un deţinut politic: "Securitatea este Răul absolut."

PAUL GOMA

14 august 1995

Răul absolut

Am mai spus: mă aşteptam ca artileria MAI să-şi concentreze toate gurile de foc asupră-mi. Ştiam şi cum: discreditarea (este) mama-Securităţii, ultraverificată în Săptămîna, prin Barbu, V.C. Tudor, Mirescu, Chiuzbaian, Ciachir, Dan Zamfirescu, C. I. Drăgan, în Luceafărul Târnăcop, zis Artur şi mai zis Silvestri, precum şi alţi slujnicari. Aveam în memoria viscerelor „demascarea” lui Ben. Corlaciu (datoriile la Fond, scandalurile...); a lui Caraion (în care pentru întâia oară scârbavnicul organ se folosea de hârtii confiscate în timpul unor percheziţii ori scrise în birourile de tortură ale Securităţii); strivirea lui Negoiţescu, în ‘77, prin publicarea în România literară a unei declaraţii zmulse la anchetă, după multe... strădanii (în perfectă complicitate cu prietenii şi colegii săi, scriitorii: Doinaş, Gelu Ionescu), avînd ca urmare tentativa de sinucidere. Nu mă temeam – iată de ce:

Unu: făcusem publice arestarea şi ancheta din 1977 încă din 1978, în limba română; traducerea franceză a mărturiei, sub titlul Le Tremblement des Hommes ’77, apăruse în martie 1979, iar acolo, în ultimul capitol, arătasem negru-pe-alb cu ce mijloace ştiinţifice, din domeniul chimiei (sic!) apăra Organul cuceririli de agresiunile externe. Adevărat, abia în Franţa, în 1982 am avut ne-plăcerea de a-l avea dinaintea ochilor pe securistul Haiducu-Hirsch-Forrestier, cel trimis să ne asasineze pe Virgil Tănase şi pe mine, pentru a afla (de la francezi) cum se numeşte „baza” pe care se reazemă chimiştii-securiştii în nobila lor acţiune de chimizare a adversarului: aconitină. În 1977 mi se administrase, în scopul de a mă preface în legumă, soluţie din această substanţă; în 1982 Securitatea îmi trimisese, prin Haiducu, întru lichidare, esenţă de aconitină;

Doi: nu mă temeam, pentru că orice încercare de a produce „scrìsuri” era anulată prin Testamentul din 21 martie 1976 (redundant, însă necesar pentru Românii insensibili la cronologie: redactat cu peste un an înainte de arestarea din ’77); publicat în mai multe limbi, în chiar timpul arestării, re-apărut în ediţia franceză de la Seuil a Cutremurului oamenilor ‘77, pp. 297-298; în cea neerlandeză (Elsevier) la p. 256; în ed. Humanitas, pp. 335-336; în ediţia de la Familia, Oradea pp. 350-351 – şi, ca să nu fie vreo urmă de îndoială, Testamentul a fost publicat şi în recent-apărutul volum Scrisori întredeschise (pp. 68-69), tot la Familia apărut – însă, ciudat, nici apărătorii mei nu au băgat de seamă amănuntul. Citez din Testament:

„(...) 5. Dacă după arestarea mea (...) organele de represiune ori persoane particulare vor spune, vor scrie că m-am supus anchetei, că am recunoscut, că m-am declarat vinovat etc..., să se ştie că «mărturiile» sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite;

6. În cazul în care organele de represiune sau persoane particulare vor produce, în sprijinul acuzaţiilor, «probe» (benzi magnetice, fotografii, filme, semnătura mea sau declaraţii «autografe»), să se ştie să sunt falsuri şi le declar de pe acum nule şi neavenite;

7. Dacă voi muri în detenţie (...) să se ştie că autorii sunt membrii aparatului de represiune;

(...) 9. În cazul în care se va afirma că mi-am schimbat opţiunile literare, politice, etice, ale mele de până azi, 21 martie 1976, să se ştie că sunt minciuni.”

Şi totuşi, „campania de vară ‘95” (cine şi-a dat osteneala să răsfoiască volumul Scrisori întredeschise a constatat că există o strânsă legătură între vară şi campaniile Securităţii – a se vedea cea din 1969, de pildă), totuşi, m-a surprins. Nu pentru că Securitatea, prin „pana” angajaţilor MAI, m-a demascat, arătînd naţiei, vorba unei poete creierale, adevărata faţă a mea, trădător de patrie socialistă, duşman al securismului etc. etc. N-are să mă mire nici „probarea” altor crime faţă de bieţii secureţii (cu care trebuie să ne pupăm în Piaţa Endependenţi, după recomandarea demisionarului de profesie Pleşu). N-are să mă mire-îndurereze nici dacă mâine Săptămîniştii de la Adevărul Scînteii literare vor dezvălui opiniei publice româneşti că sânt vinovat şi de alte nemernicìi faţă de mama mea – cum scria colegul meu de celulă, prietenul meu, Al. Ivasiuc... Aici am vrut să ajung:

A trecut mai bine de un sfert de veac de la ruptura definitivă dintre el şi mine; din aprilie 1970 „resentimentul” – cum numeau, acuzator, scriitorii Români încercarea mea de a scrie adevărul despre ce ni se întâmplase nouă, în 1977 – a avut şapte ani încheiaţi ca să se alimenteze mereu şi mereu: fostul prieten şi coleg de celulă Ivasiuc nu rămăsese la ceea ce, la urma urmei, putea fi pus pe seama instabilităţii sale psihice, iar „decodificarea” unei cărţi pe care n-o citise (dar o... turnase) să fie trecută la rubrica ivasiucisme accidentale. Chiar dacă până în aprilie 1977 nu am putut avea proba faptei amicului, i se vedea, ca la iceberg, partea vizibilă, neîndoielnică pentru foştii puşcăriaşi: cutare călătorie la München, cutare voiaj la Paris, cutare vorbă scăpată (în legătură cu, desigur, talentul meu inexistent...). După liberare (6 mai ’77), un singur scriitor (Mazilescu) a crezut când i-am spus că în dosarul meu se afla o notă informativă-caracterizare redactată-semnată de Ivasiuc, ceilalţi m-au privit în cel mai bun caz condescendent: abia ieşisem de la răcoare, arătam ca dracul, umflat la obraz, cu pupilele lărgite, respiram ca o focă, veneam de parcă m-aş fi dus...

Aşadar, Al. Ivasiuc mi-a făcut mie, prieten şi coleg de puşcărie, tot răul pe care-l putea face: el a precipitat interzicerea mea din 1970 (şi interzicerea de a publica traduceri aplicată nu doar soţiei, ci şi socrului), el a determinat statutul curat-original de scriitor-inexistent al meu – desigur, ultimul cuvânt aparţinînd Securităţii, care asta aştepta: condamnarea unui scriitor de către un scriitor fost coleg de puşcărie politică...

Pentru că nu sânt din acelaşi aluat cu Ivasiuc, m-am apărat cu mijloacele mele: L-am scris! (el mă „scrisese” pentru uzul Securităţii, eu l-am scris pentru uzul... cititorilor). Mulţi mi-au reproşat („Nu se face să loveşti într-un mort...”), m-au acuzat, pe mine, de... delaţiune-publică, iar cei mai culturali au invocat resentimentul.

Nu regret că l-am „turnat” pe turnătorul Ivasiuc.

Ceea ce m-a surprins în canonada campaniei-de-vară:

Organul, fără jenă, s-a arătat în public.

Chiar dacă ultimul răcan cu epoleţi albaştri îşi dispreţuieşte victima (cea alcătuită din carne şi din sânge şi din sudoare), nu merge până la a-şi deconspira informatorii (sub tortură, bietul om, cel din carne-sânge-sudoare etc., semna orice – despre sine, despre alţii). Pentru că Securitatea avea/ are nevoie de serviciile ei/ lui. Să însemne că Ivasiuc, mort acum optsprezece ani, a devenit dintr-o dată şi „ars”, în limbaj poliţienesc? Deci şi nefolosibil?

Securişti de grad înalt au afirmat, vor mai afirma că, în România, „toţi cetăţenii erau informatori”; cunoscuţi intelectuali (un fel de a zice: nu este intelectual oricine posedă o diplomă universitară – nici chiar cinci volume publicate) ţin şi ei hangul: „Am colaborat şi eu” (subl. mea, P.G.), alţii nuanţează: „Toţi (subl. mea) am colaborat – mai mult sau mai puţin” – pentru ca Pleşu să tragă concluzia: „Dacă toţi sântem vinovaţi, înseamnă că sântem nevinovaţi cu toţii”.

Şi iată cum am ajuns, fulgerător, şi deştepţi şi curaţi...

Am spus de fiecare dată când am avut prilejul – repet:

Nu este adevărat. Este o calomnie afirmaţia generalului securist Vlad; un neadevăr şi o calomnie ce lasă să-i scape romancierul Breban, secondat de regizorul Pintilie (cu o precizare: el, Pintilie, a colaborat – dar nu ca alţii, cum îl acuzasem eu, pe nedrept, că ar fi afirmat – ci a colaborat ca sine, ca nimeni altul); nu este adevărat ceea ce rezumă (altfel, cu multă frişcă) Pleşu, minimalistul moralnic de la Dilema Organului temător de dreaptă-răsplată, bine susţinut de Buzura, Maramureşanul cu „Fără violenţă!” (împotriva securiştilor...).

Nu este adevărat că toţi „cetăţenii” ar fi fost informatori ai Securităţii.

În primul rând, pentru că asta o spune un (cretan) securist;

În al doilea rând: poate fi socotit informator (turnător) cineva care, în urma nenumăratelor, inimaginabilelor torturi directe, ale presiunilor asupra familiei, ale anturajului – a acceptat să semneze un proces-verbal redactat de un troglodit de securist anchetator (infinit mai îndemânatic în mânuirea ciomagului decât în a stiloului), în care sunt „recunoaşteri”, „regrete”, ba chiar şi... „informaţii” despre alţii?

La această întrebare generalul Vlad şi ai săi de la Săptămîna-Adevărului-Securităţii vor răspunde (în cor) afirmativ. Vor scoate de la murat alte „documente”, le vor toaletà, voicanizà, le vor publica în organul Organului Casei Scînteii (metodă binecunoscută de Nicolae Manolescu, doar la sfârşitul anului 1990 i-a oferit cinci pagini în România literară pentru a-şi prezenta „dosarul-de-Securitate” lui... Voican-Sturdza, supraministru al Securităţii!).

Numai că atunci când Securitatea afirmă că toţi cetăţenii erau-sunt informatori ai ei, se... exclude (pe sine-se) – or:

a. dacă şi securiştii sunt turnători – ceea ce nu-i de mirare: asta le este meseria, vocaţia – intră şi ei în categoria „cetăţenilor României”;

b. dacă nu sunt şi ei informatori-turnători (ci doar manipulanţi de... materiale); în care caz nu sunt cetăţeni ai României – ci potrivit logicii: ai Rusiei, nu?

Desigur, trebuiesc pedepsiţi acei securişti care au bătut, torturat, ucis, dar nu trebuie cu nici un chip pierduţi din vedere explicătorii („n-am dat nici măcar o palmă”), acei securişti care şi-au făcut un ideal din a distruge viaţa semenilor, oameni nevinovaţi al căror păcat unic: nu erau şi ei securişti! Nu trebuie sub nici o formă uitaţi – cu atât mai puţin iertaţi-creştineşte – acele fiinţe cu epoleţi albaştri care, pentru bani, pentru avantaje materiale, pentru a-şi satisface visele lor înalte – de viermi, de putori, de incapabili – au hăituit semeni (fireşte, din ordin – dar toată lumea ştie cum nu se execută un ordin al Securităţii: neintrînd în Securitate, simplu!), au terorizat oameni nevinovaţi, cu familii cu tot, au exercitat presiuni asupra lor, ameninţîndu-i, şantajîndu-i – mai puţin pentru a-i pune să culeagă informaţii (ce fel de informaţii interesînd Securitatea Statului puteau culege nişte bieţi muncitori, funcţionari, pensionari?), ci pentru a-i distruge; pentru a nimici omul din oameni; pentru a-i aduce, prin frică, până la a le fi greaţă de ei înşişi.

La Piteşti, din 6 decembrie 1949 a început „reeducarea”. Acum (în 1995) se cunosc multe despre infernul prin care au trecut studenţii deţinuţi: întâi torturile trupeşti şi abia când rezistenţa era frântă veneau şi cele sufleteşti, de pe urma cărora victima spunea, scria orice, chiar mai mult decât orice – pentru a scăpa de tortură.

Prin vârstă, am fost scutit de reeducare (Slăvit să fie Domnul!). Am aflat de această monstruozitate la Jilava, în vara anului 1957. Mi-am promis că voi scrie ce am aflat – şi am scris, în 1978, cartea Patimile după Piteşti. Atâta câtă este reuşita (literară şi de adevăr) se datorează mai cu seamă arestării din aprilie-mai 1977. Ultimul capitol din Culoarea Curcubeului, intitulat „Vineri 6 mai”, este edificator: în faţa Maşinii Infernale, dinaintea Monstrului numit Securitate omul trebuia să devină, întâi: cârpă; apoi: aluat din care brutarii cu epoleţi albaştri urmau să frământe, să coacă noua-pâine: omul nou, cel visat de generalii eternei Securităţi, de la Nikolski la Vlad.

Nu am fost la Piteşti, dar am trăit ani, decenii, cu Piteştiul (chiar după ce am scris Patimile...), ştiu: cei trecuţi prin reeducare povestesc ce li s-a făcut lor – dar nu vor povesti –, fiindcă nu vor putea, ce au făcut ei colegilor, prietenilor, camarazilor – dar oare ei îi torturaseră?

Păstrînd proporţiile, aşa se întâmplă şi cu Piteştiul-la-scară-naţională pus în aplicare după decretul de amistie din 1964: victimele nu pot povesti (în multe cazuri au uitat, pentru a se proteja) răul făcut colegilor de lanţ. Cel ce va izbuti să înfrângă spaima-ruşinea din el şi va povesti cum anume l-au prefăcut securiştii din om în ne-om, va fi, sânt convins, nu doar un martor de încredere, nu doar un scriitor de seamă – ci un re-om, în acest peisaj dezumanizat de Securitate.

Paul Goma, dosar penitenciar, 1958 (eliberare)

Oricât de oribile ar fi fost faptele celor din „echipa Ţurcanu” – şi au fost, vai, cu excepţia lui Eugen Ţurcanu însuşi, aceştia au făcut rău din constrângere, sub ameninţare – adevăraţii şi singurii vinovaţi fiind securiştii. Oricât ar vrea ei, orice ar spune, nu toţi „cetăţenii” au devenit informatori. Chiar şi cei ce până la urmă au făcut treabă murdară de turnători, ca Ivasiuc – au fost, mai întâi, victime. Torţionarii de ieri, cei care au zmuls declaraţii prin violenţă, prin tortură, acum pozează în justiţiari, în „curaţi” – că, dragă-doamne, ei ar fi singurii ce nu au scris asemenea „lingeri ale cizmelor lui Ceauşescu”, cum pretinde C. T. Popescu. Ba au scris – prin taţii lor, epoletaţii: securiştii au scris, asudînd (e grea limba română, pentru un bou abia zmuls de la coada vacii); apoi, asudînd, i-au rupt în bătaie pe anchetaţi; apoi, asudînd, i-au „convins” pe cei aflaţi între labele lor să semneze.

De curând am reîntâlnit o persoană cunoscută în urmă cu decenii. Mi-a cerut Programul, am discutat despre el; la un moment dat a spus:

„Propui să fie pedepsiţi toţi securiştii (nu propusesem pedepsirea tuturor securiştilor – nota mea), adineauri ai afirmat că Securitatea este Răul absolut... Nu sânt de acord – uite, tata a fost în Securitate: cum poţi spune că tatăl meu a făcut parte din... Răul absolut?”

Am rămas fără glas. Nu la aflarea „amănuntului”: tatăl unei persoane cu totul simpatice fusese securist (nu ştiam, însă eu nu fac legătură de la... părinte la copil), ci pentru că dialogul nu mai era posibil. Şi n-a mai fost: de atunci nu ne-am căutat, deşi suntem vecini.

Mărturisesc: nu ştiu ce aş fi făcut cu viaţa mea dacă aş fi fost fiu de securist. Dar ştiu: n-aş fi raţionat precum cunoştinţa din vecinătate. Probabil aş fi uzat de un artificiu: „De acord”, aş fi spus, „Securitatea este o instituţie rea, odioasă, condamnabilă, însă crede-mă: tata era un om minunat!” – deci nu aş fi negat caracterul Securităţii doar pentru că tata era om bun – ci aş fi încercat să vorbesc de calităţile tatei, în ciuda faptului că era „în Securitate”.

Sânt însă ceea ce sânt, nici mai bun, nici mai rău decât ceilalţi „cetăţeni”, vorba generalului sovietic Vlad(ov) [ciudat: justificat, deci apărat, de un bun prieten al meu, şi el victimă, nu doar a Securităţii, ci chiar a numitului Vlad]; am cunoscut NKVD-ul pe pielea mea, eu şi ai mei până la a noua spiţă, de la vârsta de (sub) cinci ani, din iunie 1940, iar din ianuarie 1949 am gustat, cu ce mai rămăsese din familia noastră (mama-tata-eu), mereu şi mereu din binefacerile Noului Organ, în fapt, prelungirea Ohranei, a Cekăi, a NKVD-ului: Securitatea.

Aşadar, în deplină cunoştinţă de cauză spun ce am mai spus:

Securitatea este Răul absolut.

Iar pe un asemenea rău nu-l combaţi cu ceaiuri de sunătoare, cu „dialoguri ca între intelectuali”. Şi în nici un caz cu prişniţe dilemice.

Răul absolut se distruge. Răul absolut se zmulge până la ultima rădăcină şi se arde, iar cenuşa se îngroapă la cât mai mare adâncime: să nu se întoarcă, noaptea, în uniformă de securist.