanență de grija de a nu fi ostentativ în relație
cu suferințele sale. Parcă ar transmite că nu este decât unul din milioanele de
deținuți din GULAG, dar unul care a avut posibilitatea să lase o mărturie. Conștient
„că totul trece în lumea asta, așa cum trece viața însăși. Nu e deloc precaut
să uiți regula asta”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu