Ia pe cinci şi ţine-aproape!

 (roman în lucru, fără titlu, deocamdată)

Privit de departe, convoiul „pinguinilor” se mişcă imperceptibil. Cele cinci coloane, de câte 48 de oameni fiecare, provenind din 4 brigăzi, de câte 60 de duşmani ai poporului, se mişcă greu. Lasă în urmă o perdea suavă de praf. În Balta Brăilei ţărâna e fină şi deasă, deasă. Un fotograf ar putea surprinde esenţa acestei imagini. Câte ceva din mirosul prafului, târşâitul încălţărilor diforme, tăcerea evlavioasă a femeilor şi copiilor din Agaua. Ca în fiecare dimineaţă, puietul stă agăţat pe scaunele de lemn, sub umbra corcoduşilor de la porţi. Când caraliul lateral nu întoarce capul, un puşti sau o zgâtie de copilă face un salt de zebră peste şanţul acoperit cu iarbă. Tălpile mici şi goale aterizează fără zgomot lângă lanţul uman. Pumnişorii strânşi se deşertează într-o clipită, ca prin minune, în buzunarul zeghei. Nimic nu ajunge pe jos. „Pinguinii” şi copiii au un cod pe care îl interceptează numai ei. Unda lor de rezonanţă este perfectă.

Deşi sunt mai mult crude, corcoduşele sunt pentru puşcăriaşi ce sunt trufele pentru aristocraţi, după o lungă criză planetară. În primul rând, ele sunt ceva solid în stomacele pe care foametea îndelungată şi sistematică le-a lipit de şira spinării. În al doilea, înseamnă vitamine, atât de râvnite de trupurile slăbite. În al treilea, o aromă netrucată a libertăţii. Nu în ultimul, o bucurie. Să o priveşti, să o pipăi în podul palmei. Printre gingii să o rostogoleşti încetişor cu limba, ca şi când ai săruta îndelung o femeie. Amânare studiată.

Ia pe cinci şi ţine-aproape! ’Mnezăii mamii tele de bandit! Că de-aia nu mai plouă şi peştele nu mai trage la undiţă, ’tu-vă-n... că din cauza voastră am probleme cu şefu’!

În rândul al cincilea, dinspre răsărit, al 26-lea din coloană, după numărătoarea sergentului Chiorete, se află Alexandru. Băi, ’reaţi ai dreacu’, de la 1 la 5, de la vest la est, bă, că la răsărit s-adună bă, că de-acolo răsare, bă, soarele! He, he, he!, hăhăie Chiorete în momentele lui de graţie omenească. Aşa îl botezaseră frontieriştii, băieţi tineri şi puşi pe glume, pe olteanul de la Caracal, ajuns caraliu în Balta Mare a Brăilei. Era atât de împătimit după răsăritul ideologic încât se chiorea ca să privească soarele. Că la soare te mai poţi, orişicâtuşi, uita, da la Stalin ba! Ha, ha, ha! Bătrânii tăcuţi ai brigăzilor mustăceau. Atunci intervenea Alexandru, veteran al puşcăriilor când ajunsese la Salcia, înainte de liberare: Ei, mă, Firică, mă, te mănâncă rău limba! Da’ să vezi ce foame-ţi iei la carceră! Nu te iartă el Chiorete!

Foametea era o stare permanentă. Trei zile la carceră puteau foarte bine să fie şi o pauză de la muncă pentru un tânăr. Odihnă. Tinerii încă aveau de unde să scadă... Pentru un „pinguin” e greu de spus ce ar fi fost mai rău.

Un pinguin cu lanţuri la picioare este cel mai revoltător spectacol la care a asistat vreodată un frontierist. Diferenţa dintre ei este dată de cuantumul condamnării şi subliniată de vârstă. Pinguinul este un tânăr îmbătrânit în închisoare, sub povara celor 20-25 de ani de muncă silnică sau de condamnarea pe viaţă. Abia se mişcă, din cauza neajunsurilor fizice, a bolilor şi a foametei endemice. Când sunt mutaţi dintr-o închisoare în alta sau dintr-un lagăr de muncă forţată în alt loc de detenţie, pinguinii sunt puşi în lanţuri. Brăţările late ce le mângâie gleznele riscă să iasă de pe picior. Laba piciorului este redusă la un fragment osos din scheletul ambulant, fostul bărbat de 70-80-100 de kg, acum o umbră de 30-35. Lanţul dintre cele două „brăţări” late se transformă în armă la purtător împotriva purtătorului.

Pentru că abia se mişcă, deseori ei se împiedică în lanţ şi cad. Se lovesc, se julesc. Rănile se cicatrizează destul de repede, în contact cu praful şi sudoarea sărată. Uneori – rareori – se infectează. În puşcăria politică nu există microbi. Obişnuiesc să spună bandiţii. În realitate, microbii există cu vârf şi îndesat. Dar imunitatea deţinuţilor la mizerie este peste mediile acceptate de statisticile de specialitate.

Caraliul îi ridică în şuturi şi înjurături. Îi împung cu patul balalaicei. Cu adevărat cumplit este iarna. Zalele se încarcă de zăpadă, greutatea lanţului îi sfâşie „criminalului” pielea, până la os. Ceea ce nu conţin statisticile despre calitatea vieţii în societatea tuturor dreptăţilor, sunt limitele capacităţii de a răbda înfometarea sistematică. Şi neodihna. Şi tortura. Şi batjocura. Alexandru ştie prea bine că nici nu vor fi aflate curând. Când a fost arestat era la un pas de a deveni absolvent de filosofie. Nu are convingerea studenţilor legionari că suferinţa lor are un sens mai presus de micimea caraliilor. Pentru el revolta înseamnă totul. Este fruntaş la zilele de carceră. Alexandru mai ştie ceva, încă nedesluşit cum se cuvine de el. Suferinţa studenţilor legionari este exemplară. A făcut multă „neagră” luându-le apărarea, cărând tineta în locul lor. Şi altele. Ar comite o impietate de le-ar rosti pe toate. Îmbătrâniţii ăştia, covârşiţi de propria demnitate, spune Alexandru, seara, când trage cu patimă dintr-o ţigară. Soră-sa îi trimisese pachetul de rămas bun. O carte poştală şi un pachet pentru bandiţii poporului, care se pregătesc să plece din rai în şi mai rai! Fumează din rărunchi, dar împarte cele 400 de ţigări regulamentare cu cei care n-au primit încă pachetul. Poate la adresă nu mai era nimeni. Poate părinţii au murit. Poate nevasta a divorţat şi a schimbat adresa. De câte asemenea întrebări nu este sfâşiată neliniştea unui criminal politic...

Alexandru Gheciu este progenitura contrarevoluţionară a doi părinţi avuţi. Străbunicii fuseseră împroprietăriţi de „Domnul Cuza”, din averile boierilor craioveni. Bunicii paterni, machidoni din sudul Dunării, tot cumpăraseră de la localnici. Chiar împărţită la copii, averea tot crescuse. După arestarea lui Alexandru, bătut, ameninţat, tatăl său dăduse iscălitură că renunţă la pământ pentru colectivă. Aşa au intrat părinţii lui înainte de vreme în pământ, cu inima frântă de durerea de a-şi fi pierdut unicul fiu şi sensul existenţei lor de ţărani. Au plecat pe lumea cealaltă, fără să fi ştiut ce este revoluţia.