duminică, 11 ianuarie 2015

Regimul comunist - O „cruzime calculată, rece, inumană!”

(text apărut în revista „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2014)

Intelectualul în comunism, un „pericol social” iminent

Dmitri Vitkovski, O viață în GULAG, trad. din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Editura Corint, București, 2013, 144 p.

„A trecut suficient timp de la evenimentele descrise încât să crească o nouă generație, care nu știe aproape nimic despre ororile stalinismului, mai ales că, în zilele noastre, în Rusia unii se aventurează să reabiliteze această perioadă. Este imposibil să-ți imaginezi că în Germania s-ar putea  vorbi serios despre Hitler ca despre un «bun manager» sau ca un om din Gestapo să se afle la putere. În timp ce în Rusia organizația responsabilă cu moartea a milioane de oameni și care a distrus viața altor milioane conduce în continuare țara, fără a avea parte de condamnarea pe care o merită.”
(Ana Pilkington, fiica lui Dmitri Vitkovski)

Considerată de către sovietologul Nicolas Werth o carte ce „ar fi putut fi a doua mare operă a literaturii ruse despre universul concentraționar sovietic, după O zi din viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn”, cartea de față nu a putut fi publicată nici înainte de 1990 și nici în timpul vieții autorului ei. Autorul Arhipelagului Gulag spune despre Vitkovski că trebuia să fie corectorul cărții sale, însă a fost împiedicat de boală, deși a apucat să lectureze câteva capitole „care l-au convins și l-au asigurat că se va spune totul”.
Inginerul Dmitri Petrovici Vitkovski s-a născut în 1901 și a fost arestat pentru prima oară în 1926, la vârsta de 25 de ani, în urma unui denunț, pentru că în 1919 fusese mobilizat în armata amiralului Kolceak. Astfel, a devenit „un element social străin”, fiind încadrat la „pericol social”, pe baza unei rezoluții secrete a Comitetului Executiv Central al URSS, din 24 martie 1924. A executat pedeapsa cu deportare timp de trei ani într-un sat din Siberia, pe Enisei. Aflat în libertate un an, în 1931 este rearestat ca „speț burghez” (specialist burghez) și trimis pentru un an în Insulele Solovki, apoi la canalul Baltica-Marea Albă − Belomorkanal, unde devine „șef de șantier”. Ulterior, ajunge pe șantierul de pe râul Tuloma, dincolo de Cercul Polar, unde se construia o hidrocentrală. „Având în vedere zilele de muncă și ca urmare a încheierii pedepsei, sunt eliberat din detenție. Am făcut doar cinci ani. Unde să mă duc? Ce să fac? Nu am casă, nu am familie, nu am nicio avere în afară de pelerina din lagăr”. A poposit la Moscova numai trei zile, cât să-și dea seama că nu avea nicio șansă de a se stabili acolo, iar „după o lună de peregrinări obositoare și fără rezultat prin Asia Centrală și Siberia, mă angajez ca șef de secție la o fabrică chimică din Cimkent, iar peste încă un an mă mut în Vladimir”, la aproximativ 200 km de Mosvova. De unde va fi arestat pentru a treia oară în 1938, după numai un an de „libertate”. Din fericire pentru el, Vitkovski a fost arestat la câteva săptămâni după stoparea Marii Terori, motiv pentru care acuzația de „complot contrarevoluționar” conform celebrului articol 58 nu își va face efectul pe care îl avusese cu puțin timp înainte.
Sunt recognoscibile în povestea lui Vitkovski metodele de anchetare ale Securității după model sovietic. După ce l-au umilit, l-au amenințat cu execuția, adresându-i invective, unul dintre cei trei care se aflau în cameră i-a spus: „Acum du-te și adu-ți aminte de crimele tale. Noi știm tot și am notat tot aici, arătă el spre un dosar, dar trebuie să recunoști tu singur.” Va fi eliberat după doi ani, „din lipsă de probe” și fără să fi recunoscut ceea ce nu făcuse.
Condițiile de detenție și de anchetă erau similare celor din sistemul concentraționar românesc: mizerie, înfometare, anchete nocturne. Iar descrierea acestor condiții seamănă izbitor, din punct de vedere al conținutului și stilului, cu descrierile  unora dintre supraviețuitorii închisorilor politice din România. O dovadă în plus că ideologia comunistă, pusă în practică în zone socioculturale destul de diferite, a generat tipuri de realități similare, până la identificare pe anumite niveluri. Explicația rezidă în aceea că într-un astfel de regim ideologic metodele de inhibare a voinței ajung să se exercite asupra funcțiilor vitale proprii speciei: „Toate gândurile, ca și visele, sunt pline de reprezentări ale mâncării, toate discuțiile, ca și visele, revin la mâncare. Iar când treizeci-patruzeci de asemenea oameni flămânzi sunt adunați la un loc și nu pot să se împrăștie deloc, gândurile și vedeniile lor se accentuează reciproc și iau forma unei psihoze severe în masă.” Și pentru că anchetatorii erau instruiți în acest sens, în timpul anchetelor încercau să înfrângă rezistența unora dintre deținuți cu o farfurie de mâncare.
„Crezi că o să pățesc ceva dacă te împușc azi? N-o să primesc decât mulțumiri. Va fi o jigodie mai puțin.” îi spune anchetatorul Saharov într-o noapte, încercând să-l intimideze pentru a semna o declarație scrisă integral de anchetator. Nici bătaia până la sânge, nici statul în picioare două zile și două nopți nu l-au convins să semneze. Și poate n-ar fi reușit să reziste fără ajutorul celor doi soldați care l-au păzit, permițându-i pentru scurtă vreme să se rezeme de perete. Unul dintre ei a avut chiar curajul de a-i oferi un pahar cu apă în care și-a dizolvat rația zilnică de cuburi de zahăr.
După această detenție, Vitkovski trăiește în exil, în Caucazul de Nord, iar în timpul războiului este mobilizat într-o unitate specială, fostul deținut explicând astfel această ciudățenie: „împreună cu alți soldați răniți și care o terminaseră cu lupta, am fost trimiși − acestea sunt paradoxurile vieții noastre − la trupele cu destinație specială ale GPU, pentru «paza și protecția obiectivelor de stat și de importanță deosebită».” Din cauza stării precare a sănătății, părăsește războiul și se angajează cercetător într-un institut al Academiei de științe medicale. „Totul trece, dar multe se repetă”, consemnează Vitkovski în memoriile sale, cu trimitere la statutul de „pericol social” pe care un deținut politic nu îl pierde niciodată în timpul regimului comunist. După 6 ani de relativă normalitate, mai ales profesională, este îndepărtat din serviciu, pe motiv că a folosit în laborator, absolut regulamentar, cianură de potasiu. „Și așa, iar s-a ruinat tot! Familia, un serviciu bun, o anumită liniște, viitorul, speranțele. (...) Ce cruzime calculată, rece, inumană!” În 1951 a fost deportat la Priluki, apoi la Berezotocika, în Ucraina, primind permisiunea de a se întoarce la Moscova în 1954. A murit în somn, în dimineața zilei de 5 august 1966.
Formația științifică a lui Dmitri Vitkovski și-a lăsat amprenta și asupra amintirilor sale de O jumătate de viață (titlul ediției în limba rusă), dar nu într-o manieră seacă, ci cu reale accente poetice. Nu devine captiv entuziasmelor și patetismelor postfestum. Spre deosebire de Soljenițîn, care pare cuprins de febra sfârșitului lumii, motiv pentru care face descrieri amănunțite din punct de vedere istoric, Vitkovski stăruie asupra naturii înconjurătoare și umane. Deține deopotrivă „rețeta” prezentării contextului și pe cea a situării de sine în acest context.  

Cartea lui Dmitri Vitkovski emană o liniște în totală contradicție cu ororile prezentate în ea. Este adevărat că autorul este stăpânit în permanență de grija de a nu fi ostentativ în relație cu suferințele sale. Parcă ar transmite că nu este decât unul din milioanele de deținuți din GULAG, dar unul care a avut posibilitatea să lase o mărturie. Conștient „că totul trece în lumea asta, așa cum trece viața însăși. Nu e deloc precaut să uiți regula asta”.    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu