joi, 2 august 2012

frânturi de însemnări, 2009





(iunie)
Revenirea lui Dan Petrescu, de prin scorburile în care-o fi zăcut până acum. Fiecare om cât de cât normal într-o lume chircită în metastazele anormalităţii are dreptul să se retragă pentru a-şi reface ţesutul fizic şi mintal, în interiorul integrităţii sale morale. Se pare că îi apare o carte la Polirom. Se anunţă ceva rău, ceva în egală măsură căutat şi liber fără pudori. O labă scârbită peste botul intelighenţiei. Textul din Suplimentul de cultură are ca motto un rând din Fără speranţă. Din cartea acestei femei atât de încercate şi inteligente care a fost Nadejda Mandelştam. Deşi, de la o vreme mă tot gândesc că ar trebui să ne începem discursurile cu citate din români, unii nu mai sunt printre noi, alţii mai sunt, ca şi când nu ar fi. Este cert că dacă suntem atât de nemulţumiţi, asta nu este o scuză să ne luăm ca martori numai străini. Am avut şi noi comunismul nostru şi, oricâte bube ne-am găsi în cap, am avut şi oameni adevăraţi. Recitesc Jurnalul fericirii, o falie de lumină a sufletului şi cugetului într-un marasm de duşmănie şi miserupism general. Citesc Jurnalul… lui Sîrbu şi mă cutremur aflând, ceea ce de altfel ştiusem, după atâta deznădejde şi pustiu, că au trăit şi la noi oameni normali. Oameni cărora nu le era teamă să gândească. Citesc şi uneori angoasa mi se dizolvă în abur de încredere. Citesc şi constat că Goma nu are nevoie de confirmare. Goma este un om normal, care încă nu a obosit să repete că avem nevoie de normalitate. Steinhardt şi Sîrbu nu îl confirmă pe Goma, ci, într-o esenţială măsură, sunt consubstanţiali. Natura nu confirmă, este.


14 iulie
În dimineaţa asta nu am putere să încep cu lucrul la enciclopedie. Dar am chef să mă revigorez redactând nişte Scrisuri. Am observat că nu pot lucra două zile consecutiv la una dintre ele. Bine că am constatat, altfel mă lamentam consumând filonul subţiat de energie care mi-a mai rămas.
Deja peste 10 mesaje pe urma scrierii şi trimiterii noaptea trecută a textului despre Nuică. În oricare dintre scenarii (că a fost lucrat de agenţii lui Voronin, sau direct de KGB, ori chiar de către „oamenii preşedintelui” pentru a muta direcţia de atac a opiniei publice de pe cazul Ridzi…) individul e un bou. Un incompetent libidinos. Şi dacă, într-adevăr, e mâna românilor e cu atât mai grav. Asta arată că reprezentanţilor noştri le pasă numai de afacerile private, folosind România şi pe români precum păşunea pe care-şi pasc vitele. Iar serviciile de informaţii sunt plătite din banii noştri să îi servească pe ei. Ce Basarabia, ce diplomaţie românească, ce probleme importante? Noi suntem pârghia prin care ei se menţin la putere şi acumulează capital financiar şi simbolic. În ţara asta nu există nici un control al cetăţeanului asupra lăfăielilor şi fărădelegilor instituţiilor unui stat care se reprezintă pe sine, băgându-ne pe noi la înaintare.

16 iulie
A apărut textul despre libidinosul consul în Obscult. Ieri mi l-a cerut Igor M. pentru blogul lui. Tot ieri Gabriel S. [nici el nu mai este, să-l ierte Dumnezeu!] pentru revista lui… culmea, deşi trimisesem un mesaj pentru tot satul… se trezeşte el după două zile că vrea exclusivitate. Îmi rerăspunde să nu mai ocolesc data viitoare Originile… S-avem rezon, eu nu ocolesc. Cine vrea exclusivitate să o ceară şi să se comporte în consecinţă. Altfel, eu nu scriu decât pentru că vreau şi despre ce vreau şi public unde vreau. Săptămâna viitoare apare şi în NYM.

Uneori mă scoate chiar ea din pâcla sufocantă a grijilor mele, care au ajuns să se prelingă, s-au topit şi s-au amestecat, ca un cheag dureros… tocmai îmi spunea: tu scrii despre închisoare la închisoare. Hai să evadăm, Flori! Ne legăm cu picioarele de scaunul ăsta… şi îmi arată cadrul metalic. Fără el nu se poate susţine pe picioare. Cu alte cuvinte, ne legăm de el şi ne aruncăm de la balcon (poate avem noroc şi ne agăţăm în nucul ăla mare… îmi spusese tot ea… cu, totuşi, o dorinţă speriată de a mai zăbovi…). Sau poate s-a gândit că ne legăm de el şi reuşim să zburăm peste gratiile invizibile ale acestei cutiuţe dintr-un bloc deprimant de 9 etaje… N-ar fi un tablou neverosimil şi odihnitor? O bătrână şi o îmbătrânită plutind ca două demente pe care le doare-n cot de gura lumii pe deasupra încinsei noastre capitale? Mai zice, acum ar trebui să fii la „Pescăruşul”. Ridic ochii mirată din tastatură. Nu ştii ce e? Ştiu ce sunt pescăruşii… Nu, e cel mai grozav restaurant… Serios? Eu nu ştiu decât tarabele de la Piaţa Gorjului şi câteva alimentare… Daaa, să stai la masă, la răcoare, să te-ntrebe toţi ce doreşti… (Poate ai nevoie de poveşti… zic, şi zâmbesc. Râde cu râsul ei gutural, de fumătoare… daaa, sau la ştrand, s-ar face coadă după tine…). Mă vede concentrată, citind sau scriind, suferind. De căldură. Suferind de ale mele. Vorbeşte singură: Săracaaa  asta mi-a amintit brusc de Remus Radina, cum spunea el: Săraca doamna Bi… Toată gingăşia zicerii stând în oglinda răsturnată…Şi el şi dna Ben sunt cu piciorul în groapă [între timp, au plecat Dincolo, Dumnezeu să-i odihnească!]… La mine se potriveşte destul de bine. Remus R. rostea expresia asta cu consideraţie şi recunoştinţă pentru o femeie care se zbătea pentru alţii, încercând să îi ajute la Paris, pe unii români – dovediţi majoritatea nişte lepre şmechere şi bune de jucat teatru – cărora să le găsească un adăpost, haine, să îi hrănească.
(...)
27/ 28 iulie
S-au separat apele, convulsiv, s-au zdrumicat dar acum măcar mă pot considera mai înţeleaptă, şi înţelepciunea asta trebuie să mă aibă în primul rând pe mine destinatară. Vineri mă întorc la Coşoveni. I-am lăsat prea mult şi prea multă vreme pe alţii să mă consume. Parcă îmi lipseşte simţul de conservare, nu ştiu ce dracu am. Sunt furioasă pe mine. Ştiu: o să mor naivă.
De dimineaţă, doctora… deşi o ascult mereu cu un soi de detaşare superioară şi uimită, mintea mea lucrează în timp ce vorbeşte. Calm, plat, cu mici inflexiuni persuasive. Îşi spune lecţia ei de endocrinoloagă ieşită din tiparul clasic. Cum ar spune cinicii deştepţi: a dat-o pe gogleze de-alea despre aură şi fiinţă etc. Eu, fiind uimită şi tăcută în faţa ei, mă situez cumva la mijlocul drumului dintre creduli şi increduli.
Deci, prima „lecţie” a zilei de 27 iulie: suntem nişte maimuţe dacă nu ne-am dat seama că omul este o fiinţă energetică…
A doua „lecţie” a zilei de 27 iulie: scrie! în fiecare zi scrie, vorbeşte cu El, spune-i ce vrei să facă, spune-i ce aştepţi, apoi scrie cu litere de tipar: COMPLETEAZĂ TU CU RESTUL, CE CREZI CĂ MAI TREBUIE! Vei vedea roadele, dar nu scrie cu mintea – mintea este duşmanul tău – scrie cu intuiţia. Intuiţia te ajută!
A treia lecţie a zilei de 27 iulie: oamenii care-ţi vorbesc obsesiv despre reguli şi bani nu pot fi prietenii tăi. Au un simţ de conservare patologic, care exclude cu totul pe ceilalţi, păstrându-i aproape de ei, folosindu-i, contând doar la nivel formal. Strategie. Atât.
A patra lecţie a zilei de 27 iulie: cu cât eşti mai onest cu tine însuţi, cu atât oamenii te consideră mai necinstit faţă de ei. E paradoxal, ştiu.
A cincea lecţie a zilei de 27 iulie: învaţă-te să ai grijă de tine, ca să mai poţi fi util altora, ca să poţi suporta şi următoarea umilinţă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu