despre gușteri, studenți&bagaje

 Câte ceva despre cele pe care le-am uitat de dinainte de a le fi știut...

(Gânduri domestice de sâmbătă seara)

Dacă a văzut cineva în mass-media, de curând, măcar o emisiune (sau vreo mențiune) dedicată Mișcării pentru drepturile omului (1977) să îmi spună și mie. A debutat în februarie (eu spun: în ianuarie 1977, dar acum nu este atât de important; dacă aș fi cu adevărat rea, aș spune că a început odată cu trimiterea primului manuscris în Occident, las criticilor literari privilegiul de a ne spune când a fost asta) și s-a tot desfășurat până la 1 aprilie (arestarea lui Paul Goma​; bine, eu spun că până mai târziu, dar nici acest detaliu nu contează în această clipă)...

Or, citesc pe net cum Ion Iliescu e invitat la conferințe (una chiar la Facultatea de Istorie, unul din locurile în care în iunie 1990 minerii au intrat în sălile de curs peste studenți și profesori, unde a doua zi după năvălirea lor era dezastru, iar în amfiteatrul „N. Iorga” zăcea pe catedră o bucată de franzelă ruptă minerește, iar pe tablă ședea scris: „aici au fost miniri”...), văd la televizor înduioșătoare montaje literar-artistice despre cum prindea copilul Ion gușteri (sau șopârle?); și despre cât de săracă&nefericită i-a fost aceeași copilărie, pentru că bunicul lui nu avea electricitate (băieții de la Digi m-ați dezamăgit profund!); dar cum adesea ne dovedim analfabeți în materie de istorie (asta nu le cauzează doar celor direct analfabeți), acum copilul meu (care n-a văzut emisiunea, dar poate au văzut-o alți copii) o să creadă că din cauza asta erau atât de triști copiii în perioada interbelică: pentru că nu aveau curent electric în bordei, la țară... Săracii! Păcat că nu l-a întrebat nimeni pe Președinte cum erau prinși studenții în 1956, în timpul vânătorilor organizate prin facultăți! Cred că mai ușor decât gușterii! Mai ales că unii dintre vânători aveau experiența prinderii încă din copilărie (săracele șopârle!).

Câți profesori de istorie or știi ce e acela un bagaj? Mi-ar plăcea să le vorbească mai mult copiilor noștri în puținele ore alocate istoriei și despre ce a însemnat comunismul, altfel se vor uita la televizor și vor crede că tovarășii au fost niște oameni săraci, cinstiți și curați la suflet, care au crezut în idealurile comuniste și s-au trezit din vis fix în decembrie 1989, rânjind pe postul național despre nobila ideologie comunistă, care a fost întinată printr-o nefericită punere în practică.

„Sînt gata. Nu mai joc teatru, s-a isprăvit cu gălăgia, cu protestele – cu toate. Sînt din nou, după douăzeci de ani – un deţinut. Care ştie, a învăţat pe proprie piele că opoziţia trebuie să capete alte forme. Schimbarea (macazului) s-a petrecut probabil în cele cîteva secunde de spaimă că fusesem prins fără bagaj. Pînă adineauri i-am avut pe Ana-Maria, pe Filip, pe socru-meu, pe Lulu; îi avusesem pe Ladea, pe Nego, pe Vianu, pe Cristoaica, pe Dîmboviceanu, îi avusesem pe cei care-mi intraseră în casă ori îmi telefonaseră (şi pe liceeană...). Îi avusesem pe cei care nu-mi intraseră în casă, nu-mi telefonaseră, dar se gîndiseră să o facă; îi avusesem „dincolo” pe Ţepeneag, pe Monica Lovinescu, pe Marie-France Ionesco, pe Tănase, pe Paruit, pe cei de la Europa Liberă, pe gazetari...

Şi iată: negăsirea bagajului – care trebuia să-mi fie la îndemînă – m-a avertizat: din acel moment aveam să fiu singur.

Socru-meu îl ţine în braţe pe Filip. Mă apropii, cu prosopul răsucit în mînă – singurul şi tristul meu bagaj; se apropie Ana-Maria. Ne unim capetele – patru.

Responsabila blocului izbucneşte, sonor, în plîns.

– La revedere, spun – sînt calm şi deja departe.”

(fragment din Paul Goma, CULOAREA CURCUBEULUI ′77 (CUTREMURUL OAMENILOR), în curs de apariţie la Ratio et Revelatio)