(martie 2010)
Crima perfectă a comunismului
„Omor cu NUP“, prin politologizare
Autor: Flori BĂLĂNESCU |
Categoria: |
2 comentarii
Certamente, România este o ţară în care cîinii latră şi
urşii trec, îşi văd de planurile lor. Aş adnota zicerea: latră pentru că sînt
legaţi. Românul generic este deştept peste media europeană, descurcăreţ,
primitor, altruist, credincios etc. Românul-recent (pentru a-l parafraza pe dl
H.-R. Patapievici) este şi corect politic.
Cu cîteva zile în urmă, am dat peste o discuţie aprinsă, la
un post de televiziune. Erau invitaţi dl Dinu Zamfirescu – proaspătul debarcat
de la şefia tocmai dispărutului INMER (topit, comasat, unit cu forţa, cam pe
formula PCR+PSD din 1948, cu fostul IICCR) – şi dl Mihail Neamţu – un
susţinător vehement al aripii tismăneano-băsesciene a originalei noastre
democraţii. CV-ul dlui Neamţu este impresionant şi ne aşteptăm să ne fie
închisă gura cu el, de vreun mentor al domniei sale. Spun asta pentru că însuşi
dl Neamţu i-a „închis“ indirect gura lui Marius Oprea cu CV-ul lui Vla-dimir
Tismăneanu. Ideea era că V. Tismăneanu are cărţi adevărate, iar atunci cînd
rosteşti „comunism românesc“ oriunde pe planeta Pămînt, toată lumea se gîndeşte
la Vladimir Tismăneanu, care este, susţinea admiratorul domniei sale,
autoritatea nr. 1 în materie de studiu al comunismului (vorba românului de la
1900, este casaţie!). Dl Neamţu, al cărui CV s-a înnobilat recent cu funcţia de
director ştiinţific al instituţiei struţocămileşti IICCMER, produce o mare
diversiune. Aici este vorba despre „investigarea crimelor comunismului“, de
„probatoriu“, şi nu despre politologie. Marius Oprea nu este mai prejos decît
Vladimir Tismăneanu, doar pentru că cel din urmă a avut mai multe şanse în
viaţă (între ele, nu a fost hărţuit de Securitate şi nici arestat, ba,
dimpotrivă) şi este mai umblat prin lume. Au competenţe diferite. Insist: vorbim
despre investigarea crimelor comunismului!, de care se ocupă foarte bine Marius
Oprea, ca şi mulţi alţi cercetători români. Iar faptul că în România
există/existau INST, Memorialul Sighet, IICCR, INMER n-ar fi trebuit să ne
dezbine, ci să ne apropie întru aceeaşi cauză.
Să nu punem carul înaintea boilor
Ştirea Mediafax: „Boc i-a demis pe Marius Oprea şi Dinu
Zamfirescu, înlocuiţi cu Ioan Stanomir şi Vladimir Tismăneanu“ sună ca o
inacceptabilă ironie. Acelaşi Boc care (scuze!) ne-a diminuat salariile două
luni la rînd, care a slăbit pînă la rupere nervii românilor, sub acoperirea
unei politici guvernamentale de criză ce ne va scoate la liman? Dar nu este o
ironie, ci o revanşă politică. În sfîrşit, „oamenii lui Băsescu“ strîng
rîndurile sub, iată, „acoperirea“ condamnării comunismului, pe care s-au gîndit
să îl şi investigheze în stilul lor (după ce l-au condamnat). Este condamnarea
perfectă, care nu lasă urme.
Sub o altă acoperire – aceea a alinierii la lumea
civilizată, prin numirea unui preşedinte ştiinţific de „renume mondial“ –, se
încearcă eliminarea componentei de „investigare“ a fostului institut. Nu mi-l
imaginez pe dl Tismăneanu cutreierînd România pentru a dezgropa morţi. Nu are
nici competenţa potrivită şi nici o atare preocupare.
Este la îndemînă să observăm şi reglarea conturilor politice
cu PNL ale redenumitului partid popular al dlui preşedinte, dar şi cu PSD, dacă
ne gîndim că IICCR a fost înfiinţat sub Călin Popescu-Tăriceanu, iar INMER, sub
Adrian Năstase. Totodată, dl Traian Băsescu îşi mai plăteşte din datorii,
oferindu-i lui Vladimir Tismăneanu o jucărie strălucitoare, menită să-i crească
prestigiul în lume şi să-i permită continuarea studiilor politologice. Oricum
am da-o, este o sinistră slujbă de înmormîntare. S-ar putea replica şi că
numirea dlui Tismăneanu aduce România în atenţia lumii occidentale. Dar să nu
punem carul înaintea boilor şi să nu ne credem cenuşărese: avem mult de lucru
aici, în România, chiar trebuie să săpăm, în gropile comune şi în arhive, să-i
identificăm pe tot mai puţinii supravieţuitori ai represiunii.
Oricît de obiectivi şi de corecţi politic am încerca să fim,
trebuie să subliniem cîteva aspecte de bun-simţ: 1. În România au fost oameni
care au suferit (unii neînchipuit de mult) şi au fost unii care au produs
suferinţă. Condamnarea, de ochii lumii, a comunismului, rostită sub luminile
reflectoarelor, nu ne rezolvă datoriile de conştiinţă; 2. Dacă şi Raportul
Tismăneanu a căzut de acord că regimul comunist din România a fost ilegitim şi
criminal, trebuie lăsaţi oamenii de meserie să îşi facă treaba, pentru că o
crimă dovedită împotriva unei părţi imense a poporului (dar şi crima morală) nu
poate fi soluţionată prin „neurmărire penală“, pe motiv că fapta s-ar fi
prescris; 3. Istoricii din România sînt primii chemaţi pentru recuperarea
memoriei comunismului românesc.
Marius Oprea a făcut cel puţin o greşeală atunci cînd a
acceptat să intre în hora politică a Comisiei Tismăneanu. Revolta sa este cam
tîrzie, însă, în cele din urmă, unii dintre noi înţeleg marile lucrături
strategico-diplomatice ale planificării unui scenariu de succes. Comunismul
„trebuia“ condamnat „oficial“, cădelniţat în presă o vreme, pînă creştea
capitalul de imagine al puterii, apoi lăsat să zacă în gropile sale necunoscute
şi comune... Dar Marius Oprea s-a apucat să dezgroape cadavrele comunismului,
iar de aceste asasinate trebuie să răspundă cineva, fie şi după 50-60 de ani.
De data asta, morţii nu mai sînt pe hîrtie sau în amintirile martorilor, sînt
în saci, cu oasele lor, cu craniile lor, cu nasturii, gloanţele, cu tot ce nu a
putut înghiţi pămîntul. Imaginea unei crime este mult mai impresionantă decît
consemnarea ei într-un dosar. Găselniţa cu „neurmărirea penală“ este tragere de
timp şi o aruncare în derizoriu a suferinţei provocate de comunism. Regimul
comunist a fost ilegitim şi criminal, trebuie acceptat că a făcut crime
împotriva umanităţii. Iar crimele împotriva umanităţii nu se prescriu.
Securiştii pensionari
Dacă demersul condamnării comunismului ar fi fost ceea ce se
aştepta, iniţiatorii săi ar fi trebuit să ştie că naziştii au fost urmăriţi,
după Procesul de la Nürnberg, zeci de ani prin toată lumea, prin toate găurile
de şarpe, şi încă mai sînt căutaţi. Vendeta antinazistă a fost şi este atît de
drastică, încît urmaşii rudelor lui Hitler au fost nevoiţi să emigreze, să îşi
schimbe identitatea şi să facă un legămînt: acela de a nu avea urmaşi, lăsînd
neamul să se „stingă“. Ce vedem dincoace? Generali şi ofiţeri de Securitate,
înalţi tovarăşi de partid îmbuibaţi, criminali care se sting „creştineşte“ în
paturile lor, de bătrîneţe, cu venituri mai mult decît decente pentru o ţară în
care guvernul „popular“ diminuează indecent salariile bugetarilor (inclusiv pe
ale cercetătorilor comunismului, probabil şi pentru a plăti pensiile imense ale
securiştilor). Mai vedem supravieţuitori ai represiunii comuniste care trăiesc
în lipsuri, umiliţi şi de instituţiile statului şi de mulţi concetăţeni,
(re)educaţi de ce văd şi aud în unele medii, trezindu-se înjurînd: „ce mai vor
şi ăştia, cer întruna din 1990 încoace! Noi nu am suferit? Au făcut ei ceva,
altfel nu îi arestau comuniştii degeaba!“.
„Să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor“
Aceiaşi iniţiatori ar fi trebuit să ştie că există o
dezbatere între istorici, despre punerea în oglindă a comunismului cu nazismul.
Trăitorii în comunism (ce ironie, la şcoală învăţau cît de odios a fost regimul
nazist, după manualele făcute de ideologii comunişti, nu mai puţin odioşi!)
n-ar trebui să uite atît de repede cum a fost. Or, exact asta vor „judecătorii“
şi „procurorii“ comunismului românesc să facem: gata, l-am condamnat, acum să
uităm! (Aceeaşi frică de adevăr exprimase Adrian Năstase cîndva, îmi amintesc:
„să mai lăsăm trecutul, să ne ocupăm de viitor“.)
Aruncînd o privire asupra listei membrilor Comisiei
Tismăneanu, este imposibil, ca om de bun-simţ, să nu te întrebi ce caută unii
dintre cei numiţi acolo. S-a vorbit mult despre acest lucru. Formulez o singură
nedumerire. Dacă tot a vrut dl Tismăneanu un specialist străin în echipă, de ce
nu l-a cooptat, de exemplu, pe Stéphane Courtois? Istoricul francez al
comunismului este competent pe această temă, spre deosebire de unii dintre
prietenii lui V. Tismăneanu.
Nu mă miră reacţia lui Marius Oprea: „Eu nu am făcut teorie,
eu nu am stat în bibliotecă, eu am căutat morţii prin munţi. Acum nu că-i
îngropăm a doua oară, dar turnăm şi beton peste ei. Ceea ce i s-a întîmplat lui
Ceauşescu, care nici acum nu se ştie unde este îngropat, iar familiei sale i se
refuză accesul la rămăşiţe, li se întîmplă şi morţilor comuniştilor. Dacă nu
mai sîntem lăsaţi să facem investigaţii pe urmele criminalilor, asta anulează
orice efort de condamnare a comunismului. Nici un ofiţer de Securitate nu a
plătit pentru asta. Mi-e ruşine că am făcut parte din Comisia Prezidenţială
pentru Condamnarea Crimelor Comunismului. Nu a reuşit să schimbe nimic“. Aş
spune, cu optimism: e bine să te trezeşti chiar şi mai tîrziu decît niciodată.
Este deja un loc comun asupra căruia Paul Goma, unul dintre
puţinii opozanţi credibili ai comunismului românesc, a atras atenţia, dar n-a
fost luat în seamă: cu Securitatea nu dialoghezi, pentru că te înghite. Fiara
abia aşteaptă să îi dai un deget, că te înhaţă cu totul. Morţii dezgropaţi prin
munţii României ştiau bine acest lucru. Mulţi au murit cu arma în mînă, fără să
se predea, fără să dialogheze. Unii dintre cei care nu au „colaborat cu
ancheta“ au fost împuşcaţi hoţeşte în ceafă... de către securişti care aveau
copii acasă, familii, erau oameni „normali“. Normal sînt trataţi şi astăzi de către
statul de drept, care ar trebui să-şi aplece îngrijorarea asupra victimelor
acestor criminali.
În emisiunea de care aminteam, dl Neamţu a încercat să
„desfiinţeze“ şi Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, dar
timpul expirase. Cam prea mult aplomb pentru cineva care vrea să pară obiectiv
şi îngrijorat de imaginea ţării (în timp ce se pregăteşte să preia scaunul de
director ştiinţific). INST este, slavă Domnului!, institut al Academiei Române
(şi nu al lui Ion Iliescu, aşa cum clevetesc unii, doar pentru că a fost
înfiinţat în 1993! Ar trebui să se desfiinţeze tot ce s-a înfiinţat după 1990
ori măcar să se comaseze, unească, redenumească şi să înceapă numărătoarea
istoriei cu era Băsescu!). Puţinii cercetători de la INST au scris, documentat
şi editat cîţiva metri liniari de volume de documente, mărturii, studii etc.
despre totalitarism. INST are şi o revistă – Arhivele Totalitarismului (numai
colecţia revistei, dacă ar fi fost consultată, şi ar fi fost suficiente dovezi
pentru condamnarea comunismului, încă din anii 1990). Cărţile INST sînt citate
în multe lucrări de referinţă, chiar în lucrările editate de IICCR. Directorul
INST – istoricul Radu Ciuceanu (pe care mulţi au încercat să îl transforme în
personaj controversat, din pricina activităţii sale politice postdecembriste)
are în CV-ul său 15 ani de temniţă grea comunistă (1948-1963) şi doi ani de
domiciliu forţat, de moarte civilă, doi ani în care nu a avut buletin de
identitate, neputînd nici să muncească. A făcut parte din biroul executiv al
grupării de rezistenţă armată din Oltenia (MNRO – Mişcarea Naţională de
Rezistenţă Oltenia), condusă de generalii (fraţi) Iancu şi Dumitru Carlaonţ, a
fost anchetat şi de NKVD şi de Securitate, trecînd prin tot ce a avut mai
cumplit sistemul concentraţionar din România. Avea, în momentul arestării, 22
de ani.
De ce a durat atîta...
În definitiv, comunismul trebuia condamnat „din oficiu“
chiar în decembrie 1989, dacă ar fi existat „voinţă politică“, pentru că
istoricii şi-au făcut treaba, de cele mai multe ori, în ciuda piedicilor
politice. Să ne întrebăm în cor de ce a durat atîta... şi să o cităm pe Herta
Müller: „Înlăturarea sa (a lui Marius Oprea) de la conducerea Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc nu o pot
considera decît încă o bătălie cîştigată de aceste structuri ale vechiului
regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua,
alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului“.
În citata emisiune de televiziune, dl Dinu Zamfirescu a
făcut, din păcate, o notă extrem de negativă, care a culminat cu afirmaţia (la
o întrebare a moderatorilor) că ar fi onorat să lucreze alături de Vladimir
Tismăneanu, dacă acesta l-ar interpela. După ce a fost demis, „fără motiv“? Ba,
chiar a afirmat în aceeaşi emisiune că demiterea sa este politică!
Să sperăm că revolta lui Marius Oprea nu va fi subminată de
vreun scenariu compensatoriu şi că va face exact ce a anunţat: „va duce atîţia
morţi la preşedinţie, Guvern şi Parchet, de nu-şi imaginează nimeni“. „Îi
deranjează că eu reuşesc încet-încet să aduc dovezi privind condamnarea
comunismului. Duc procurorilor morţi în saci de rafie, iar ei îmi dau NUP-uri.
Că zic că s-a prescris. Ştii cum era? Omul era luat de acasă, împuşcat în
pădure. Familia risipită la Canal. Ce e ecuaţia asta? Omor cu NUP.“
Diferenţa dintre istorie şi politologie este că cercetătorii
istoriei recente lucrează în preajma morţii; ei trebuie să merite încrederea de
a fi părtaşii unor imagini şi rememorări cumplite, să promită mărturisitorilor
că vor fi atenţi cu memoria lor, că vor putea să exprime cuviincios
experimentele neverosimile pe care le-au avut de îndurat deţinuţii politici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu