dragostea se învață în copilărie
colț de lume plin
de flori, gâze, pomi, păsări și cer. și
pământul, pământul era atât de bun cu mine. îmi mângâia tălpile cu căldura soarelui, le răcorea în urma ploii. dacă
închid ochii îi simt țărâna, mirosul ei e din mine. mă lăsa îngăduitoare să-i
urmăresc vietățile cum trebăluiesc printre crăpături.
o, eram atât
de fericită! învățam viața din jurul ființei mele mici să mă iubească. învățam
odată cu ea să devin solară și războinică. moartea se petrecea în alt univers,
de unde primeam știri despre ea. ne preschimbam sub privirile mele, cu
degețelele o pipăiam de aproape. o apropiam de ochi, o duceam la buze. culcam
urechea pe sufletul ei bogat. odată era cât pe ce să mă omoare. tot ea m-a
salvat. împreună eram mai bune, mici și bălaie, și nemuritoare. eu și colțul
meu de lume.
în vise mă ciupește speranța ca o furnică luând în
piept truda zilei pe dâra luminoasă dintre două umbre. uneori alunecă pe trup.
când mă trezesc văd bine că sunt în 2015.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu