Una din urmările cedării din 28 iunie 1940

[textul nu are note de subsol, fiind conceput ca voce de enciclopedie]

 

REPATRIEREA CETĂŢENILOR SOVIETICI

Este o sintagmă sovietică, aplicată în România după semnarea Convenţiei de Armistiţiu la 12 septembrie 1944.

27 august 1989, Chişinău, foto Andrei Vartic

Decretul Prezidiului Consiliului Superior al URSS din 8 martie 1941 stabilea cine este considerat cetăţean sovietic. Deveniţi cetăţeni români în 1918, prin voinţa liber exprimată în virtutea principiului autodeterminării naţionalităţii, locuitorii Basarabiei şi Bucovinei de Nord au fost asimilaţi după 28 iunie 1940, în mod colectiv, cetăţeniei sovietice. În absenţa unei convenţii bipartite care să reglementeze o situaţie de acest gen, trebuia să se recurgă la normele Dreptului Internaţional. Potrivit Statutului Curţii Internaţionale de la Haga, unul din principiile esenţiale de care trebuia să se ţină seama era cel al autodeterminării naţionalităţii, adică dreptul de opţiune rezervat individului care trece de la statul cesionat la statul cesionar, drept de care basarabenii şi bucovinenii nu au beneficiat. Chiar dacă locuitorii aparţinând unui teritoriu cesionat primeau automat şi în mod colectiv cetăţenia statului cesionar (URSS), aceasta nu era valabilă în afara exercitării dreptului de opţiune. Cetăţenia devine efectivă, de drept, numai ca efect al acordării dreptului de opţiune. 

Decretul din 1941 a stat la baza art. 5 al Convenţiei de Armistiţiu, care obliga statul român la „r.c.s.” în URSS. Românii basarabeni şi bucovineni care părăsiseră teritoriile cedate de România în iunie 1940, precum şi aceia care nu se aflau în teritoriile cedate în momentul anexării, au fost vânaţi. În mod firesc, şi nu în condiţii de forţă, indivizii respectivi nu intrau sub incidenţa legilor statului în cauză, iar statutul lor nu mai putea fi pus în discuţie de evenimente politice ulterioare.

Până la 16 martie 1944 (din Basarabia) şi până la 24 mai 1944 (din Bucovina) se refugiaseră, de teama sovieticilor, 82 580 de basarabeni şi 32 958 de bucovineni, aflaţi în evidenţa planului de evacuare. Au mai fost alte zeci de mii care au plecat pe cont propriu.

Art. 5 al Convenţiei de Armistiţiu prevedea pentru România obligativitatea de a înapoia „în ţara lor” pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, precum şi pe „toţi cetăţenii internaţi şi pe cei duşi cu sila în România”. În absenţa unei înţelegeri prealabile româno-sovietice în privinţa stabilirii cetăţeniei acelora care plecaseră din Basarabia şi Bucovina de Nord, CA(S)C a impus identificarea şi trecerea tuturor acestora pe liste. Comunicatul MAI din octombrie 1944, după ce făcea cunoscute prevederile art. 5 al Convenţiei, îi îndruma „pe cetăţenii sovietici şi aliaţi” să se înscrie „de urgenţă”, după cum urmează: cei aflaţi pe teritoriul rural – la preturi; cei aflaţi pe teritoriul urban – la chestura sau la poliţia oraşului respectiv; în Bucureşti, înscrierea se făcea în strada Theodor Aman 12, zilnic între orele 9-12. Termenul limită pentru înscriere era 10 octombrie 1944 (ulterior, a fost prelungit până la 20 octombrie). „Calitatea de cetăţean, internat, mutat cu sila sau refugiat” urma să fie stabilită prin acte personale, iar în lipsa acestora pe bază de investigaţii făcute de autorităţile locale, „pentru a se constata că petiţionarii în adevăr au calitatea notorie de internaţi, aduşi cu sila sau refugiaţi”. La 23 octombrie 1944 a plecat spre URSS primul grup de 600 de persoane, din Gara de Nord. Un comunicat al postului Radio Moscova din 29 ianuarie 1945 anunţa că până la acea dată numărul „cetăţenilor sovietici repatriaţi” în URSS, „evacuaţi forţat din România”, a fost de 58 882 de oameni.    

Grl. Golikov declara în noiembrie 1944: „persoane ostile statului sovietic se forţează ca prin înşelăciuni, provocări etc., să învenineze conştiinţa cetăţenilor noştri, forţându-i să creadă într-o îngrozitoare şi monstruoasă calomnie, adică aceea că patria sovietică i-ar fi uitat, că s-ar fi depărtat de la ei şi nu-i mai consideră ca cetăţenii ei. Aceste persoane intimidează pe concetăţenii noştri, asigurându-i că în caz de întoarcere a lor în patrie, ei vor fi obiectu[l] unor represiuni... ţara sovietică a păstrat amintirea [lor] şi se îngrijeşte de cetăţenii săi care au căzut în robia germană. Ei vor fi primiţi ca fii ai patriei...”.

Până la 3 decembrie 1944 plecase deja al şaptelea grup de 600 de „cetăţeni sovietici”, iar la 17 decembrie un grup de 595 de „copii originari din teritoriile sovietice [Transnistria], vremelnic contropite de hoardele fasciste”.

Conform datelor Serviciului Special pentru Repatriaţii Aliaţi, la 20 octombrie 1944 erau înscrişi pentru Bucureşti 1 556 „cetăţeni sovietici”, iar pentru provincie – 1 347. Pentru alocaţia de întreţinere şi indemnizaţiile de echipament statul român a plătit celor înscrişi pentru repatriere (în Bucureşti) suma de 46 milioane lei. Alocaţiile au încetat începând cu data de 21 octombrie 1944, fiind înlocuite cu 3 mese pe zi la cantine special înfiinţate: în Pasajul Imobiliar, Cantina Victoria, Cantina Splaiul Independenţei, Cantina Buzeşti. Asistenţa medicală era asigurată în căminele de copii din şcoala Pia Brătianu (fete) şi Căminul de Ucenici Obor (băieţi). Restul persoanelor au fost cazate în hotelurile Palace, Paris, Milano, Kiriazi, Universal, Modern, Dacia, Bratu, Lyon, New York, Lux. Pentru igiena corporală aveau la dispoziţie, în mod gratuit, băile şi deparazitoarele Vâlcov, Zerlendi, Basarab, Azilul de Noapte.

Considerându-se cetăţeni români, mulţi basarabeni şi bucovineni au făcut declaraţii de naţionalitate română la primăriile localităţilor în care se aflau. Prin aceasta sperau să poată rămâne în România, fără a mai intra sub incidenţa art. 5. Dar la 14 iunie 1946 se mai punea încă problema „sabotării” executării Convenţiei de Armistiţiu. MAI transmitea Ordinul circular nr. 156 861, urmare a cererii Comisiei Aliate de Control (Adresa nr. A 791/ 29 mai 1946), în care se cereau „informaţii despre toate cauzele aflate în curs de cercetare sau judecată în legătură cu persoanele care sabotează executarea Convenţiei de Armistiţiu şi să se întocmească un tablou care să cuprindă următoarele rubrici: 1. Numele şi prenumele persoanei implicate; 2. Numele tatălui; 3. Naţionalitatea; 4. Ocupaţia; 5. De ce partid politic aparţine; 6. Situaţia socială; 7. O expunere scurtă a felului infracţiunii; 8. Când a început cercetarea; 9. Unde se găseşte dosarul; 10. Unde se găseşte în prezent infractorul”.

La 6 noiembrie 1946, alt Ordin circular (Nr. 422 12 A) interzicea eliberarea certificatelor de naţionalitate română „pentru a nu se mai crea confuzii între naţionalitate şi cetăţenie”, decizie argumentată prin aceea că „este interzis a se stabili originea etnică”.                       

Problema „cetăţenilor sovietici” era încă discutată în 1948, după încheierea Tratatului de Pace, cu o strategie uşor schimbată. Ordinul circular din 7 aprilie 1948 prevedea pentru „foştii” locuitori ai Basarabiei şi Bucovinei de Nord, veniţi în România între 1941-1945, „doritori a se repatria, că li se acordă fără nici o dificultate dreptul de înapoiere la locul natal în contul Guvernului Sovietic...”. Este evident caracterul duplicitar al MAI: „Se va explica acestor locuitori că repatrierea lor se face numai pe baza dorinţei lor liber consimţite/ exprimate/. Nici un fel de constrângeri nu se vor face pentru repatrierea lor, de asemenea nu se vor face nici un fel de greutăţi acelor persoane care ar dori să se bucure de dreptul lor de repatriere... Reprezentanţii Serviciului de Repatrieri vor avea convorbirea numai cu locuitorii ce doresc a se repatria benevol în Uniunea Sovietică, cărora le vor da explicaţii în legătură cu formalităţile de repatriere.

Aceşti reprezentanţi nu vor efectua nici un fel de constrângeri pentru a determina repatrierea”.

Speriaţi de „binefacerile” regimului comunist, nedorind să se întoarcă în URSS, mulţi dintre ei au reuşit să îşi falsifice actele pentru a putea rămâne în România. Ana Gavrilă (soţia luptătorului anticomunist Ion Gavrilă-Ogoranu) îşi aminteşte cum zeci de studenţi bucovineni şi basarabeni din zona Sibiului le-au cerut ajutorul ei şi primului soţ (Petru Săbăduş, mort în detenţie ca urmare a torturilor la care l-a supus directorul penitenciarului Gherla – Petre Goiciu). Pe unul dintre ei, Dan Dumitrescu, l-au ajutat toată iarna, până când a reuşit să-şi facă rost de acte false cu ajutorul unui alt student, bucovinean, care se numea Havrilescu. Eufimie Goma, ajutat de fiul său minor, a reuşit să confecţioneze astfel de acte pentru familia sa, dar şi pentru mulţi alţi basarabeni refugiaţi în România. O parte a celor rămaşi au ajuns, în cele din urmă, în închisorile politice româneşti.

După 10 februarie 1947, situaţia basarabenilor şi bucovinenilor „repatriaţi” cu forţa din România în URSS, printr-un Armistiţiu care încălca norme de drept internaţional, a devenit legală, fiind „legitimată” în favoarea părţii sovietice, prin semnarea Tratatului de Pace de către Naţiunile Unite şi România. Majoritatea românilor basarabeni şi bucovineni „repatriaţi” în Uniunea Sovietică după octombrie 1944, acuzaţi de trădare, au fost trimişi în GULAG, pentru a participa la „reconstrucţia patriei socialismului”.

Bibliografie: ANIC, fond MAI, Direcţia Administraţiei de Stat, dos. nr. 27/ 1941, nr. 80/1945, ff. 1, 11, nr. 89/1945, f. 5, nr. 2/1948, f. 23; ibidem, Inspectoratul General Adm. – Reg. IV Buc., dos. nr. 173/1945, ff. 50, 60, 141, nr. 202/1946, f. 196, nr. 216/1946, f. 29, nr. 201, vol. 1/1945-1946, ff. 239, 243; 23 August 1944. Documente. 1944-1945, vol. III-IV, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Lidia Brânceanu, Adina Berciu-Drăghicescu, Basarabenii şi Bucovinenii. Între drept internaţional şi dictat. Documente. 1944-1945, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1995; Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Editura Moldova, Iaşi, 1991; Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo-americane. 1944-1947, Editura Iconica, Bucureşti, 1993; Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României, 1939-1965, vol. III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983; Paul Goma, Arta refugii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991; Marin Radu Mocanu (coord.), România – Marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, vol. I, Arhivele Statului, Bucureşti, 1994; „Moldova”, an II, nr. 3(8)/iunie 1991; Ioan Scurtu (coord.), România. Viaţa politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994; Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939-1947, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994; „Universul”, 9 septembrie 1944, 4 octombrie 1944, 23 octombrie 1944, 3 noiembrie 1944, 13 noiembrie 1944, 20 noiembrie 1944, 7 decembrie 1944, 20 decembrie 1944.

FLORI BĂLĂNESCU